Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Nuda Veritas. Din crimele comunismului


Nicolae Stroescu-Şovarna

26.07.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Stroescu-Şovarna
Nuda Veritas. Din crimele comunismului
(vol III - Jurnal de rezistenţă)
Editura Vremea, 2017



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Scrisă în trei volume, cartea este mai degrabă un jurnal de memorii dureroase, aducând în prim-plan ororile regimului comunist în România. Autorul, Nicolae Stroescu-Şovarna, şi-a petrecut cea mai frumoasă parte a tinereţii în închisorile de la Piteşti, Aiud, Jilava şi Poarta Albă, având de înfruntat bestialitatea prigonitorilor (de la colegi de detenţie deveniţi turnători sau prim-brigadieri până la şefi de închisoare sau ofiţeri securişti), suferinţe fizice de neînchipuit pentru noi, cei de astăzi, şi nedreptăţi strigătoare la cer.

Nuda Veritas a fost scrisă de Nicolae Stroescu-Şovarna în mai multe versiuni, de-a lungul anilor 1960 - 1995, ideea ei încolţind autorului în minte chiar în anii 1950, pe perioada detenţiei. Manuscrisele au fost însă distruse, când de Securitate, când de însuşi autor la presiunea Securităţii, astfel că munca de rescriere a celor circa 1.500 de pagini a reprezentat pentru autor un efort uriaş pe care l-a reluat şi dus la capăt de mai multe ori, în amintirea victimelor închisorilor comuniste şi în numele dreptăţii istorice. Volumele publicate la Editura Vremea sunt varianta scrisă în perioada anilor 1993-1995.

Pentru generaţia de astăzi, experienţele descrise în Nuda Veritas pot părea insuportabile, de neînchipuit. Îşi poate azi cineva imagina că ar supravieţui dezbrăcat la piele într-o carceră de 50x50 cm, la o temperatură de -10 grade Celsius, zile şi nopţi la rând? Sau ce ar face oricare dintre noi dacă la capătul unei zile de muncă la Canal ar fi răsplătit cu o farfurie de varză călită cu carne de şobolan?

Turnat la Securitate chiar de o rudă a lui Ion Mihalache, Nicolae Stroescu-Şovarna a executat ani grei de închisoare, fiind eliberat cu domiciliu obligatoriu la vârsta de 32 de ani. A fost schilodit, înfometat, ameninţat cu moartea, pus la muncă grea şi încarcerat în nenumărate rânduri, dar nu şi-a pierdut niciodată demnitatea şi nici ambiţia de a supravieţui pentru a povesti posterităţii despre ipocrizia, ticăloşia şi crimele regimului comunist din România. S-a stins din viaţă în 2004, răzbunând prin Nuda Veritas memoria celor care nu au supravieţuit în închisorile comuniste.

Fragment

11 august 1962. O dimineaţă cu program obişnuit, eu pregătindu-mă să plec la lucru, pe când ceilalţi, lucrând în schimburi, îşi continuă somnul. Sunt deja gata de plecare, când uşa camerei se deschide, iar în prag apare un miliţian, însoţit de un tip rotofei.
- Miliţia, spune civilul, v-aş ruga să vă prezentaţi actele!

Băieţii se mişcă greoi în paturi, iar eu, fiind în apropiere, spun acelui civil că mi-am pierdut buletinul, adică l-am uitat la o secţie ieri, unde urmează să mă duc.
- Cum vă numiţi?
- Stroescu.
- De dumneavoastră avem nevoie, surâde civilul. Sunteţi invitat până la miliţie.
- Iar? Paştele mamei ei de viaţă, înjur eu, dar zâmbind, mă calmez.
- Doar pentru o declaraţie.
- O micuţă declaraţie, râd eu.

Îmi aranjez lucrurile în dulap, unde strecor buletinul de identitate, luând asupra mea vreo patruzeci de lei, restul lăsându-i în haine. Închid dulapul şi dau cheia lui Vasile Hojdea, cu rugămintea de a avea grijă de lucruri. Totodată, îi dau şi o delegaţie de a-mi ridica banii la finele lunii, în cazul când n-am să mă mai reîntorc.
- Într-un sfert de oră veţi fi la birou, mă asigură civilul.
- Ştiu. Aşa mi s-a spus şi în ianuarie şi am stat la Caransebeş două luni de zile. Şi tot miliţia din Reşiţa m-a arestat. Fostul căpitan, Popescu... Apropo, aveţi ordinul Procuraturii pentru a vă urma?
- Hm! Pentru un sfert de oră, ca să daţi o declaraţie? râde ofiţerul în civil.
- Bine, domnule. Să mergem. Vasile, să nu mă uiţi. Dă un telefon şi la serviciul meu dacă nu mă voi întoarce.

Am ieşit pe poarta căminului, luând-o pe pasarela de metal de-a lungul Bârzavei, pe lângă zidul uzinei, ieşind la poarta CSR, iar de acolo nu mai e mult până la miliţie. Intrăm în curte, apoi la corpul de gardă, unde mi se spune să aştept, pentru că trebuie să plecăm la Timişoara cu trenul.
- De ce la Timişoara şi nu aici?

Peste o jumătate de oră, un miliţian vine spre mine, spunându-mi să-l urmez. Ne îndreptăm spre gară. Mai înainte de a urca, îl zăresc pe ofiţerul în civil şi îi spun batjocoritor:
- Un sfert de oră? O declaraţie? Asta nu-i arestare, şefule?

Dar individul nu-mi răspunde. E mulţumit că şi-a dus misiunea la bun sfârşit.
- Dar nu sunteţi arestat, spune plutonierul care mă însoţeşte. E ca şi când am face o plimbare.
- Care poate dura chiar ani, aşa-i? Bine că merg pe gratis.

Am ajuns la Timişoara, iar de aici, cu tramvaiul spre nordul oraşului. Înainte de a pleca mai departe, mă opresc la un debit şi iau câteva pachete de ţigări. Nu prea fumez, dar poate voi afla alţi amărâţi care fumează. Mergem mai departe şi ne oprim în faţa unei clădiri masive şi moderne. Aici, la intrare, face de pază un plutonier de Securitate. De acum, am intrat şi pe mâna ăstora, bravo! Oare ce mi se poate pune iar în sarcină? Că nu am respectat acel domiciliu obligatoriu, care e fără limită? Par acum a nu vorbi numai de persoana mea, ci şi a copiilor care trebuie crescuţi, îngrijiţi, educaţi. Aha! Poate de aceea mi se răpise prin hotărârea de divorţ dreptul de a-mi creşte şi educa copiii. Or asta e absurd! De acum, nu mai suntem în primele zile ale instalării acestui regim politic. Atunci se mai admiteau abuzuri, dar acum, după atâţia ani, e chiar absurd, iar cei care mai gândesc aşa au rămas cu mult în urmă. O, nu, e imposibil ca acea nerespectare a domiciliului obligatoriu să fie motivul acestei noi arestări! Să fi fost din nou repus în circulaţie acel mandat cu numărul 213? Sau poate, la nivel de regiune, din nou se intervenise prin Procuratură să fiu pus la punct pentru faptul că cerusem daune, sumă care, desigur, în final ar fi fost suportată de cei care efectuaseră ancheta, de cei care judecaseră?
- Mergeţi drept înainte! îl aud pe securistul de lângă mine, indicându-mi un culoar lung.

De-abia acum înregistrez faptul că miliţianul din Reşiţa m-a abandonat aici. Merg liniştit, drept înainte, privind uşile pe dreapta ori stânga şi bănuiesc că dincolo de ele se află arestaţi, aşa cum voi fi şi eu introdus în vreuna. În faţă mi se deschide o privelişte mai largă, spre care cobor câteva trepte. În mijlocul acestei încăperi centrale, unde se întâlnesc cele patru culoare, la un birou se află un plutonier gras, care cască plictisit. Tresare şi ia o atitudine corectă, pe când eu am impresia că acesta mă aştepta, fiind anunţat că-s trimis pe "coş".
- Numele şi prenumele? sunt întrebat în şoaptă, imperceptibil.
- ...
- Vârsta, starea civilă?
- ...
- Intraţi aici şi linişte!

Am intrat într-o celulă unde sunt patru paturi de fier, câte două suprapuse. Fereastra, destul de mare, cred că un metru pe un metru, este aşezată dincolo de înălţimea paturilor, iar pereţii celulei au o înălţime apreciabilă, de peste trei metri. Oricât te-ai uita pe fereastra prevăzută cu gratii, nu vezi nimic în afară, doar un colţ de clădire care se ridică aproape la infinit, ceea ce îţi dovedeşte că sunt la un nivel inferior faţă de înălţimea clădirii şi că acea fereastră dă în interior. Curios e faptul că nu mi s-au oprit nici şireturile de la pantofi, nici cravata şi nici cureaua - după cum se obişnuieşte, deci mă pot spânzura oricând. Şi nici ţigările. Ce pot face, decât să fumez? Aprind ţigară după ţigară, în aşteptarea chemării, a confruntării cu motivul arestării mele. La ora potrivită, mi se serveşte masa, de către însuşi plutonierul care mă introdusese aici - o mâncare bună, cu pâine şi carne albă. Mănânc numai pâinea, deoarece mâncarea este sărată, iar eu ţin regim.
- Nu-i bună? mă întreabă în şoaptă plutonierul.
- Ţin regim, nu am voie să mănânc sărat. Îmi trebuie neapărat un medic.
- Până mâine nu se poate.
- Aţi uitat să-mi luaţi cravata, cureaua, şireturile.
- La noi nu e ca în altă parte.
- Păi, dacă mă spânzur?
- N-aveţi interesul, ştiu eu, râde plutonierul.
- Când voi fi chemat la anchetă ori mai ştiu eu?
- Asta n-o mai ştiu.
- Dacă nu vine medicul mâine, eu nu mai mănânc. Medicul şi procurorul.
- Mâine...

*

A trecut ziua, a trecut şi noaptea, o noapte de insomnie. Prin fereastra deschisă până târziu în noapte, am ascultat convorbirile telefonice care sunt transmise şi recepţionate de către o femeie undeva la o fereastră situată la acelaşi nivel cu celula mea, tot în interiorul patrulater al clădirii, pesemne la fel şi de aceleaşi dimensiuni ca cea de aici. Atât transmiterea notelor telefonice, cât şi recepţionarea se fac cu o dicţie perfectă, repetată, şi aflu fie nume, anchete, anchetatori - desigur, de care habar nu am - şi mă întreb, oare această transmitere se face voit auzită sau funcţionara respectivă nu-şi dă seama că se aude prin fereastra deschisă? Uneori, în nopţile care au urmat, vocea se aude mai sugrumat. Înseamnă că fereastra s-a închis. Ziua, în special, sunt martor auditiv al acelor transmisiuni, fie de către femei, fie de către bărbaţi. Dacă aş avea la dispoziţie hârtie şi creion şi dacă aş fi un stenograf - pe cât am stat aici, aş fi avut material de peste o mie de pagini.

A doua zi. Amintesc plutonierului, care este de acum altul, că am absolută nevoie de un medic şi de procuror.
- Am luat notă, spune acesta în şoaptă.

Cât îs de caraghioşi, în comparaţie cu câte aud eu de la casetofoanele ăstuia. Nu au venit nici medicul, nici procurorul. A treia zi. Am refuzat cafeaua şi pâinea. Voi refuza de acum să mai primesc mâncarea, declar greva foamei.
- De ce nu mâncaţi?
- Declar greva foamei, puteţi să anunţaţi pe domnul şef. Asta pentru că nu cunosc motivele arestării.
- Dumneavoastră nu sunteţi arestat. Sunteţi numai în vizită.
- Poveşti! Am cerut să mi se aducă medic şi procurorul.
- Am luat notă.
- Şi cel de ieri a luat notă, spun eu, întorcând spatele celui care a rămas în uşă.

Pe la orele zece, uşa mi se deschide şi apare un civil, cam de aceeaşi etate cu mine, cu o cămaşă sport şi pieptănătură încâlcită, o figură banală. Mi se adresează, la fel de şoptit, doar mai aspru. Eu vorbesc normal, încet, pe când plutonierul îmi face semn de a vorbi şoptit.
- Lasă-mă, domnule, să mă exprim! continui eu în a-mi povesti crizele de rinichi şi internarea de la Reşiţa, pe când medicul mă ascultă fără prea multă atenţie.
- Nimic grav. Ai o stare depresivă, atât.
- Păi ce are una cu alta? izbucnesc eu.
- Are. Dumneata simulezi, ştii ce-i aia?
- Mă întreb dacă dumneata eşti medic sau numai un figurant, dar asta am s-o aflu mai târziu. Poate că nici felcer!

Civilul a închis uşa cu furie. De va fi fost medic, desigur că s-a simţit ofensat, dar dacă era un impostor, aşa cum se obişnuieşte, spre a mulţumi pe arestaţi? Ei, drăcie! De altfel, nu mă miră comportarea acestuia, deoarece peste tot medicii care deserveau penitenciarele erau neinteresaţi, insensibili la suferinţele celor arestaţi şi îi priveau cu un dispreţ profund, singura excepţie fiind profesorul Tomorug şi echipa sa, pe care îl apreciasem încă din 1948 - aceasta o spun cu toată obiectivitatea. Nu am înţeles niciodată, în toţi aceşti ani, discrepanţa între purtarea medicilor de penitenciare ori lagăre, care erau sub directa conducere a lui Tomorug, şi comportarea umană a acestuia, acei medici dând dovadă de o lipsă totală de înţelegere, parte din ei chiar contribuind la distrugerea fizică a deţinutului, fie politic, fie de drept comun. Oare să nu fi ştiut nimic Tomorug, pe toată perioada 1948-1962, despre lipsa totală a asistenţei medicale, iar cei care ocupau sau girau posturile de medici la penitenciare şi lagărele de muncă, că erau ca şi inexistenţi? Nu-mi pot explica această stare de lucruri. În lagăre, de bine de rău, se organizaseră infirmerii deservite chiar de medicii deţinuţi, dar aceştia, nefiind controlaţi de medicii oficiali, cu puţine excepţii, erau ca şi când n-ar fi existat!

A patra zi. Azi este a doua zi de când refuz masa. Plutonierul de serviciu nu mă mai întreabă nimic şi nici eu nu-i cer nimic, e zadarnic. De altfel, sunt sigur, aceasta n-o să dureze o veşnicie. În definitiv, această grevă e binevenită pentru crizele mele de rinichi, se mai odihnesc şi ei, după atâta travaliu. Fumez, mai am ţigări. Dacă voi merge în acest ritm, precis că bănuţii ce-i mai am n-o să-mi ajungă nici pentru încă trei zile de fumat, hai cinci-şase, dacă îmi voi lua "Mărăşeşti". Îmi pare rău că mi-am lăsat sutele în dulap, la cămin. Dacă ştiam de un astfel de regim plăcut, azi aş avea şi mâncare şi poate chiar ziare, reviste, dar de unde să fi ştiut?

A cincea zi. Nimeni nu a venit la mine să mă întrebe de una, de alta. Eu îmi continui greva foamei. Şi refuz orice discuţie cu plutonierii de serviciu. Fumez. Până când, ameţit, mă trântesc peste pat, pierzându-mă într-o dulce reverie, ca mai apoi să încep a tuşi, chiar a voma. Vomez numai apa ce o consum din cana de metal ce mi s-a adus aici.

A şasea zi. Mă aflu în aceeaşi stare. Începând de astăzi, renunţ la grevă şi iau cafeaua care mi se aduce, iar paznicul meu pare mulţumit, închizând uşa cu grijă. Primesc şi prânzul, şi cina - mâncarea o voi da înapoi, oprind numai pâinea. După un calcul sumar, evit sarea, care desigur că se află din abundenţă în mâncare. Nicio mişcare în ceea ce mă priveşte. Stau şi stau bine. Şi munca mea, ce o lăsasem la birou, stă bine. Ca şi Serviciul de Cadre, care precis fusese înştiinţat de arestarea mea. Precis că Sauer, şeful acelui serviciu de întreprindere, este pus în mare dilemă din cauza arestării mele. Cât priveşte pe şeful meu direct, Teodorescu, acesta este indiferent şi-şi îneacă necazul în sticla de coniac, ce o scoate din dulap - un beţiv ordinar. Dar prietenul meu, Vasile, căruia îi lăsasem dulapul în primire? Încolo nu are cine să se gândească la mine, îmi dau seama că am făcut o mare prostie că am revenit la Reşiţa. De ce nu m-am dus în altă localitate?

A şaptea zi. Dacă în primele zile mă aflasem într-o stare nervoasă pe care numai eu ştiam s-o stăpânesc, dar la care contribuiau şi crizele de rinichi ce le acuzam, făcând tot posibilul ca să nu mă dezlănţui faţă de cei care mă ţineau aici fără a mi se aduce la cunoştinţă motivul arestării, de astă dată mă simt refăcut. La aceasta contribuie şi acele transmisiuni telefonice care, puse cap la cap, una lângă alta, se desfăşoară logic. La un moment dat, ştiu că numiţii cutare şi cutare şi cutare sunt cazuri separate, că tovarăşii cutare şi cutare trebuie să se prezinte nu ştiu unde şi aşa mai departe. După ce mi s-a adus cafeaua, plutonierul - de astă dată un ungur tare de treabă şi atât de caraghios, pe când mi se adresează şoptit în româneasca sa atât de stricată - mă întreabă dacă am nevoie să cumpăr din oraş ceva mâncare.
- Nu am bani. Totuşi, dacă vrei, îmi cumperi de toţi banii aceştia ţigări "Mărăşeşti", îi întind eu două bancnote de cinci lei.

Mă plimb prin mica celulă de patru pe patru metri. Tresar. Urmăresc convorbirea telefonică.
- Suceava sunteţi?

Devin atent la cele ce aud.
- Da. Conform ordinului ministerului nr..., din..., veţi pune imediat în libertate pe... N-am înţeles... De la sabie? A, da... Traian? Roşu? Olga? Elena... Notez, scriu, tovarăşe...

Am pierdut firul sunetelor, cât şi intensitatea lor, pesemne telefonista închisese fereastra. Peste o oră, primesc patru pachete de ţigări "Mărăşeşti", restul de mărunţiş fiind trecut în proprietatea cumpărătorului. M-am aşezat din nou pe pat şi-mi masez regiunea rinichilor ale căror crize se fac iar prezente. Deodată îmi apare în memorie mesajul ce-l auzisem transmis de Suceava. Puneţi în libertate pe... Sabie? Traian? Olga? Elena? Adică Stroe. Pe mine? Mă ridic brusc din pat şi repet ca un idiot, chiar cu vocea tare: Sabie, Traian, Olga, Elena. Ceea ce înseamnă Stroe, adică Stroescu, dacă aş fi auzit în continuare. Deci voi fi pus liber. Îmi dezbrac pantalonii pe care îi scutur, corectându-le dunga. La fel îmi controlez cămaşa, mă echipez grăbit, îmi pun cravata, haina şi aştept rezemat de pat, în picioare. De când am interceptat mesajul, trecut-a ora. Dar dacă este o iluzie? Chiar e incredibil, faptul că ştiam de eliberarea mea cu mult înaintea celor care până acum nici nu visaseră.

Pe sală, aceeaşi linişte de mormânt, ca de obicei. Celula în care mă aflu e dispusă chiar aici, în centru, în apropierea celui care face de pază şi dormitează la acel birou. Sunt numai urechi la ceea ce se poate petrece acolo. În sfârşit, aud cum paznicul meu vorbeşte la un telefon.
- Am înţeles.

Apoi paşii aceluia se apropie de celula mea. Un clancăt uşor şi uşa se deschide:
- Deja este echipat domnul? se miră plutonierul de ţinuta mea.
- Sunt gata!
- Atunci poftiţi.

Am ieşit afară din celulă şi încerc să mă orientez.
- Încotro? întreb eu, zâmbind.
- Mergeţi drept înainte, coborâţi scările şi apoi, drept înainte.

O iau pe un culoar lung, la al cărui capăt zăresc un căpitan înalt, tânăr şi binedispus. Acesta nu mă opreşte, ceea ce face să mă opresc eu locului, părând derutat.
- Coborâţi scara, aici, la stânga.

Cobor scara şi dau în alt culoar, pe care o iau drept înainte. La capătul acestuia este o uşă care dă în exterior, în stradă, unde se află pe picioarele-i larg deschise, ca şi un X, un ofiţer.
- Dar asta nu se poate, domnilor! După şapte zile sunt pus liber şi nu-mi daţi niciun act la mână? N-am nicio legitimaţie, ceea ce poate face să mă arestaţi imediat, acolo, în stradă, pentru cine ştie ce, chiar pentru vagabondaj? Ei, drăcie!

Fac stânga-împrejur şi mă înapoiez pe acelaşi traseu. Calc apăsat, cu furie, urc scara, iar sus aflu pe acel căpitan care, de astă dată, discută cu un altul de acelaşi grad.
- Ce-i cu dumneavoastră?
- Mă plimb pe aici, mă strâmb eu. Doresc să fiu dus la şeful acestei unităţi! (Este interzis a pronunţa cuvântul Securitate).
- Adică?
- Foarte simplu! Să spun că am fost arestat aici şapte zile şi nu cunosc motivul. Şi apoi sunt zvârlit în stradă fără niciun act la mână, care să-mi motiveze lipsa, absenţele de la serviciu.
- Arestat? întreabă ca un naiv celălalt ofiţer. Dacă aţi fi arestat, aţi sta acolo, arată el spre culoarul celular, şi nu aici.
- N-aţi fost, domnule, arestat, spune căpitanul.
- Păi ce caut eu pe aici?
- Asta mă întreb şi eu. Ei, plutonier, te rog să lămureşti pe dânsul, că încă nu-i lămurit.
- Nu plec de aici!
- Vă rog. Linişte! Avem atâţia bolnavi pe aici, râde ofiţerul. Tovarăşe plutonier, condu-l pe tovarăşul.
- Poftiţi cu mine! spune acesta, prinzându-mă politicos de braţ.
- Du-l la tovarăşul comandant, ca să fie lămurit.
- Am înţeles, să trăiţi!

Am impresia că am de-a face cu internaţii unui balamuc, ce-s echipaţi în haina militară. Parcurgem acelaşi culoar pe unde mai trecusem. Aceeaşi uşă şi acelaşi militar cu table scânteietoare pe umăr, care stă crăcănat, cu mâinile la spate.
- Ia pe dânsul în primire, spune cel ce mă adusese până aici, iar crăcănatul îmi deschide uşa.

Cobor scara şi iată-mă în stradă. Privesc înapoi spre cei care fac haz de întâmplarea mea, dar nu le rămân dator, pipăindu-mi în mod semnificativ obrazul cu arătătorul dreptei, semn pe care şi un prost îl înţelege. Apoi păşesc dincolo, pe trotuarul vecin, contemplând clădirea modernă pe care o părăsisem după şapte zile, mergând liniştit pe alee. Şi nu am niciun ban! Cel puţin să fi ajuns la gară, iar de aici, chiar fără bilet de tren, voi pleca la Reşita. Dar nici pentru tramvai nu am! Zăresc un muncitor care se apropie, pare să fie un zidar. Merge puţin şchiop.
- Nene, îi spun. Nu-ţi trebuie nişte ţigări? N-am ce face cu ele. Am fumat atâtea că m-am scârbit. Ia, te rog, pachetele astea.
- Nu fumez.
- Ţi le dau pe gratis. Doar cu cincizeci de bani, ca să iau tramvaiul până la gară - de unde dracu să-l iau, că-s zăpăcit de tot?
- Precis că veniţi de acolo, arată el cu mâna spre clădirea ce se vede din plin.
- Chiar de acolo.

Omul se caută prin buzunar şi-mi întinde un leu.
- Vă rog, până la gară e mult.
- O, nu-mi trebuie decât cincizeci de bani, atât! râd eu. Iar dacă mă vezi cumva, cândva, să-mi aminteşti de ei.

Astfel regimul m-a adus în situaţia de a fi un cerşetor. Am ajuns la gară. Am tren spre Reşiţa, la orele patru după-masă. Este un motor-cursă, care mă duce foarte repede. Dar ce să fac până atunci? Şi cum să călătoresc fără bilet? Poate că-s urmărit şi iată-mă trimis în judecată pentru vagabondaj, doar cunosc cazuri. Cobor în subsolul gării şi văd câţiva derbedei mai amărâţi ca mine şi care poate aşteaptă să manglească ceva.
- Măi, mă adresez eu unuia dintre cei trei strânşi la un loc. Nu-ţi trebuie nişte ţigări? N-am ce face cu ele.
- Cât? mi le măsoară de la distanţă un zgribulit.
- Trei lei.
- Vă dau cinci pe toate.
- Ia-le.

Am primit cei cinci lei pe patru pachete de Mărăşeşti, iar cu banii primiţi cumpăr două ziare şi două cornuri. M-am retras pe bancă, la peronul gării, şi aştept să-mi cadă vreun cunoscut din Reşiţa - mai ştii? - care să-mi cumpere un bilet de tren. Ar fi prea frumos să fie adevărat. Din când în când privesc în juru-mi, dacă nu sunt cumva urmărit. Mi-a intrat aceasta în reflex - este şi normal!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Jocul interior şi Stresul (II), W. Timothy Gallwey, traducere de Magda Bunea (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer