Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce-a fost la început, oul sau maşina?


Mediana Stan

26.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trei semne galbene de şofer începător: unul pe parbriz şi două pe lunetă, să se vadă cât mai bine, maşina cumpărată de câteva zile şi carnetul luat de o săptămână, o vară fierbinte şi un drum de patruzeci şi opt kilometri, la capătul căruia ne aşteptau nişte prieteni şi un lac albastru încărcat de trestii.

Şi agitaţia obişnuită înainte de călătorie: sticlă cu apă, prosoape, un cort mic...
- Biscuiţii lui câinescu i-ai pus? Era musai să meargă şi câinescu.
- Pus. Să deschid google maps?
- Deschide-l!

Poliţistul care îmi dăduse carnetul spusese că îi place cum manevrez maşina - la fiecare rotire a volanului, fundele lungi de la mâneci zburau peste el şi le urmărea fascinat - dar câteva luni ar fi bine cu copilot. Singurul copilot disponibil încă nu împlinise şase ani, se legăna pe caii cu monedă din parcuri şi mă însoţea în maşină când nu era la grădiniţă sau cu bunicii.

Doar o săptămână şi era deja o intersecţie în oraş pe care o uram. Auzeam din spate vocea copilotului, cu sunet de bile ciocnite:
- Mama, n-o lua pe acolo, că moare motorul. Era pantă.
- Nu mai moare, rosteam eu cât mai categoric pentru a anula vocea, dar motorul se încăpăţâna să ţină cu copilotul. Maşinile din spate treceau ocolindu-ne. Nu se auzea niciun claxon, nicio vorbă. Se făcea iar roşu. Iar verde, iar mă treceau apele, iar murea motorul. În sfârşit. Auzeam din spate un oftat mare de uşurare. Asta mă făcea să-mi doresc să fiu cât mai bună, să nu-l mai aud, dar nu era după cum doream eu.

Am scos la imprimantă harta de pe google maps să ştim pe unde mergem, iar copilotul se instală cu hârtia în mână pe bancheta din spate, îşi puse ochelarii fumurii la ochi, şi îşi luă un aer de mare responsabilitate care contrasta cu faţa crudă de bebeloi mare. Am pornit pe o şosea şerpuind printre dealuri, păduri neguroase şi sate.
- Primul sat e Dă - mi - eni...

Am intrat pe un drum de ţară pieziş, ocolind intrarea normală de pe şosea, pe sub botul unei maşini de poliţie staţionate acolo, apoi maşina poliţiei ne-a urmat o bucată de drum. De câte ori vedeam maşini de poliţie în spate credeam că ne urmăreau pe noi. Cu siguranţă văzuseră câinele, instalat pe scaunul din dreapta mea, să nu vomite, dar după puţin timp maşina poliţiei a rămas blocată într-o cireadă de vaci. M-am speriat teribil observând că indicatorul de viteză arăta optzeci la oră şi am încetinit.

O cale ferată fără bariere ne-a făcut să oprim derutaţi. În stânga, calea se pierdea în pădure, în direcţia din care venisem, în dreapta, fugea în pădurea din faţă, deasă ca peria, astfel că nu erau liberi decât vreo douăzeci de metri de cale ferată, distanţă prea apropiată de maşină din punctul în care puteai să vezi trenul. Ce să facem, să oprim motorul, să ieşim afară din maşină şi să ascultăm? Ştiam că trenul poate fi foarte aproape fără niciun sunet.
--Uite cum facem, i-am spus copilotului, eu mă uit în stânga, tu te uiţi în dreapta. Şi aşa la toate trecerile de cale ferată.

Dealurile mai retrase de drum se iveau întunecate în lumina puternică a soarelui şi între ele păreau intercalate oglinzi albastre. Am depăşit o căruţă încărcată cu desagi, oprită, lângă care un om lungit jos meşterea ceva. Imediat am intrat într-o pădure sălbatică ale cărei crengi se uneau pe deasupra, şi voiam să-l întreb pe copilot ce sat urmează când l-am auzit spunând:
- Mama, ai auzit? Să ştii că ai călcat un om!
- Poftim?

Vocea, mai tare:
- Ai călcat un om.
- Vrei să repeţi?
- Ai călcat un om.

Am încetinit îngrozită.
- Te rog să termini, astea nu sunt glume de spus la drum.
- Dar nu glumesc, ai călcat un om.
- Ascultă, dacă mai susţii aşa ceva, să ştii mă dau jos şi te bat...
- Ce să fac? Ce mă fac eu dacă ai călcat un om...

Vocea se înecă în lacrimi şi sună cu încăpăţânarea cunoscută care apărea atunci când ştia că are dreptate şi că nu era altfel decât aşa. Asta m-a debusolat şi m-a făcut să-mi pierd din logică. Simţeam o luptă între ceva ce nu putea fi şi ceva pe care timbrul vocii copilului îl susţinea, timbru care ştiam că nu apărea decât când era un adevăr. Şi mai ştiam că aveam un copil raţional, şi că mă puteam baza pe el, din păcate. În momentul următor am ieşit din pădure, iar motorul a murit.

M-am gândit să întorc la căruţa aceea oprită, sigur că acolo era omul călcat, când alături se ivi o rablă verde praz cu floricele care părea că se va dezasambla la primul hop şi o femeie foarte grasă, tunsă scurt, cu ochelari, răcnea şi îşi agita braţele la noi prin geamul coborât. De partea cealaltă, la volan, bărba-su, o copie a ei mai colţuroasă, rânjea şi dădea din cap aprobator. Şi trei plozi grăsuni înghesuiţi în spate printre bagaje şi trei maşini după maşina verde praz, claxonând. Parcă mă certau toţi pentru ceva cumplit...
- Ce spune? am întrebat aiurită şi transpirând.

Câinescu vomită instantaneu apoi începu să latre la ei nebuneşte acoperindu-i cu totul, în timp ce madama şi restul încărcăturii trecură încet pe lângă noi agitându-se, după care maşina verde praz se depărtă urmată de cele trei maşini claxonând disperate.
- Ai oprit brusc, mama, ce vrei să facă? a spus copilotul.
- Taci odată! m-am răstit la câinescu. Vine ceva din spate?
- Nu vine.
- Facem întoarcere, la căruţă, am zis eu cu o voce care nu mă mai asculta, să vedem ce e acolo.
- Păi ce să vedem?
- Dacă am călcat un om...
- Mama mama mama, nu ai călcat un om, ai călcat un ou..
- Un ou?
- Da, spuse copilotul inofensiv, păi ce tot zic.
- Am înţeles un om.
- Nu, am spus ou!
- Bine dar de unde ou pe şosea?
- A căzut din căruţă.
- Şi tu l-ai văzut! Ai văzut cum cade un ou din căruţă! Mă agitam la fel ca madama în prazul ăla din tablă.
- Da, l-am văzut cum a căzut din sac.
- Din sac... Dar s-ar fi spart, pentru domnul.
- Păi nu s-a spart.
- Înseamnă că nu era ou...
- Ba era ou, mama!
- Şi de ce mi-ai spus de el?
- Păi m-am gândit că l-ai auzit plesnind când ai trecut cu roata peste el, să ştii ce este, să nu te sperii... se hlizea legat la cap cu basmaua albastră, ochelarii ridicaţi peste, cu dinţii ştirbi şi cu ochii ca nişte bile albastre care parcă se opreau din lunecare de pe un fir când se uitau la mine.

Lui câinescu îi tremura falca de jos, cu pete maro, de indignare, ca de obicei când ţipam la copilot. Am scos o cârpă şi am curăţat, am băut apă şi am pornit iar.
- Mai vine o cale ferată, mama, să fim atenţi!
- Da, da.
- Mama, aşa ţipa doamna aia că m-am speriat, am crezut că o să cadă pe geam şi o să se răstoarne şi maşina aia peste noi.
- Ce noroc că n-a căzut!... Mai trebuie să fie un panou, la câţi metri?
- Şi toţi ăia... dacă toţi ăia din maşina aia cădeau peste noi...

O hurducătură straşnică şi mi-am dat seama că am zburat cu optzeci la oră - nu din nou! - peste calea ferată ascunsă de pădure, mult mai ascunsă şi mai puţin vizibilă decât cealaltă. Ăsta da noroc, a trece legat la ochi peste o cale ferată fără bariere, între două păduri întunecate şi dese ca peria, este similar cu a da cu zarul dorindu-ţi să nu cazi în groapa desenată pe cartonul de joc.

Am oprit iar, de data asta voit.
- Dă-mi apa!... Şi biscuiţii!

Eram la capătul unui sat. O maşină albă opri în spate şi un bărbat veni şi ne întrebă politicos dacă am păţit ceva:
- Nimic, am spus, şi în momentul următor am început să vomit în şerveţelul cu biscuiţi. Erau cu vanilie şi erau ai câinelui.
- Am călcat un ou, a spus copilotul.
- Un om?
- Nu, un ou.

La lac am petrecut foarte bine, când să plecăm, câinescu a apărut cu labele încălţate cu ciorapi negri de mâl şi s-a cocoţat pe bancheta din faţă, până să apuc să pun ceva peste ea.

Am poposit lângă o căruţă alături de care nişte ţărani vindeau fructe de pădure. Lângă coşul cu mure mari, albăstrii, pe o cergă neagră, un ou. Am rămas cu mâna întinsă la mure şi cu ochii la ou.
- Am avut şi ouă, ăsta e ultimul, spuse ţăranul.

Copilotul ţopăia vesel: un ou, un ou!
- Îl cumpărăm noi.
- O, nu trebuie, vi-l dau cu murele. Am luat oul în mână ca pe ceva nemaivăzut, m-am uitat la el şi l-am pus în buzunar. Copilotul a vrut să-l ţină el, aşa că i l-am dat lui.

Câinescu lătra, pilotul şi copilotul râdeau iar ţăranul zâmbea şi el, să fie pe placul muşteriilor, nu înţelegea de ce atâta veselie pentru un ou.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer