Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La pescuit de păstrăv


Ioana Scoruş

26.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu sunt deloc sigură de dragostea lui şi nici n-aş avea cum să fiu. Nu i-am cerut nimic, nu mi-a promis nimic, pot doar să sper că ceva, ceva se va lega. Habar n-am ce, urmează să văd. De fapt, de la o vârstă, chiar dacă visezi în continuare la o mare iubire, eşti deja acomodat cu gândul că, dacă n-a venit până acum, există puţine şanse să mai apară. Sau poate a apărut, dar ai ratat-o şi crezi că alta nu ar mai putea exista. Într-un fel, lucrul ăsta este adevărat, vorba aia, nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu. Aşa că stăteam relaxaţi în pridvorul cabanei pe care o închiriasem împreună cu alţi trei prieteni. Vreau să spun că stăteam doar noi doi, restul erau la pescuit de păstrăv, din care urma să mâncăm la cină. Sau cel puţin asta speram.

Era vreo 5 după-amiaza, soarele era blând, aşa cum este soarele la sfârşit de septembrie, în faţa noastră se desfăşura pădurea, pe coamele unduioase ale munţilor tociţi, şi beam vin. Beam un excelent vin alb franţuzesc şi mâncam brânză elveţiană. Nu mă omor cu vinul, dar dacă e bun, îmi place să beau, când şi când, un pahar. Mai ales la brânză. Nu-mi fusese uşor să-l aleg tocmai pentru că beam rar şi nu mă pricepeam, dar mai ales pentru că voiam să-i ofer ceva nu neapărat rafinat, ci foarte gustos. O amintire gustativă de neuitat. Măcar atât. Adusesem până şi pahare. Cinci, ca să nu bată la ochi. Nu din cristal, aş fi fost penibilă, erau, însă, foarte frumoase iar acum în paharele noastre sclipea soarele oglindit în vinul care dispărea lent. Eram deja la al treilea pahar şi începusem să mă distanţez suficient de mult de mine, de amalgamul de tristeţi şi melancolii în care zăceam de obicei. Un excelent vin, cum este Joseph Mellot Sancerre La Gravelière 2014, un sauvignon teribil, iată, are capacitatea de a mă scoate suficient din starea aia cvasi-eternă şi, mai mult, mă poate face să gândesc raţional despre viaţă. De făcut să râd, mă face el, şi, pe măsură ce bem, încep să capăt convingerea că îşi foloseşte umorul în scop defensiv. Nu pare, dar constat că este un mare timid. Umorul induce în eroare, dându-i un aer dezinhibat. Dar nu este. Nici nu ştiu de ce a ales să rămână cu mine şi nu să meargă la pescuit. Ce deprimant pentru Daphne, care mi-a mărturisit cu vreo lună în urmă că e cu ochii pe el! Un celibatar tocmai bun de luat de bărbat atunci când te pregăteşti - dacă pentru asta te poţi pregăti suficient vreodată - să ieşi din vârsta a doua, cea mai frumoasă vârstă pe pământul ăsta. E o tâmpenie să crezi că tinereţea e vârsta de aur.

Adevărul e că Daphne este o tipă mişto. Ca majoritatea tipelor mişto, nici ea n-a avut noroc. Idiotul cu care s-a căsătorit în timp ce-şi făcea doctoratul a lăsat-o, 20 de ani mai târziu, pentru o proaspătă doctorandă. Sau pentru o prospătură de doctorandă, mai exact. Nu a lăsat-o oricum, ci cu trei copii, de-cum mari. Dacă un tată nu este capabil să-şi îndeplinească rostul pe care nevasta i l-a dat, atunci mai bine fără. Mă rog, nu nevasta dă rostul, ci hormonii. Hormonii sunt cei care fac să bată ceasul biologic şi în faţa ritmului impus de el nu poate sta nici armata lui Ginghis Han. Iar la Daphne ceasul biologic bătuse atât de tare, încât mi-a fost teamă că nu se va opri din făcut de copii. Ceea ce, să recunoaştem, pe bietul Mark l-a cam depăşit. El nu copii voia, ci pe Daphne, iar omul rezistase suficient. De altfel, ieşise de mult din schema familiei, dar Daphne nici nu a avut timp să vadă, nici nu a vrut să accepte când, în cele din urmă, a văzut. Biata de ea bătea jumătate de Londră ca să-şi verse amarul în bucătăria mea mirosind, invariabil, a lămâie proaspătă. Asta ca să nu miroasă a mucegai. Teribil de mari chiriile în Londra musulmană.

Am petrecut împreună nopţi lungi, dezbătând soarta femeii contemporane în ţările civilizate, comparativ cu cea în ţările în curs de dezvoltare şi, nu ştiu cum, nu ne dădea cu plus niciodată. Femeia e femeie, obişnuia să spună, iar lucrurile nu se rezolvă cu "dar un copil dac-ai avea, mereu / ai dăinui...". Ce, mie de dăinuit îmi arde? Mie îmi arde de viaţă, de trăit, nu de crescut plozi în continuare, se văita Daphne, care alerga toată săptămâna între job şi casă, la cei trei plozi ai ei. M-am săturat, spunea, vreau să scap de copii, să crească mai repede şi să plece la treaba lor, eu mi-am terminat treaba, vreau să trăiesc, uite, îmbătrânim şi toată viaţa am învăţat, am muncit şi am crescut copii. Vreau şi eu o viaţă a mea, spunea, trecând rapid de la autocompătimire la înverşunare, astfel încât sfârşeam într-un hohot de râs, de fapt, un fel de râsu'-plânsu' echitabil împărţit, căci nici eu nu stăteam pe roze din unele puncte de vedere.

Adevărul adevărat este nu e totul să ai copii, Daphne avea dreptate. Acum plecase la pescuit cu Peter şi Odille pentru că făcuse o pasiune pentru pescuit în timpul divorţului. Ca să se liniştească. Ca să se calmeze. Ca să se investească în ceva. Ca să nu dea banii pe o terapie. La Londra, terapeuţii sunt scumpi ca dracu. Nu practica pescuitul sportiv, din contră, îi făcea o mare plăcere să prindă peştele şi să-l vadă cum se zbate pe uscat. La fel de mare plăcere îi făcea să-l spintece pe burtă şi să-l cureţe de maţe şi de solzi, ceea ce ne mulţumea pe toţi. Cum hotărâsem că sunt în vacanţă, la începutul sejurului i-am anunţat că eu nu gătesc. Cum mai degrabă era vorba despre peşte şi nu despre alte sofisticării, băieţii s-au arătat amatori de preparat hrana zilnică. Băieţii şi Odille, franţuzoaica. Eu cu Daphne stăteam cu picioarele cocoţate pe gărduleţul pridvorului, beam cafea după cafea şi, după-amiaza, vin, în paharele frumoase aduse de mine şi glumeam cu toţii atunci când pe Daphne nu o apuca o scurtă criză de disperare. Scurtă dar zilnică. Şi în timpul crizelor începea să-i facă ochi dulci lui Pence, care e prescurtarea de la Spence, care e prescurtarea de la Spencer. Adică cel căruia voiam să-i las măcar o amintire gustativă de neuitat şi de a cărui dragoste, care deocamdată nu exista, nu aveam să fiu sigură niciodată. Se spune să nu spui niciodată niciodată. Eu aveam curajul s-o spun clar şi răspicat pentru că tot ceea ce există este clipa asta, aici şi acum, momentul ăsta care deja a trecut. Nu există viitor, există doar trecut şi, de la o vârstă, trecutul este singurul viitor care-ţi mai este dat. Ceea ce nu mă împiedica să mă îndrăgostesc. Ceea ce tocmai era cazul, căci aşa e viaţa, nedreaptă. Dar cine-şi mai bate capul cu nedreptăţile vieţii?

Între timp, Daphne îi aruncă lui Pence replici cu dublu înţeles, la care el îi răspunde spontan şi nici Daphne, nici eu nu reuşim să ne dăm seama dacă şi Pence îi face sau nu curte lui Daphne. La cină, Daphne se pune pe confesiuni, într-o ultimă încercare de a-l cuceri pe Pence. Habar n-are că e calea sigură de a da greş.
- Când mi-a spus că vrea să divorţeze pentru că e îndrăgostit, negru am văzut în faţa ochilor, negru, negru, negru. Eşti o futătură, aşa i-am strigat, după ce mi-a trecut şocul iniţial, un futangiu de două parale care a ştiut doar să stea ascuns în biroul de la universitate unde-ţi invitai studentele la consultaţii. Un labagiu monarhist care nu se pricepe nici la poezie, nici la proză. Nici la muzică, nici la pictură. Şi când strigam mai tare, sună telefonul. Era frate-su care voia să ne spună că a murit mă-sa. Cerul se răzbună, am zis. Dumnezeu nu doarme, am zis. Ai omorât-o pe mă-ta, am zis. Şi nu minţeam. Biata femeie făcuse un infarct când auzise că fie-su era combinat cu o studentă cu 20 de ani mai tânără. Femeie conservatoare, crescută-n frica lui Dumnezeu. Pence, ce părere ai, sunt sau nu sunt buni bărbaţii la ceva pe lumea asta?
- Sigur că sunt buni, Daphne, sunt buni la a fi iubiţi ca nişte copii, numai că voi uitaţi mereu că suntem nişte copii şi ne confundaţi cu bărbaţii de care aveţi nevoie.

A fost tot ce-a trebuit ca lui Daphne să i se ia de Pence. Daphne voia un bărbat adevărat lângă ea, nu un copil. În schimb, mie, care n-aveam copii, îmi plăceau la nebunie copiii. Părea că lucrurile se aranjează de la sine. Nu-mi place să lupt pentru bărbatul pe care mi-l doresc, dar dacă este necesar, nu stau pe gânduri. Una, două scot paloşul. Partea bună a lucrurilor era nu doar că Daphne se lecuise de Pence, ci şi că aveam să păstrăm prietenia noastră.

Stăteam cu picioarele ridicate pe gărduleţul pridvorului. Soarele se oglindea în paharele pline pe jumătate cu Joseph Mellot Sancerre La Gravelière 2014, un sauvignon teribil. Mâncam brânză fermentată de Gruyère care, combinată cu savoarea citrată de pulpă care a stat timp îndelungat în contact cu pojghiţa boabei de strugure, ne înnebunea papilele. Savura cu ochii închişi, pe-ndelete, iar soarele apunea pe fruntea lui relaxată, fără griji. Şi, în timp ce priveam apusul soarelui în părul lui grizonat şi pe fruntea lui frumoasă, înaltă şi uşor ridată, cred că mi-am dat seama că găsisem jucăria preferată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer