Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Basarabia decapitată


Valentina Sturza

02.08.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Valentina Sturza
Basarabia decapitată
Editura Vremea, 2017



Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Intro

Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 a dat startul dramei românilor din Basarabia - deportări, prigoane, lagăre, crime odioase. Victimeː românii basarabeni. Unul dintre supravieţuitorii ororilor este Valentina Sturza, autoarea cărţii de faţă. Basarabia decapitată descrie detaliat calvarul prin care a trecut familia Valentinei Sturza, alături de alte sute de mii de oameni, în vremea deportărilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, în perioada anilor 1941-1951.

Provenind dintr-o familie bună, înstărită şi de orientare liberală, Valentina Sturza a trăit experienţa deportării la vârsta copilăriei. Declaraţi duşmani ai poporului, membrii familiei ei au fost despărţiţi - bătrânii de tineri şi bărbaţii de femei - şi urcaţi în trenuri, apoi purtaţi departe, în pământ străin şi neprimitor, în Republica Kazahtan. Au urmat foamete cumplită, hărţuiri din partea băştinaşilor, evadare, fuga pe Volga, frigul, iarăşi foametea groaznică, sărăcia şi lipsurile.

Cartea este scrisă emoţionant, într-un stil dulce, plin de căldură şi dragoste faţă de familie şi de Patrie, şi ilustrată cu fotografii nenumărate din arhiva de familie a Valentinei Sturza. Este mai mult decât o carte, este o experienţă a trecutului nedrept cu fraţii noştri de peste Prut.

Fragment
XI. PRIMA DRAGOSTE

Fiecare dintre noi a fost îndrăgostit o dată, mai devreme sau mai târziu, crezând că prima dragoste va fi pentru toată viaţa. Însă nu întotdeauna se întâmplă aşa cum credem noi. Pentru mine prima dragoste a fost înşelătoare. Aveam 17 ani, învăţam în clasa a VIII-a (făcusem câţiva ani întrerupere din cauza deportării), la şcoala nr. 1 de fete din oraşul Chişinău (corpul vechi, fostul Liceu de fete "Regina Maria", astăzi Liceul român-francez "Gh. Asachi"), care se afla pe strada Iskra (actualmente Bucureşti), colţ cu strada Puşkin. În vacanţa de iarnă a anului 1946, ca toţi elevii, am plecat acasă la Ciuciuleni.

Când am ajuns acasă, mama mi-a spus că, în casa cea nouă (aşa se numea casa care era construită în anul 1924), camera care până la deportare fusese dormitorul părinţilor era ocupată de Mişa Soloviov şi soţia sa Sonia, care lucrează la Sovietul sătesc: el - miliţian, ea - şef al Secţiei stării civile. Ei erau încă la serviciu, dar în camera de alături se afla fratele Soniei, care venise în musafirie.

Eu cu mama ne-am îndreptat spre casă. Când am deschis uşa la camera de lângă dormitor, pe scaun, la masă, şedea un tânăr cu ochi albaştri, cu păr blond, ondulat, îmbrăcat în uniformă militară, cu gradul de locotenent-major. S-a ridicat de pe scaun, m-a privit şi s-a prezentat: "Grigorii sau se poate şi Grişa". Prin inima mea a trecut un fulger. M-am prezentat şi eu: "Valea". Mi-am cerut scuze şi am ieşit cu mama din odaie. Ne-am dus la bunei, în casa de la drum, am stat la masă şi am dormit împreună cu mama. Grişa venise în ospeţie la soră-sa, pe care n-o văzuse de ceva vreme. A stat la ea câteva zile. Probabil că şi eu i-am căzut cu tronc, pentru că Mişa şi Sonia, în fiecare seară, după ce se întorceau de la serviciu, mă invitau la ei şi cinam împreună. Grişa era foarte serviabil şi îmi acorda o atenţie deosebită. După ce mai discutam, Grişa mă conducea până la bunei. Într-o seară, la despărţire, mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine foarte tare şi ar dori să-i permit să mă viziteze la Chişinău, fiindcă, după repartizare, lucrează la Străşeni, la 25 km de oraş. Eu, neavând pe nimeni de care să fi fost îndrăgostită, am acceptat să ne întâlnim la Chişinău, dar numai duminica. I-am spus că locuiesc în căminul şcolii împreună cu sora mea mai mare. Peste câteva zile, Grişa a plecat la serviciu, iar eu după vacanţa de iarnă m-am reîntors la Chişinău, la lecţii.

Într-o duminică, persoana de serviciu m-a chemat şi mi-a spus că cineva mă aşteaptă la poarta şcolii. Când am ieşit, cine credeţi că era? Grişa! El mi-a propus să mergem în oraş la un film. Am acceptat, doar că trebuia să cer permisiune de la sora mea. Ea m-a întrebat cine m-a invitat şi unde vrem să mergem. I-am spus că fratele Soniei Soloviova m-a invitat la un film. Ea s-a mirat, dar mi-a dat voie, cu condiţia ca la ora 18.00 să fiu în cămin. Bucuroasă, repede m-am îmbrăcat şi am ieşit. Grişa m-a luat de braţ şi ne-am dus în grădina publică, unde pe atunci era un cinematograf, a procurat bilete şi am intrat în sală. Ne-am aşezat la locurile noastre, fericiţi că suntem împreună.

După ce s-a terminat filmul, ne-am plimbat prin parc, Grişa m-a servit cu îngheţată. Nici nu ne-am dat seama cât de repede a trecut timpul. M-a condus până la şcoală. De-acum era întuneric (iarna se întunecă mai devreme). Când am intrat în cameră, obrajii îmi ardeau. Maria a insistat să-i spun cum am făcut cunoştinţă cu Grişa. Am fost nevoită să-i povestesc totul. Dar după obrajii mei roşii, sora mea a înţeles că am emoţii, fiindcă şi ea se împrietenise cu Valeriu Cupcea (fiul directoarei şcolii), viitorul actor şi regizor, şi înţelegea ce înseamnă dragostea la prima vedere.

Aşteptam ziua de duminică, ca pe cea mai mare sărbătoare, ca să ne întâlnim. Mi se părea că suntem amândoi fericiţi. Când mergeam în oraş, vedeam cum ne privesc trecătorii, fiindcă într-adevăr eram o pereche frumoasă.

Şi iată că într-o zi, cum stăteam şi aşteptam tramvaiul, care mergea pe Bulevardul Lenin (în prezent Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), de noi s-a apropiat un ofiţer cu epoleţi de general, cu adjutantul său. Grişa, îmbrăcat în haine de ofiţer, l-a salutat. Generalul (era beat) m-a apucat de braţ şi mi-a spus: Poşli. (Să mergem). Eu m-am înspăimântat, m-am smucit din mâinile generalului, m-am agăţat de braţul lui Grişa şi cu glas tremurător, l-am întrebat pe general, în limba rusă, ce vrea de la mine. Atunci el i s-a adresat lui Grişa: "Tu ştii cine sunt?" Şi cum adjutantul ţinea în mână o placardă, el o smuci, o desfăcu şi-i zise lui Grişa: "Priveşte cu cine dau eu mâna! Îl cunoşti pe mareşalul Vasilevski?" Până ne-a arătat el placarda, a sosit şi tramvaiul. Atunci l-am înhăţat pe Grişa de mână, am intrat în vagon şi tramvaiul a pornit. Priveam unul la altul nedumeriţi, neînţelegând ce s-a întâmplat. El se uita la mine şi în privirea lui am observat o neîncredere, apoi m-a întrebat: "Îl cunoşti pe generalul acela?" Eu, enervată, i-am răspuns: "De unde să-l cunosc?" Mă indignam: de ce s-a luat generalul acela beat de mine şi de ce Grişa nu i-a reproşat nimic? El s-a uitat la mine şi mi-a răspuns că, după ce coborâm din tramvai, o să-mi explice totul. Am aşteptat cu nerăbdare să se oprească tramvaiul. Am coborât şi Grişa mi-a spus că ofiţerilor nu li se permite să contrazică persoanele cu grad mai mare. Acesta putea să-i dea ordin adjutantului său să-l aresteze (în timpurile acelea orice putea să se întâmple). Eu atunci am zis: "Vai, vai, vai! Ce idioţenie! Un general beat poate să-şi permită ziua-n amiaza mare să facă ce-i trece prin cap?" Grişa m-a liniştit şi eu l-am rugat să mă conducă până la şcoală.

Aceasta a fost ultima noastră întâlnire. Grişa a dispărut. Se apropia vacanţa de iarnă şi eu mă pregăteam să plec acasă. Am mers până la marginea oraşului, numită "Sculeanka", unde puteai să găseşti vreun mijloc de transport. Am urcat într-un camion, care mergea până la Străşeni, acolo m-am oprit în faţa clădirii miliţiei şi, cum stăteam şi aşteptam vreo maşină care să meargă spre Nisporeni, am auzit că mă strigă cineva. Când m-am întors, l-am văzut pe soţul Soniei, Mişa, care mă iubea ca pe o surioară mai mică, deoarece ei o numeau pe mama mea "mama". M-am bucurat nespus de mult că voi avea cu cine pleca acasă la Ciuciuleni. Mişa mi-a spus că ei de acum locuiesc în Străşeni, fiindcă Sonia este şef al Direcţiei Naţionale de Stare Civilă, iar el lucrează la miliţie, având grad de ofiţer superior. Atunci am trecut pe la Sonia la serviciu şi împreună am plecat la ei acasă. I-am întrebat ce-i cu Grişa, unde s-a pierdut, că în ultimele săptămâni n-a mai fost pe la mine. Sonia mi-a zis că o să-mi povestească când ajungem acasă. De cum am intrat în casă, nu mai aveam răbdare să-mi povestească. Sonia a început să pregătească ceva de mâncare. Eu aşteptam cu nerăbdare să-mi spună odată totul şi nu înţelegeam ce se petrece, însă simţeam că ceva nu e bine. Mă tot întrebam ce s-o fi întâmplat, de nu se grăbesc să-mi povestească.

Ne-am aşezat la masă şi Sonia a zis că pe Grişa l-au trimis urgent în unitatea din Bălţi, de unde nu poate să plece când vrea el. Eu am insistat să-mi spună tot adevărul. Atunci Mişa mi-a spus că într-o zi l-au chemat la NKVD (Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne) şi i-au interzis să se mai întâlnească cu mine, deoarece fusesem deportată şi tatăl meu era condamnat ca "duşman al poporului". De aceea l-au transferat pe Grişa la Bălţi, ca să nu ne mai întâlnim.

Eu, cum stăteam la masă, am scăpat furculiţa din mână. Mişa mi-a mai spus că Grişa nu voia să plece, însă a fost obligat să semneze şi o declaraţie. M-am întristat, mi s-au umplut ochii cu lacrimi şi am spus: "Ce regim crud, ne-au luat din paturile noastre, ne-au dus în pustiurile Kazahstanului, l-au condamnat pe tata întâi la moarte, apoi la 25 de ani de detenţie. Ce rău am făcut? Acum criminalii bolşevici mi-au furat şi prima dragoste!" Nu-mi era frică de ei şi le spuneam tot ce aveam pe inimă, fiindcă îi cunoşteam de când trăiau la noi, că erau oameni buni, cu toate că Sonia era ucraineancă, iar Mişa rus.

Ceva s-a rupt în inima mea şi din acea zi, am început a urî şi mai mult regimul comunist şi nu-l pot suferi nici până în ziua de astăzi. Sonia m-a liniştit şi m-a întrebat cum stau lucrurile cu învăţătura, ce noutăţi mai am. I-am spus că deocamdată totul e bine, dar de acum înainte nu ştiu cum va mai fi. Cu aceasta a luat sfârşit discuţia noastră.

A doua zi dimineaţă, Mişa a găsit o sanie, cu care am plecat acasă la Ciuciuleni. Tot drumul mă gândeam de ce trebuia să se întâmple aşa ceva. De ce se omoară sentimentele din sufletele tinerilor? Şi tot gândindu-mă aşa la cele întâmplate, ceva s-a produs în inima mea, o oarecare schimbare. Mă întrebam de ce Grişa, dacă mă iubea atât de mult după cum arăta, n-a refuzat să plece la Bălţi şi de ce n-a reproşat nimănui nimic. Înseamnă că pentru el profesia a fost mai presus decât dragostea noastră? Înseamnă că m-a trădat? Nu-l voi ierta niciodată, nu vreau să-l mai văd!

Cu durere în suflet, am ajuns acasă şi am intrat pe la bunei, care mi-au dat o scrisoare de la Grişa. Am deschis-o cu mâinile tremurânde. Scria cum a fost obligat să semneze o declaraţie, dictată de ofiţerul enkavedist, în care se spunea că "nu se va mai întâlni cu fiica duşmanului poporului". Mi-a fost foarte greu să citesc scrisoarea până la capăt. Am rupt-o şi am aruncat-o în soba în care ardea focul. Nu i-am răspuns, cu toate că voiam să-i spun că-i un laş, că-i un trădător, dar de ură ce-mi era, n-am vrut să-i dau niciun răspuns. Aşa s-a terminat prima mea dragoste. Am rămas la bunei, unde am şi dormit, neputând să merg în casa în care am făcusem cunoştinţă cu el. Mă obijduise foarte tare. La început, s-a purtat cu mine destul de frumos, a fost o dragoste curată, cinstită, de aceea a şi rămas în amintirea mea. Dar, fiindcă m-a trădat, am tras concluzia că dragostea de la prima vedere este una înşelătoare. Am înţeles că nu toată lumea este cinstită. De dragul carierei omul te poate trăda.

S-a sfârşit anul şcolar şi a început vacanţa de vară. Eu îmi revenisem, mă întâlneam cu colegele şi colegii, ne mai duceam seara la club (casa de cultură), la dansuri şi filme, mai făceam repetiţii la cercul de dansuri şi pregăteam un spectacol pentru Olimpiada raională, după romanul lui Maxim Gorki "Mama", în care am jucat rolul principal. Spectacolul a ocupat primul loc, iar pentru acel rol eu am fost premiată cu un şal împletit din lână de angora.

XII. FAMILIA MEA

În acest capitol vreau să vă descriu cum mi-am întemeiat familia şi cum am avut o căsnicie fericită.

Într-o duminică, fiind o zi frumoasă de vară, după ce terminasem treburile prin casă, am ieşit afară şi stăteam în cerdac, care era destul de mare. Deodată, i-am văzut venind pe fratele meu Teodor împreună cu soţul verişoarei mele Lena şi cu încă un tânăr. Au urcat tustrei şi soţul verişoarei, Colea Mămăligă, mi l-a prezentat pe acel necunoscut: "Fă cunoştinţă cu verişorul meu, Nicolae Sturza". Eu m-am sfiit, apoi, întinzându-i mâna, am rostit: "Valentina". S-a prezentat şi el: "Nicolae, fost licean, acum învăţător în satul Vorniceni". Şi îmi sărută mâna. Eu am rămas şocată, neştiind ce să fac mai departe. Peste câteva minute, mi-am revenit, i-am invitat la masa din verandă, am pus pe masă nişte prăjituri, nuci, l-am rugat pe fratele să aducă un ulcior cu vin şi i-am servit. Am mai stat puţin cu toţii, apoi Colea a zis că trebuie să plece, dar că Nicolae poate să mai rămână.

Am mai stat vreo oră la masă, apoi Nicolae a spus că trebuie să plece şi el, fiindcă locuieşte în satul Lozova, iar mâine are lecţii. Şi-a luat rămas bun şi m-a întrebat dacă poate să vină şi duminica viitoare. Eu i-am răspuns că nu trebuie să facă un drum aşa de lung, de 12 km, fiindcă e în zadar.

La o săptămână, mama mi-a întins un plic, care era deja deschis. Eu am luat plicul, am scos din el o hârtie, unde, într-un colţ, în partea stângă de sus, era lipită o floricică, iar sub ea era scris:
Roşu e iubirea,
Bleu nu mă uita,
Verde e speranţa
La guriţa ta
.

Eu, de ruşine că mama citise acea strofă şi scrisoarea în întregime, unde erau şi cuvinte de dragoste, am fugit la prietena mea Jenea Burlacu, care locuia peste gard, şi am mai citit o dată scrisoarea împreună. Am stat la ea până seara târziu de ruşine să nu dau ochii cu mama. Nu am răspuns la scrisoare. Am mai primit încă două scrisori, la care de asemenea nu am răspuns, deoarece anterior fusesem rănită sufleteşte şi rana încă nu se tămăduise. Nicolae, văzând că nu primeşte de la mine niciun răspuns, nu mi-a mai scris nici el nimic. Aşa s-a terminat cunoştinţa noastră în acel moment.

În 1947, la sfârşitul anului şcolar, din cauza foametei organizate, am fost nevoită să mă angajez casieriţă în satul natal la "SELPO" (Asociaţia de producţie din agricultură). Peste o lună, preşedintele "Promartelului" cu numele lui Timoşenko, Leonid Hudis, m-a trimis la Chişinău, pentru şase luni, la cursuri de contabil, pe care le-am absolvit, iar pe data de 20 ianuarie 1948, am fost angajată în funcţia de contabil-şef adjunct la acest "Promartel".

Într-o zi de joi, pe la sfârşitul lunii februarie, am plecat la banca din orăşelul Străşeni să fac nişte operaţiuni bancare. Am intrat la Sonia la Oficiul Stării Civile şi am mai stat de vorbă. De Grişa n-am întrebat nimic şi nici ea nu mi-a povestit de el. La un moment dat, au intrat Liuba (prietena mea) şi cu soţul ei, Iaşa Nuliman, ca să-şi ia duplicate de pe certificatele de naştere. Ne-am înţeles să mergem cu toţii acasă. După ce ei şi-au luat certificatele, am ieşit împreună, am aşteptat până am găsit o maşină până în satul Lozova, acolo am mai aşteptat să vină vreo trăsură, ca să ajungem până la Ciuciuleni, dar în zadar. Începu să se întunece. Atunci Iaşa a spus că va trebui să dormim în Lozova, căci nu ne vom porni pe jos, fiindcă deja se înnoptase şi că el are un prieten la care putem dormi. Ne-am pornit spre casa acelui prieten, care colecta prune de la consăteni şi le vindea la "Promartelul" din Ciuciuleni, unde Iaşa lucra în calitate de colector. Încet-încet, am ajuns la prietenul lui Iaşa, care locuia în mijlocul satului, pe traseul Lozova-Ciuciuleni. Am intrat în curte. Gospodarii, foarte bucuroşi (erau o familie tânără), ne-au invitat în casă, ne-au aşezat la masă, ne-au cinstit cu izvar, apoi au spus că la club sunt dansuri şi putem să ne ducem, dacă dorim, să ne veselim. Noi am acceptat şi ne-am dus cu toţii la club. Stăpânii casei au stat puţin cu noi, apoi au spus că pleacă, dar după dansuri ne aşteaptă la ei. În club era foarte mult tineret. Noi trei stăteam într-un ungher şi priveam cum dansează ceilalţi. Deodată, spre noi s-a îndreptat un tânăr îmbrăcat în tunică militară (chitel) şi pantaloni cu dungă de culoare kaki. Toată viaţa mi-au plăcut şi încă îmi plac hainele militare. Când am ridicat ochii, am văzut că în faţa noastră stătea Nicolae Sturza, cu părul negru, ondulat. M-a salutat, întrebându-mă cu ce ocazie sunt aici. I-am răspuns că sunt cu prietenii mei, venim de la Străşeni şi, neavând cu ce pleca spre casă, am înnoptat aici. Am venit şi noi la club să vedem cum se veseleşte tineretul din Lozova.

Muzicanţii au început să cânte un vals. Nicolae m-a invitat la dans. Am început a ne învârti în ritmul muzicii. Dansa foarte bine. Eram o pereche excelentă, toţi ne priveau, gândindu-se, probabil, unde m-a găsit, cine-i această fată străină cu care dansează Nicolae Sturza şi de ce ignoră fetele din sat, cu care dansase până în acea seară. Vedeam cum ni se aruncau priviri răutăcioase. Când muzica s-a oprit, Nicolae m-a condus la braţ până la locul precedent şi a rămas lângă noi. Toată seara a dansat doar cu mine şi mi-a propus să ne tutuim. Am acceptat.

La drept vorbind, m-a cucerit cu ţinuta şi cu dansurile, care îmi plăceau foarte mult. După ce s-a terminat serata, am ieşit cu toţii afară şi noi ne-am luat rămas-bun, crezând că Nicolae va pleca în drumul său, însă el a zis că merge să ne conducă până la gazda unde ne oprisem. N-am putut să-l refuzăm şi am pornit la drum. Când am ajuns la poarta casei unde trebuia să înnoptăm, Nicolae a spus: "D-apoi aici trăieşte verişoara mea Liuba!" Am bătut la poartă, stăpânul a ieşit şi, când l-a văzut pe Nicolae, l-a întrebat: "Tu de unde te-ai luat?" El a spus că ne cunoscusem cu câţiva ani în urmă, dar ne întâlnisem abia atunci, la dansuri. Am intrat cu toţii în casă. Verişoara lui Nicolae, Liuba, s-a mirat şi ea văzându-ne împreună. Apoi a aranjat repede masa, a pus plăcintele, pe care le pregătise cât am fost noi la dansuri, brânză de oi, nuci, murături gustoase şi, cum este obiceiul la moldoveni, izvar (vin fiert cu zahăr).

Am stat, am discutat, am mâncat, bărbaţii au cinstit câte un pahar de izvar şi a venit timpul ca Nicolae să plece. Liuba mi-a spus că trebuie să-l petrec până la poartă, că aşa este obiceiul în Lozova (desigur, nu mai era aşa obiceiul, era doar invenţia Liubei), însă dorinţa gospodinei trebuia îndeplinită. Am ieşit împreună până la portiţă. Când am dat să plec, Nicolae m-a apucat de mână şi a vrut să mă sărute. Eu i-am pus mâna la gură şi l-am întrebat: "Pe toate fetele le săruţi din prima seară?" El nu mi-a răspuns, şi-a cerut scuze şi m-a rugat să-i permit să vină duminică la noi. Eu nu i-am spus nici da, nici ba. M-am întors în casă şi Liuba a şi început a-l lăuda, spunând că e băiat bun, că în timpul războiului a învăţat trei ani la liceul B.P. Hasdeu din Chişinău, că acum e învăţător la Vorniceni şi că-i din familie bună, de gospodari. Am avut o noapte neliniştită, mă gândeam la ceea ce îmi spusese verişoara lui Nicolae şi la faptul că îmi plăcuse şi mie de el, dar că timpul va arăta cum să procedez.

Duminica viitoare m-am trezit cu Nicolae la uşă. După cum am spus, trăiam în casa de la drum, fiindcă celelalte patru case ne fuseseră luate de către Sovietul sătesc. Am rămas şocată. L-am invitat în casă. I-am spus mamei că este verişorul lui Colea Mămăligă, pe care ea îl cunoştea, acesta fiind soţul verişoarei mele Lena. Era timpul prânzului. Mama a pus masa, avea pregătite zeamă şi sos. Ne-am aşezat toţi trei la masă. Buneii şi fraţii mâncau la bucătărie. Pe masă era pus piper roşu măcinat. Mama şi-a pus un pic, iar eu şi Nicolae nu ne-am pus. Mama îl întrebă pe Nicolae: "Ce, nu mănânci iute?" La care el a zis: "Ba da, mănânc" şi, luând cu vârful cuţitului piper, l-a pus în farfurie; zeama pe dată s-a înroşit, fiindcă pusese prea mult piper. Mâncând, se făcea şi el la faţă din ce în ce mai roşu, dar continua să mănânce. După ce am luat prânzul, am ieşit din casă şi l-am întrebat de ce se înroşea tot când mânca zeamă. El mi-a răspuns: "Valea, nici nu-ţi poţi închipui cum am mâncat eu zeama. Era atât de iute, că îmi ardea totul în gură, dar mi-era ruşine s-o las". Atunci am râs şi i-am spus ca altădată să fie mai precaut cu piperul. Aşa a şi fost.

Ne-am dus în piaţă, unde în fiecare duminică sau la sărbătorile religioase se făcea joc. Cânta muzica, tineretul dansa, ridicând până la cer un nor de praf. Noi nu dansam în acel praf, ci pur şi simplu priveam dintr-o parte. După obicei, toate fetele stăteau într-o parte şi flăcăii în cealaltă parte. Când începea muzica să cânte, băieţii nu se apropiau de fete să le invite, cum făceau intelectualii, ci de la distanţă le invitau la joc, făcând un semn din deget şi toate fetele chemate porneau spre băieţi. Când soarele se apropia de asfinţit, fetele plecau repede spre casă. În sat aşa era, înainte de asfinţitul soarelui fetele trebuiau să fie acasă.

În sfârşit a venit timpul să plece acasă şi Nicolae. El venise cu bicicleta pe care o lăsase la verişoara mea în curte. Ne-am dus până la ea, el a luat bicicleta, şi-a luat rămas-bun de la gazdă, m-a condus pe mine până acasă şi a plecat. Verişoara mea m-a întrebat dacă îmi place de el. Eu am dat din umeri şi am zis că deocamdată nu ştiu. Toată săptămâna lucram, iar seara mergeam la club la repetiţie, deoarece ne pregăteam de olimpiada raională. A doua duminică, Nicolae iarăşi a sosit, dar bicicleta n-a mai lăsat-o la verişoara mea, ci a venit cu ea până la noi. Fraţii, bucuroşi, au cerut voie să se plimbe şi ei cu bicicleta. Nicolae le-a permis. Bucuria lor! Noi am intrat în cameră, unde i-am oferit albumul cu fotografii, cu toate că nu aveam atât de multe. Atunci Nicolae a scos din buzunar o fotografie, care avea scris pe verso: "Valei, ca amintire. Când îţi va fi dor, să priveşti această foto. Cu drag, Colea". Eu i-am mulţumit şi am pus-o pe o fotografie mare atârnată pe perete.

Am luat prânzul în doi, fiindcă mama era plecată la Chişinău, apoi am plecat la verişoara Lena şi am jucat cărţi în patru. În piaţă cânta muzica, jocul era în toi. Ne-am dus cu toţii să privim jocul. Şi iarăşi totul s-a petrecut ca duminica precedentă. Îl spuneam Colea, deoarece, să fiu sinceră, prenumele Nicolae nu-mi plăcea. După cum am spus mai înainte, la bunei lucra, până să fim deportaţi, un bărbat cu numele Nicolae, care se îmbăta şi fuma.

Eu întotdeauna ziceam că n-o să mă căsătoresc cu un băiat pe care îl cheamă Nicolae. Dar aşa s-a întâmplat, că m-am îndrăgostit tocmai de Nicolae, cu care apoi m-am şi căsătorit. El venea la noi acasă în fiecare duminică, ne plimbam prin sat, ne mai duceam la prietenele mele, iar seara pleca acasă la Lozova.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer