Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Răsuflarea dragoanei


Ioana Bâldea Constantinescu

01.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"... şi pe urmă, în mijlocul acţiunii, apare un dragon! Cum e asta, un dragon? Formidabil, o să-ţi placă la nebunie."

Adevărul e că nu intuisem momentul. Era începutul lui 2016 şi-l provocasem pe David Mitchell să-mi povestească despre apropiata lui întâlnire cu Ishiguro, la Royal Festival Hall, Southbank Centre, Londra. La un moment, interviul a virat într-o paranteză entuziastă despre Uriaşul îngropat. Eu nu citisem cartea, Mitchell o adora.
"Din câte ştiu", i-am spus, "Ursulei K. Le Guin nu i-a plăcut...".

Touché. Mitchell o adoră pe Le Guin. Îl simt, dincolo de telefon şi de bariera vizuală, cum se încruntă. Ce faci când un idol al tău îl atacă pe celălalt, oare?
"Mie mi-a plăcut enorm", îl aud spunând, într-un târziu. După care tot zâmbetul de dinainte revine în voce. "Şi ştii ceva, intuiţia mea e că şi ţie îţi va plăcea. Mult!"
Râdem amândoi, trecem mai departe...

A mai durat jumătate de an până am citit cartea.

Dragonul lui Ishiguro e o dragoană, de fapt. O cheamă Querig (da, mi-a amintit de mama lui Grendel - alteritatea marcată feminin e, întotdeauna, mai înspăimântătoare). Locuieşte într-un timp postarthuric şi răsuflarea ei (spurcată sau dimpotrivă, cine ştie...) abate uitarea peste satele de saxoni şi britoni. Duşi sunt Galahad cel pur şi Lancelot cel frumos, dus Arthur, duşi magii din rândul cărora s-a ridicat Merlin, duşi Bedivere, şi Tristan, şi Percival, dus Mordred, duse Morgan le Fay şi minunata Guinevere... Rămân, însă, Gawain. Şi dragonul. Şi un cuplu în vârstă, Axl şi Beatrice, care nu ştiu din ce e făcută dragostea lor, pentru că nu-şi aduc aminte.
"Îţi spun", zice Gawain, citat de Philippe Ariès, în The Hour of Our Death, şi de Joan Didion, în Anul gândirii magice, "că nu voi mai trăi două zile."

Gawain, cel din cartea lui Ishiguro, întârzie uciderea dragoanei. Ca şi cum n-ar fi putut. Ca şi cum ar fi uitat.

Cuplul în vârstă îşi caută cu disperare tinereţea, acum, când se apropie ceasul traversării unei ape magice spre o insulă care nu are nimic paradisiac, unde arareori soţii pot trece împreună. Cei mai mulţi descoperă, sub ploaia de întrebări a barcagiului tocmit să-i ducă dincolo, că dragostea lor era mai mult închipuită, că substanţa ei a fost mâncată de timp. Că nu merită să treacă apa în aceeaşi barcă. Mulţi se cred Filemon şi Baucis. Dar cei mai mulţi îşi închipuie doar că sunt. Dincolo de vorbe, faptele iubirii lor sunt mai înfricoşătoare ca un dragon uitat din timpurile Graalului.

S-a spus că Ishiguro a scris un fantasy care nu prea e fantasy (mărturisesc că stindardul genului şi fluturarea lui mi se par elemente mult prea puţin importante când vine vorba de cartea asta) despre memorie. Pentru mine, Uriaşul îngropat e, cam ca toate cărţile bune, despre identitate. Despre dileme morale intarsiate în fiinţa unui cuplu. E incredibil de fin felul în care autorul construieşte un quest medieval. Memoria e, ea însăşi, un Graal. E legătura fiecăruia cu sinele şi, în cele din urmă, cu celălalt. Punctele în care legenda arthurică se întâlneşte cu picaresca, undeva între Eros şi Thanatos, sunt un veritabil deliciu intelectual în romanul lui Ishiguro, adesea abscons, dar superb construit din iţe care se leagă fără greş şi fără urmă de ezitare.

Gawain, pe moarte, ca şi dragonul, este, el însuşi, desubstanţializat până la alegorie. Şi, dincolo de toate, viguroase rămân întrebările. Rămâne ceaţa care mănâncă din propria ei substanţă, din dragoana care o revarsă peste oameni, făcându-i să-şi uite orele de plăcere şi de visare, dar şi de sfadă, de durere, de trădare...

Adevărul e problematizat subtil, dar, totuşi, extrem de precis. Cuplul vârstnic înaintează prin ceaţă simţind că în memoria lor slăbită se ascund grozăvii de tinereţe. Poate trădări, poate omoruri, poate nopţi mai tulburătoare ca botul deschis al lui Querig, poate copii, poate o viaţă întreagă...

E interesant cum, deşi profund intertextual, romanul e suplu, undeva la hotarul basmului cu poemul epic şi al literaturii postmoderne cu SF-ul. L-am citit cu încântare, cu teamă, cu senzaţia aceea aproape indescriptibilă de frumuseţe în stare pură, tangibilă în hotarul unei pagini...

Oare ce va hotărî barcagiul? Oare când va pieri Querig? Oare cum se va lepăda Gawain de umbra lui Arthur? Şi, oare, cum e mai bine? Să crezi în iubirea de dincolo de orice închipuire, chiar şi atunci când ţi-ai pierdut aproape toate amintirile, sau să o trăieşti, în omenescul ei failibil, cu toate durerile şi slăbiciunile ei, care te aruncă, de multe ori, singur, într-o barcă, undeva, la marginea vieţii?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer