Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Însemnări mediavitale

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce ţară veselă


Ovidiu Miculescu

28.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Atunci când vrem sa fim "prietenoşi" sau simpatici, folosim diminutive. Nu ştiu să existe în altă limbă astfel de "alinturi"...

Mititei, fripturică, berică, ciorbică, măsuţă, vinişor, cârnăciori, ţuiculiţă, sărmăluţă, purceluş, duduiţă, prostioară, şpăguţă, cărniţă, şefuleţ, şunculiţă, cârciumioară, fasolică şi multe, multe altele.

Majoritatea au legătură cu mâncatul (şi băutul, fie vorba între noi), religie la români. Dar nu numai. E ceva despre bine, despre un maxim de plăcere însoţit de o alintare pe măsură. Atunci când ne simţim bine folosim diminutive, ne arătam afecţiunea într-un fel şi oricum aprecierea faţă de subiectul sau obiectul alintat. Altfel, putem găsi diminutive la foarte multe lucruri... Atunci când ne vine bine, chiar şi pe dracu îl alintăm câteodată (drăcuşor)...

Televiziunile au preluat, prin moderatorii lor de divertisment care se vor simpatici cu orice preţ, aceste formulări. Le spun, le repetă, le multiplică şi le promovează inconştient. Sigur, vor spune unii, aşa e românul, limba, dialogul "adevărat". Poate că aşa e, dar un realizator de televiziune are şi o funcţie socială, chiar educativă sau măcar aspiraţional educativă. Am condus televiziuni care aveau în programele lor divertisment; tentaţia există mereu, dar nu am acceptat niciodată renunţarea la o anumită ţinută, standard şi un limbaj / exprimare pe măsură. Şi erau televiziuni private, în care ai putea spune că se poate orice. Nu este aşa. Televiziunea şi media în general funcţionează între nişte limite şi după repere foarte precis desenate. Există coduri interne, reguli şi norme care merg până la lungimea fustei unei prezentatoare sau înălţimea tocului... şi ajung la felul în care se vorbeşte. Tocmai pentru că acei oameni ştiu că sunt priviţi, ascultaţi şi că pot funcţiona ca exemple.

Am căutat diminutive şi pentru alte lucruri. Ca un făcut, am găsit (sigur sunt eu nepriceput într-ale căutării) variante drăgălaşe doar pentru chestii care ne plac. De asta cred că le şi alintăm. N-am prea auzit varianta "drăgălaşă" pentru... şcoală, muncă, serviciu, caracter, expertiză, loialitate, salariu, campion, bilanţ, performer, vot... deşi cred că dacă într-o zi ne vom îndrăgosti şi de ceea ce reprezintă aceste cuvinte şi vom şti să le dregem, aşa, tradiţional şi neaoş, le vom adapta şi adopta rapid.

În schimb, lucrurile care nu ne plac, atunci când le exprimăm, le amplificăm, le zicem mai "serios", mai greu. O vecină îl numeşte pe un cumnat al ei, prieten devotat cu paharul... nu beţiv, ci beţivan! Ei, asta unora nu le place...

Cu totul altfel stau lucrurile la muzica-muzicuţă, biserica-bisericuţă, lingura-lingurică... Pentru că le avem şi pe acestea. Aici diminutivele "aparente" înseamnă cu totul altceva; dar, într-un fel... ne plac şi astea.

Limba română e specială. Atâtea cuvinte cu mai multe înţelesuri, atâtea combinaţii şi sinonime, atâţia termeni împrumutaţi din alte limbi şi românizaţi ad-hoc încât te întrebi cum învaţă un străin limba noastră. Iar de ceva timp am trecut la engleză! Si... cum performanţele în sport se tot subţiază periculos, lideri în domeniul lingvistico-sportiv devin comentatorii, de fotbal în special. Mingea e în "out", X execută un "penalty", arbitrul l-a sancţionat cu un cartonaş pe "goalkeeper"... şi aşa mai departe. Culmea, nu numai că am uitat cuvântul românesc - afară din teren, lovitura de pedeapsă, portar - ci declinăm româneşte cuvântul englezesc: out-ul, penalty-ul etc... După regula de fier, orice se adaptează aici. Cu siguranţă lingviştii au o explicaţie sofisticată, sau unii vor zice că internetul e de vină, dar mie mi se pare un pic cam mult. Nu?

Acum câţiva ani am văzut la televizor (ce vă spun este sută la sută real), într-un jurnal de sfârşit de săptămână (nu de... weekend) un reportaj de la mare. Pe plaja la Mamaia, la un moment dat a ieşit din apă, mai mult mort decât viu, un... viţel! Da, un viţel. Căzuse probabil de pe un vapor care ducea vite la export şi sărmanul animal înotase spre mal, distanţa nefiind chiar foarte mare, iar marea liniştită (asta spunea reporterul). Lume ca la... urs, agitaţie tipică de plajă supraaglomerată. Ce e aia, tati? Măiculiţăăăă, un viţeluş! Diminutivul exprimând starea de simpatie, să zicem. În fine, după o întreagă tevatură în care nimeni nu ştia ce să facă, doamnele cu nămolul şi piatra ponce îşi făceau cruci până la pământ, maimuţa a fugit de lângă fotograf ţipând, salvamarii erau rătăciţi, cineva sună la Protecţia animalelor şi apare un şofer cu o dubă să ia viţelul, să îl ducă la o fermă până se clarifică situaţia. Încarcă animalul, pleacă omul cu maşina şi, hop, pe drum apare din tufe un agent de circulaţie. Marţial şi ferm, cu acel gest pe care şoferii ar vrea să îl uite (şi care nu are diminutiv) trage duba pe dreapta. Actele la control! Omul dă actele... Dar în spate ce aveţi? Deschideţi! Deschide omul duba şi vede poliţistul viţelul! Cu asta ce-i, unde sunt actele pentru el? Încearcă şoferul o explicaţie, că să vedeţi, că nu e al meu, dar îl duc la ferma Y. Mă, de unde vii tu cu el? Şefu, din staţiune. Al cui e? Nu ştiu. Mă, tu l-ai furat. Actele pentru el! Şefu... să vă explic... nu am acte, e o situaţie... m-au sunat unii de la Protecţia animalelor să vin să îl iau de pe plajă... A ieşit din mare... Poliţistul, transpirat şi cu ochii ieşiţi din orbite, tuna. De unde să-l iei? Din mare, de pe plajă, şefu... Cu un gest reflex şi cu o privire exprimând voinţă, poliţistul se şterge de sudoare cu dosul palmei, îşi dă chipiul pe ceafă şi ia poziţia de atac. Adică... la noi pe plajă ies viţei din mare, vin să se bronzeze, în fiecare sâmbătă, nu? Sau doar în concediu? Dar alte arătări nu ies? De 30 de ani fac litoralul, mă, îmi spui tu mie din astea? Şefu, aşa a fost... Adică... eu sunt prost, nu? Prostuţ, şefu... îngăimă timid şoferul lăsând să îi scape... diminutivul. Până aici i-a fost. Diminutivul nu a funcţionat. A avut efectul invers, iar povestea s-a sfârşit prost.

De mult mă întreb, la câte năzbâtii zicem şi facem, cum de vreun ales mai înfipt nu a propus să punem - ca stemă - grătărelul pe steag / steguleţ?

Tocăniţă, smântânică, pălincuţă, bănişori, cireşică, sălamior, ficăţei, sălăţică, mămăliguţă....

Ce ţărişoară veselă...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer