Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rămâneţi în cărţi, cititori!


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Andrea H. Hedeş

28.07.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Primul contact cu scriitoarea / editoarea Andrea H. Hedeş l-am avut citind o cronica la un volum de proză. M-a surprins nu doar acuitatea privirii de cititor, ci, mai ales, simbioza textului critic cu cel criticat. În sensul exprimării observaţiilor de lectură prin citate esenţiale din textul lecturat. Urmărindu-i, apoi, cronicile de întâmpinare, le-am găsit împănate cu citate dintr-un univers eclectic, de la Hesiod la obscurul Dionisie din Furma. Nu atât dovada unui câmp de lecturi neobişnuit de larg impresionează, ci adecvarea în text, precum ţintele de argint pe puşca lui Winnetou. Aflând că debutase cu un volum de poezie premiat, mi-am zis că e un slujbaş de cursă lungă al literelor, care-şi va valorifica ceea ce numeşte, plastic şi adânc, talantul, în proiecte ample. Desigur, editura înseamnă mai mult pentru literatură decât poezia, mai mult decât cronicile. Dar acestea din urmă rămân, ca bijuterii iterare, opere autentice de artă. Dialogul de mai jos încearcă să contureze un portret cât mai real.


Radu-Ilarion Munteanu: Andrea H Hedeş, imaginea ta publică este: poet premiat, prozator premiat, cronicar de întâmpinare, editor. Hai să completăm schelatul cu carne şi sânge. De când citeşti? Când ai resimţit pasiune citind? Când ai simţit nevoia să scrii despre ce citeai?
Andrea H Hedeş: Pasiunea pentru citit a venit înainte de a citi, ascultând poveşti. Poveştile pe care mi le spuneau bunicile, mătuşile, vecinele, mama, ascultând poveştile de familie care se derulau în fundal, etc şi mai cu seamă privind puţinele rafturi cu cărţi rămase în urma bunicului de care îmi aminteam vag (trecuse dincolo când aveam eu 2 ani). Mă fascinau şi frustrau totodată. Erau acolo, le priveam, le atingeam, ştiam că şi el le privise, le atinsese, le alesese apoi pentru a le lua acasă, în acea rămăşiţă de bibliotecă şi totuşi îmi rămâneau interzise, nu aveam cheia care să deschidă lumile acelea volatile dar captive în hârtia mirosind a vechi. Nu ştiam citi. Aşa că uneori, când nu mă vedea nimeni, stăteam în faţa rafturilor cu cărţi şi plângeam. Cred că asta înseamnă că eram un copil straniu. Pe urmă a venit clasa întâi şi am învăţat să citesc şi evident am citit şi de atunci încolo tot asta fac. E o poveste fără sfârşit. O poveste de dragoste. Scrisul este doar urmarea firească şi încărcată mereu de o doză sănătoasă de umilinţă. Cumva de aici se naşte şi răspunsul la cea de-a treia întrebare, de ce şi de când literatura pentru copii. Totul a început de la poveşti. Cu a fost o dată mă cotropeşte o fascinaţie căreia nu m-am putut niciodată sustrage. Prima mea scriere a fost o poveste, tot în clasa întâi, Povestea Florii Miresei.

R.-I.M.: Care debut a fost mai întâi? Volumul de poezie sau prima cronică?
A.H.H.: Mai întâi a fost debutul în poezie. În 2008, cu placheta Cartea cu Fluturi. Am scris până atunci, dar nu am avut nicicând cutezanţa de a publica. E greu când te raportezi la ilustrul şir de scriitori, de poeţi pe care i-a dat umanitatea. E nevoie, cum spunea cineva, de acea siguranţă de sine obraznică pe care o are cântăreţul de jazz faţă de, fie-mi îngăduit să o spun, ceilalţi. Ideea existenţei de o clipă raportate la timpul lumii şi a conştiinţei că scrisul rămâne, răspunzând de cum ne-am folosit sau irosit timpul mă face să mă apropii cu răspundere de foaia albă ori, mai nou, de ecranul PC-ului. De aceea scriu greu, rar, puţin de-ale mele şi, pe cât îmi stă în putere, cu responsabilitate despre scrisul altora. Debutul târziu îl datorez unor oameni speciali care mi-au marcat destinul literar. Doamna Anca Noje, profesoara mea la seminariile de Teoria Literaturii şi mama mea lupoaică din anii de studenţie la Litere, la Cluj. M-a încurajat, mi-a destupat mintea, mi-a lărgit orizonturile forţându-mă să ies dintr-un provincialism desuet şi să îmi asum condiţia de scriitor aspirant prin botezul focului, la un Cenaclu Echinox. A fost plânsul şi scrâşnirea dinţilor . După asta m-am hotărât să scriu cu adevărat. Şi după ce am făcut-o, mi-am adunat foile cu poeme, poveşti şi povestiri şi am mers la domnul profesor Muthu, pe atunci Decanul Facultăţii de Litere (eu plecasem de la Litere de vreo 3 ani deja). I-am bătut la uşă, am intrat: "Ştiţi, dumneavoastră nu mă mai ţineţi minte, dar v-am fost studentă şi scriu, am spus că poate veţi avea timp să vă uitaţi peste foile acestea, să îmi spuneţi dacă are rost să mai scriu sau nu." A zâmbit şi acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. Foile au ajuns la Mircea Petean care, cu strălucitoare mărinimie a decis să ofere Premiul pentru Debut al Editurii Limes unei necunoscute aka fata de la Dej. Acestor oameni le sunt profund recunoscătoare. Fără să ştie, mi-au modelat destinul prin îndrumarea înţeleasă ca punere pe drum... Şi Cartea cu Fluturi a apărut în 2008. Prima cronică scrisă de mine a apărut după ce s-a născut Andrei. Fusesem la o lansare de carte, înainte de venirea pe lumea lui Andrei şi îmi venea mereu să intervin peste vorbitori, mai erau atâtea lucruri de spus despre carte! Aşa că am mers acasă şi am scris tot ce vedeam eu în cartea aceea. Şi a rămas aşa. Şi la un moment dat i-am scris lui Virgil Raţiu, la Bistriţa. I-am spus că am scris o cronică, l-am rugat să o citească şi dacă va considera că nu e publicabilă, îl rog să nu mai spună nimănui despre această tentativă. Iar dacă va considera că merită să apară în revistă (Mesagerul Literar şi Artistic de Bistriţa-Năsăud) mă voi bucura foarte mult. Şi i-a plăcut, a avut mărinimia de a mă găzdui şi cu alte cronici de carte.

R.-I.M.: În CV scrie că provii din familie româno-maghiară. Ai putea detalia?
A.H.H.: Tata, Andrei, era maghiar. Bunicul a fost şi el Andrei, străbunicul Andrei, stră-stră-bunicul Andrei şi tot aşa. E o lungă tradiţie a numelui Andrei pe linia paternă şi maghiară a familiei. Întotdeauna bunicul Andrei dădea nepotului Andrei un mic obiect de argint, un cal. S-a întâmplat ca eu să fiu prima Andrea în acest şir de Andrei şi ca bunicul să nu mai aibă ocazia să îmi înmâneze "oficial" acest căluţ. Poate voi reuşi eu să îl dau mai departe copilului meu.

R.-I.M.: Frumoasă tradiţie. Dar ea creează şi obligaţii. Consideri că drumul ales în literatură e autonom, derivă din nevoia iniţială de lectură, sau a funcţionat şi o anume investire dinastică? În măsura în care da, aceasta a fost conştientizată anume când?
A.H.H.: Cred că drumul ne alege pe noi. Aşa cum un "pui" de cais nu poate deveni decât un cais ori un "pui" de sequoia nu poate deveni decât un sequoia. Şi oamenii ca arborii. Poţi alege să devii un cais (hai să rămânem poeţi) strâmb sau drept, cu fructe acre sau dulci, dar tot NLP-ul, gândirea pozitivă etc din lume nu te vor transforma într-un sequoia. Şi e foarte bine că e aşa. E nevoie de toţi şi de toate. Aşadar, mai degrabă cred în îndrumare. E importantă. Altfel, viaţa îşi urmează cursul şi noi odată cu ea. Şi atunci, te alege şi drumul "dinastic". Bunicul meu a fost şi jurnalist şi un intelectual fin, prins, ca atâţia, între pietrele de moară ale istoriei, I-am păstrat un cult, intim, de interior. Am sperat întotdeauna că voi ajunge şi eu să scriu la un ziar şi să duc această ştafetă mai departe. Deşi a fost prezent doar 2 ani în viaţa mea, primii, am o legătură profundă cu bunicul meu, în acest sens "dinastic" pe care l-aţi intuit foarte bine. Sentiment cultivat în familie. Bunica păstra cu sfinţenie cartea sa de vizită, pe care am făcut exerciţii de citire:)...

R.-I.M.: De la plăcerea lecturii la creaţie şi la reflexul critic, iar de la acestea la editură. Paşii acestei dezvoltări sună logic. Aceeaşi întrebare, reformulată. Ce procent din determinarea angajării în munca editorială ar reveni conştientizării dimensiunii pe care am numit-o dinastică?
A.H.H.: Da, consider talentul drept talant. Cred că vom fi întrebaţi cândva ce am făcut cu el, cum l-am folosit. La fel şi cu investirile dinastice, deşi sună atât de preţios, dar sper că cititorii vor înţelege corect nuanţa. Şi pe urmă, e un privilegiu rar acela de a face ceea ce ştiu şi îmi place să fac, de data aceasta la un alt nivel. Sigur, să nu uităm, nu fac nimic singură. E vorba de o întreagă şi minunată echipă. Cred că editorul e asemeni producătorului unui spectacol, rolul său e de culise, de om care asigura şi veghează totul astfel încât echipa să funcţioneze asemeni unui dialog fin între un dirijor inspirat şi o orchestră de virtuozi. Sigur, asta, la modul ideal. La noi cred că încă legătura dintre imaginea editorului şi cea a editurii e foarte strânsă, la noi încă putem spune editura sunt eu:).

R.-I.M.: Există vreo legătură între autorii ale căror cărţi le-ai recenzat şi cei promovaţi editorial?
A.H.H.: Circa 95% dintre autorii recenzaţi m-au onorat şi îmbogăţit cu prietenia lor. E minunat. Am crescut ca om din aceste fericite întâlniri. Cum am spus, e un privilegiu rar şi vine odată cu asumarea acestui drum. Şi această prietenie şi încredere a dus şi la următorul pas, colaborarea editorială.

R.-I.M.: Câteva cuvinte despre rubricile tale critice. Cum a evoluat această dimensiune a ta? Cum se echilibrează acum cu sporul substanţial de muncă editorială? Ai, cumva, în vedere, pe termen lung, dezvoltarea ta de la cronică de întâmpinare la alte domenii ale criticii literare?
A.H.H.: Sper că a evoluat la fel ca mine şi odată cu mine, conform principiului cine scrie se scrie. Îmi place foarte mult povestea Sfântului Ioan Cucuzel, "cel cu glas îngeresc". Acesta cânta cu aceeaşi dăruire în faţa împăratului ori în mijlocul turmei de capre pe care o păstorea la mănăstire. Acest lucru înseamnă că era mereu egal cu sine respectându-şi darul indiferent de locul în care se afla, dar şi că lucra mereu la perfecţionarea lui şi aceasta este o muncă lăuntrică, dovada fiind întâlnirea minunată despre care vorbeşte legenda. E un model de urmat. Această muncă lăuntrică se reflectă întotdeauna în ceea ce facem, în ceea ce scriem, sper să fie vizibilă şi în cronicile mele. Cei puţini ştiu, şi dumneavoastră sunteţi unul dintre aceştia, că întotdeauna a trebuit să echilibrez munca la cronicile mele cu alte munci şi zile, tot ale mele, aşa că şi acum este vorba de acelaşi lucru dus la un alt nivel. Am în vedere, dar scrutând viitorul în mod realist şi pragmatic, termenul ar fi chiar foarte lung şi, ca întotdeauna, în astfel de cazuri, nu spun mai multe din superstiţie.

R.-I.M.: După un start oarecum prudent, 2016 si 2017 au reprezentat o adevărată explozie a titlurilor produse. Cum apreciezi dinamica pe termen scurt şi mediu?
A.H.H.: Vă mulţumesc pentru această apreciere. Orice drum începe cu primul pas. Drumul acesta nu e unul uşor dar e foarte frumos. Firesc, primii paşi au fost, cum cu gentileţe aţi remarcat, prudenţi. După care lucrurile au luat o întorsătură frumoasă. Cum am spus, este o muncă de echipă şi, ştiţi cum se spune, o echipă e la fel de bună ca cel mai slab membru al ei. Acest lucru face diferenţa. Noi facem cărţi frumoase, din toate punctele de vedere. O spun cu mândrie. De la selectarea spre publicare a manuscriselor până la tipar şi pe urmă la cititor - un drum migălos jalonat de etape esenţiale care se reflectă în carte şi în reacţia autorilor, cititorilor. Iar aceştia se întorc, e cel mai bun feedback. Esenţială a fost şi încrederea pe care domnul Horia Gârbea a avut-o în editură, încă de la primii paşi, încredinţându-ne spre publicare două manuscrise care au devenit două cărţi pentru copii, ambele cu ilustraţii de Laura Poantă, două cărţi de succes. Cântecele lui Huppy şi Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, cea din urmă a adunat numeroase premii: Premiul Liviu Rebreanu la prima ediţie Bookfest Chişinău 2016, Premiul ASARS şi Diverbium Spania 2017, şi prestigiosul Premiu USR la literatură pentru copii pe 2016.

R.-I.M.: Care e perspectiva scriitorului Andrea H Hedeş, în contextul asumării unui cumul intensiv de activitate, asupra propriilor proiecte?
A.H.H.: Paradoxal, şi aceste proiecte merg mai bine şi mai repede. Se va vedea în curând.

R.-I.M.: Dintre publicaţiile unde-ţi apar cronicile există vreuna care-ţi e mai aproape, sau le socoteşti egale în armonie, ca spaţiu de expresie?
A.H.H.: Le consider egale în armonie pe toate revistele la care am avut bucuria de a-mi fi găzduită rubrica de recenzii. Cam ca la masa rotundă a cavalerilor Regelui Arthur . Ţin să menţionez, în ceea ce priveşte cronica literară că aceasta îşi are rostul / rolul ei şi care nu este unul incontestabil. Ea presupune o trudă de călugăr benedictin, o anume animozitate care vine odată cu îmbrăcarea hainei de cronicar de întâmpinare, dar şi o vizibilitate şi popularitate care vin şi ele la pachet dar pot deveni o capcană. Consider că vine un moment în care trebuie apreciată just şi pe termen lung valoarea acestor ephemeride (cu un termen al lui Andrei Moldovan) în balanţă cu opera, studiile literare de profunzime sau, pur şi simplu, propriul timp liber. Este o apreciere întotdeauna subiectivă, la fel ca şi puterea şi dorinţa de a le duce sau nu pe toate."

R.-I.M.: Ai enumerate trei persoane importante în viaţa ta literară. Rolul a două dintre el l-ai explicitat. Care e cel al dnei Florica Bud?
A.H.H.: Îmi cer scuze faţă de cei nemenţionaţi, sunt mult mai mulţi, trebuie să îi amintesc pe Virgil Raţiu, Olimpiu Nuşfelean, Andrei Moldovan, Anca Ursa, Alexandru Jurcan, şi lista poate continua. Sigur, nimic nu creşte în umbra marilor copaci... întotdeauna datoria ucenicului rămâne aceea de a-şi găsi şi urma propriul drum. Revenind la doamna Florica Bud, eu am numit-o "Zâna Bună"... A avut încredere în mine, de la prima noastră întâlnire, virtuală. M-a încurajat şi impulsionat foarte mult. De exemplu, era o vreme când credeam că a scrie e îndeajuns pentru a fi scriitor. Sigur că asta e o dezbatere demnă de un colocviu, dar doamna Florica Bud m-a dădăcit cu răbdare. Datorită domniei sale am început şi Studiile Culturale, când băieţelul meu avea doar 2 ani, m-a încurajat foarte mult să fac acest pas, în ciuda greutăţilor de tot felul -locuiam la Dej, copilul era mic, eram studentă la zi, făceam naveta, mama a ieşit la pensie pentru a ne ajuta cu Andrei, eu aveam deja o vârstă , soţul meu ţinea toată familia - dau aceste amănunte pentru a se vedea că, nu ştiu, sunt un om între oameni, poate chiar mai mult decât s-ar părea şi că tot ce am făcut am făcut cu determinare, nu ca un moft sau răsfăţ, au existat nişte "costuri", de aceea apreciez foarte mult ceea ce am, ceea ce am realizat şi ceea ce sunt astăzi. Nu e mult, dar e foarte mult pentru mine Cu toţii venim de undeva, avem în spate un drum pe care l-am parcurs. Şi doamna Florica Bud m-a îndrumat şi în privinţa unor lucruri care ţin... de panglici şi funde... însă au greutatea lor, uite că am să le spun şi pe acestea... coafura pe care o am de câţiva ani, machiajul, vestimentaţia, e un consilier de imagine remarcabil. Şi este pur şi simplu un om bun.

R.-I.M.: Ai pomenit ceva de columbofilie. Ai putea dezvolta? Din câte ştiu familia ta s-a relocat din Dej în Cluj. Să se înţeleagă că ai abandonat această mai veche preocupare, sau era deja încheiată înainte?
A.H.H.: Bunicul meu şi mai apoi tata creşteau porumbei voiajori şi participau la competiţii. Am crescut în volieră:) şi am preluat eu frâiele. Păstrarea liniilor genetice, participarea la competiţii, etc. Din câte ştiu, o vreme, în adolescenţă, eram singura columbofilă din Transilvania. Privind retrospectiv, m-am aflat mereu în zone de acţiune preponderent masculină. Dar după ce tata nu a mai fost şi ne-am mutat, nu am mai avut posibilitatea de a avea o volieră, aşa că am dăruit, vândut, etc porumbeii şi cam asta a fost. Dar cele mai intense şi repetitive vise sunt acelea în care eu şi tata aşteptăm porumbeii de la o competiţie de fond, sub acoperişul încins de un soare de vară.

R.-I.M.: Să revenim o clipă la tradiţia genealogică la care ne-am referit prin cuvântul, acceptat, dinastie. Ai putea detalia puţin? Tradiţia de a transmite prenumele de Andrei s-a referit la primogenitură, cum ar fi de presupus? Cum se articulează această tradiţie cu transmiterea obiectului simbolizant din două-n două generaţii? Îmi iau permisiunea acestei întrebări foarte personale datorită originalităţii tradiţiei. Pentru mine e un unicat. Iar unicatul, odată explicitat şi asumat, determină curiozitatea publicului.
A.H.H.: Şi eu am această curiozitate, dar nu cunosc răspunsul... Am multe întrebări, uneori sper că voi cerceta, voi sonda trecutul în speranţa aflării vreunui indiciu, alteori îmi spun că poate mai bine să las această pecete de taină.

R.-I.M.: Acum iarăşi la editură. Care e semantica numelui Neuma? Dar semnificaţia ca proiect cultural? Dincolo de coerenţa existenţială, de logica dezvoltării personale, pe linia citit - scris - scris despre lecturi - literatură promovată, te-a ajutat la nivel conceptual specializarea Studii Culturale a Facultăţii de Istorie?
A.H.H.: Povestea numelui. Neumele sunt un sistem de notaţie folosit în cântul de tradiţie bizantină. Dar am găsit o poveste frumoasă despre neume. Cum că la început neuma ar fi fost un protosemn care îmbrăca nevoia de exprimare a cititorului: gest pentru actor, notă muzicală pentru cântăreţ, valoare numerică, sunet... Această generozitate a sa, opusă, de exemplu, fermităţii pătratului, încorpora întocmai ideea pe care o aveam despre ce vreau să fie editura. Ţi da, Studiile cultural mi-au lărgit foarte mult orizontul, se şi aşezau deja pe cunoştinţele de la Teologie şi Litere, pe lecturile pentru cronica de carte, a fost o fuziune fericită "întâmplată" la momentul potrivit şi pentru mine ca om şi pentru naşterea, conceptual mai întâi, a editurii.

R.-I.M.: Publicarea de antologii e un simptom de maturitate. Relativ rapidă pentru Neuma, dar explicabilă în context. Am văzut în antologia de proză nume consacrate, am numărat cam 15% dintre participanţi ca fiind autori Neuma. Ca cititor o apreciez ca o reuşită în contextul antologiilor de proză din mileniul actual. Pe când o antologie de poezie? Cum se face că, dat fiind ponderea poeziei de până acum, prima antologie e de proză?
A.H.H.: Mulţumesc. Antologia de proză este foarte frumoasă, am primit reacţii foarte bune. Antologia de poezie este deja în lucru. În ceea ce priveşte ordinea apariţiei lor, pur şi simplu aşa au căzut zarurile, nu a fost nimic programat / programatic.

R.-I.M.: Câteva cuvinte despre colecţiile editurii. În ce măsură au fost proiectate ca atare şi în ce măsură au fost iniţiate în funcţie de cărţile propuse şi acceptate?
A.H.H.: Da, aici am folosit metoda JRR Tolkien:) care spune ca mai întâi să desenezi harta lumii şi pe urmă să începi să o aduci la viaţă, aşa procedase cu lumile lui, aşa am procedat şi eu cu lumea NEUMA. Aşadar, mai întâi au fost colecţiile, pe urmă, am selectat autorii, manuscrisele care se încadrau în respectivele colecţii. Unele din cele "desenate" încă îşi aşteaptă trezirea, dar, desigur, fiecare lucru sub soare îşi are vremea lui.

R.-I.M.: 2017 ar fi, până acum, anul lansărilor colective Neuma, parcă mai multe în Bucureşti. Începând cu primele zile ale lui martie. Se va continua la fel tot anul?
A.H.H.: S-au întâmplat şi lansările aici, în Transilvania. Acum e perioada de vară, un fel de hibernare estivală pentru lumea literară. Dar e o perioadă propice pentru mine, fiind mai serenă, pot pregăti în linişte cărţile şi evenimentele pentru toamnă, iarnă.

R.-I.M.: Dacă nu mă înşel, în Cluj ar fi aproximativ 60 de edituri, unele relativ vechi. Cunosc câteva aparţinând unor colegi de breaslă, poeţi adică şi prozatori. Crezi că aplombul din ultimii 2 ani s-ar explica şi prin tripla ta calitate literară, respectiv cea de cronicar?
A.H.H.: Dacă "Succesul" ar putea fi înţeles şi explicat... Sunt mulţi factori care contribuie la acest aplomb, dar cred că încrederea a fost factorul decisiv.

R.-I.M.: La ce evenimente literare internaţionale a participat până acum editura Neuma?
A.H.H.: Cărţile NEUMA au participat la evenimente internaţionale, au fost şi distinse cu premii: la prima ediţie Bookfest în Republica Moldova, unde romanul Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună de Horia Gârbea a primit Premiul Liviu Rebreanu (2016), în Spania (2017) unde Asociaţia Culturală Diverbium şi ASARS (Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor români din Spania) au premiat acelaşi roman precum şi volumul meu de poezie, Aritmii (NEUMA, 2015). Cărţile pentru copii au ajuns la Târgul Internaţional de Carte pentru copii de la Bologna (2017).

R.-I.M.: Ce laturi esenţiale ale subiectului, care ar merita să fie cunoscute de publicul interviului, n-au fost acoperite de întrebări?
A.H.H.: Aici răspund printr-o întrebare, dacă îmi permiteţi. Domnule Radu-Ilarion Munteanu, cum aţi cunoscut-o pe Andrea Hedeş, ce ne puteţi spune, în puţine cuvinte, despre subiectul interviului dumneavoastră?

R.-I.M.: În jargonul scrimei, pirueta asta s-ar chema paradă-ripostă. Subiectul interviului nostru se dovedeşte a fi tocmai dinamica evolutivă a personajului scriitoarei-cronicare-editoare. Sugerată prin stilul sugestiv, precis al răspunsurilor. Nu, nu evit un răspuns direct. Ca cititor. Ca spectator al evoluţiei tale coerente. Răspunsul constă în motivarea propunerii şi realizării interviului.

R.-I.M.: Iar pentru final, ai un mesaj pentru publicul tău şi pentru cel care încă nu te cunoaşte?
A.H.H.: Calde mulţumiri şi rămâneţi în cărţi:)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer