Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În apărarea unui pumn de zmeură


Ioana Bâldea Constantinescu

12.09.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ora 17. 49. Între Irma şi prima zi de şcoală, între un interviu din Paris Review şi un document încă nud, decojesc o portocală.

Interviul e cu Jeanette Winterson, portocala e deja mitică. Am terminat primul ei roman, romanul cu scandal, cu panaş, cu autobiografie citric revărsată în pudibonderia anilor '80 relativ de curând. Despre Portocalele nu sunt singurele fructe s-a spus că ar fi o carte care funcţionează ca un soi de self statement. În fond, materia din care e alcătuită e impregnată de autobiografie. O femeie a cărei existenţă religioasă atinge paroxismul adoptă un copil cu scopul clar, repetat la infinit, de a-l creşte pentru a deveni misionar. Fetiţa, căreia i se refuză (până la intervenţia autorităţilor) şcolarizarea şi căreia i se retrage orice urmă de tandreţe maternă când cade în păcat, creşte într-o lume complicată de anateme sociale, de inadecvare, de lipsa oricărui orizont personal. Un nucleu epic ca o portocală acră (portocala e fructul fetiş al mamei care îşi camuflează cu citrice lipsa de comunicare cu fiica adoptivă), potenţial generator de dramă, de angoasă, de revoltă. Ce salvează textul de tragedie cavernoasă e, însă, umorul fastuos, etalat în şarje spectaculoase, tapetate cu ironie şi autoironie, cu polisemii jucăuş străbătute de gustul înţepător al durerii mereu camuflate în verb, de verb, prin verb. Ceea ce ar fi putut fi un roman eminamente sumbru e o lectură spumoasă, cu accente bântuitoare, cu teme de reflecţie, cu melanjuri de religie, istorie socială, psihologie, identitate sexuală, revoltă, educaţie şi exil aproape medieval din concentricitatea unei societăţi închise ca un fruct încă nepârguit.

Stilul este, fără doar şi poate, palierul meu preferat din literatura lui Winterson. Scriitura ei e suplă, dinamică, versată, în ciuda faptului că, la momentul apariţiei romanului, distins ulterior cu Whitbread Prize pentru debut, autoarea avea douăzeci şi şase de ani. Episoadele de istorie personal-ficţională sunt flancate de alegorii cu rădăcini în legendele arthurice, personajele biblice se desprind din imaginarul copilului şi călătoresc aşa, cu o aură suplimentară, cea a poveştii, într-o contemporaneitate vătuită de stereotip şi flagelată de discursul patriarhal al unor potenţiali lapidatori. Winterson adoră juxtapunerile temporale, îşi nuanţează constant unghiul şi manevrează relaxat o poveste tranzitată de Now Voyager, cu Bette Davis, de episoadele Buneivestiri, de citate din Sfântul Pavel şi din William Wordsworth. Fluxul acesta inteligent şi ludic e întrerupt, în a doua parte a romanului, de căderi neaşteptate într-un discurs ideologic destul de agresiv, care dezechilibrează structura şi lezează, cumva, întregul. Sunt nişte derapaje surprinzătoare în interiorul unui ton auctorial până atunci omogen. Patosul, odată strecurat în construcţie, mută, cumva, centrul de interes pe trama cavernoasă a singurătăţii celui diferit. Umorul se diluează. Intensitatea creşte. Personal, aş fi preferat subtilitatea, aluzia. Retorica explicită dinamitează lejeritatea verbului de care Winterson îmi părea acrobatic de îndrăgostită. Suspin şi citesc mai departe. În fond, nimeni nu-i lipsit de păcate pe lume, nici măcar cei foarte dăruiţi.

Probabil că lipsa aceasta de constanţă stilistică e cea care m-a făcut să mestec greu, mai greu, un roman deopotrivă zguduitor şi amuzant, cu multe cercuri ale Infernului străbătute adolescentin, iniţiatic şi evident intertextual.

Mă gândesc, în timp ce scriu, la parcursul spectaculos al lui Winterson dintr-o magherniţă din Manchester la St. Catherine's College, de la Oxford. La apetitul ei fantastic de a şoca, literar şi nu numai (episoadele relaţiei lui Winterson cu Pat Kavanagh, soţia şi editoarea lui Julian Barnes, ficţionalizate în romanul The Passion, din 1987, sunt un exemplu în acest sens), la declaraţia curajoasă, de o aroganţă afişată pişicher, cum că nu citeşte criticile care i se aduc pentru că nu respectă suficient autoritatea intelectuală a niciunuia din cei care o critică.

Mă întorc în pagină, unde o mamă adoptivă confundă un episod de surzenie a fetiţei, provocată de adenoidită, cu o stare de har divin. Mă gândesc la cum bâjbâim cu toţii prin lume, uneori cu sonorul dat la minimum, aruncând cu pietre în stânga şi-n dreapta, spre cei care aud alte lucruri sau care traversează alte tăceri, din altă plămadă decât ale noastre. La anomalia, aprobată şi admirată social, de a creşte un copil "cu un scop", ignorându-i cu totul personalitatea, dorinţele, sufletul. La spital, lumea tăcută a copilului miroase "a dezinfectant şi a piure de cartofi". Mama absentă trimite portocale şi plastilină. Copilul se gândeşte la Jane Eyre. Eu mă gândesc la cum o fi lumea fără sonor. Fără pic de sonor. Fără o mamă care să dea volum tăcerilor şi care să-ţi inventeze, la nevoie, o voce. Din pagină se ridică efluvii acrişoare care, pentru prima oară în viaţa mea, mă zgârie olfactiv.

"Până la urmă, a venit şi mama să mă vadă de mai multe ori, însă la biserică era foarte multă treabă. Începuseră campania de Crăciun. Când nu putea veni, îl trimitea pe tata, de obicei cu o scrisoare şi vreo două portocale.
- Singurul fruct, spunea ea de fiecare dată.
Salată de fructe, plăcintă cu fructe, fructe pentru proşti, punch din fructe. Fructul diavolului, fructul pasiunii, fruct stricat, fructe duminica.
Portocalele sunt singurele fructe."

Dau save, închid documentul şi plec în lume, într-un supermarket care nu e din California, fără nicio listă de shopping, cu tot soiul de tăceri bubuindu-mi în urechi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer