Portocalele nu sunt singurele fructe

Născută în 1959, în Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evanghelişti penticostali, în orăşelul Accrington din Lancashire. La cincisprezece ani, adolescenta - pe care părinţii o destinau unei cariere de misionariat în Africa - îşi părăseşte căminul. Pentru a-şi putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de îngheţată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St. Catherine din Oxford, unde absolvă cursuri de literatură engleză.

Stabilită la Londra, începe să scrie şi, la douăzeci şi trei de ani, termină prima carte, cu o pronunţată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit). Publicat în 1985, acest roman îi aduce lui Winterson Whitbread First Novel Award. Tot în 1985 publică Boating for Beginners. Pasiunea (The Passion), al treilea roman al ei, este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexing the Cherry (1989) este recompensat cu E.M. Forster Award din partea American Academy of Arts and Letters. Următoarele cărţi - Scris pe trup (Written on the Body, 1992), Gut Symmetries (1997), The World and Others Placey (1998), The Powerbook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers Prize, Weight: The Myth of Atlas and Heracles (2005) şi cel mai recent roman Stone Gods (2007) - confirmă extraordinara originalitate şi forţă literară ale autoarei.

În 2006 Jeanette Winterson a fost distinsă cu ordinul Ofiţer al Imperiului Britanic. În colecţia Raftul Denisei au apărut Pasiunea şi Scris pe trup.

Jeanette, orfană sensibilă, inteligentă şi rebelă, este adoptată de o familie de evanghelişti din nordul industrializat şi mohorât al Marii Britanii. Copilăria ei devine un amestec suprarealist de predici, catehism, zornăit de tamburină în orchestra bisericii şi adaptare târzie la rigorile sistemului educativ. Însă, pe măsură ce Jeanette se apropie de adolescenţă, cariera de misionar pentru care o pregăteau părinţii începe să să-şi piardă aura, tânăra îşi descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, iar liniştea familiei se destramă. Jeanette va trebui să aleagă între adevărul Bibliei şi adevărul din sufletul ei, iar hotărârea curajoasă pe care o va lua este începutul unui drum original şi sinuos între jaloanele unui destin atipic.

Roman distins cu Whitbread First Novel Award.

"Winterson a fost asemănată cu mulţi mari scriitori ai lumii, dar comparaţia nu face decât să îi umbrească originalitatea vocii, amestecul de romantism şi ironie, de erudiţie şi pasiune care o caracterizează." (The New York Times Book Review)


Ca majoritatea oamenilor, am trăit multă vreme cu mama şi tatăl meu. Tatei îi plăcea să se uite la lupte greco-romane la televizor, iar mamei îi plăcea să se ia la trântă; n-avea importanţă cu ce sau cu cine. Ea era persoana din colţul alb şi cu asta basta.

În zilele cu vântul cel mai puternic, ea atârna la uscat cele mai mari cearşafuri. Îşi dorea ca mormonii să-i bată la uşă.

Odată, de alegeri, a pus fotografia unui candidat conservator în geam, într-un oraş industrial, predominant laburist.

Nu auzise în viaţa ei de sentimente tulburi. Lumea se împărţea în prieteni şi duşmani.

Duşmanii erau: Satana (în multiplele-i înfăţişări), Vecinii de alături, Sexul (în multiplele-i înfăţişări), Trântorii. Prietenii erau: Dumnezeu, Câinele nostru, Tanti Madge, Romanele lui Charlotte Brontë, Insecticidele şi, la început, şi eu. Fusesem adusă pentru a mă alătura ei ca parteneră în meciul de lupte greco-romane pe echipe dintre ea şi Restul Lumii. Avea o atitudine plină de mister în privinţa facerii copiilor; nu era vorba că n-ar fi putut avea, ci că nu voia să aibă. Era foarte supărată că Fecioara Maria i-o luase înainte. Aşa că a ales opţiunea imediat următoare şi a făcut demersuri să i se încredinţeze un copil găsit. Acela am fost eu.

Nu ţin minte nici o clipă în care să nu fi ştiut că sunt o fiinţă aparte. Nu aveam Magi, întrucât ea nu credea că există cu adevărat bărbaţi înţelepţi, însă aveam oi. Într-una dintre cele mai vechi amintiri ale mele stau de Paşte pe o oaie, în timp ce ea îmi spune povestea Mielului Sacrificat. Duminica următoare, îl mâncam cu cartofi.

Duminica e ziua Domnului, cea mai însemnată zi a săptămânii; acasă, aveam un radio cu pickup, cu o faţadă impresionantă de mahon şi un buton grăsan de bachelită, cu care să te joci până găseşti posturile. De regulă, ascultam Light Programme (post de radio din reţeaua BBC, inaugurat la 29 iulie 1945, care difuza muzică şi emisiuni de divertisment. A funcţionat până în 1967. - n.trad.), însă duminica ascultam întotdeauna World Service, în aşa fel încât mama să poată fi în permanenţă la curent cu activităţile misionarilor.

Harta Misionarilor era foarte frumoasă. Pe faţă avea toate ţările, iar pe spate, o diagramă care îţi spunea despre Triburi şi Ciudăţeniile lor. Favoritul meu era numărul 16, Buzulii din Carpaţi. Aceştia credeau că, dacă un şoarece dă peste părul pe care ţi l-ai tăiat şi-şi face un cuib din el, te doare capul. Dacă acel cuib era destul de mare, puteai chiar să şi înnebuneşti. După ştiinţa mea, încă nu-i vizitase nici un misionar.

Duminica, mama se trezea devreme şi nu lăsa pe nimeni să intre în salon până la ora zece. Era locul ei de rugăciune şi meditaţie. Întotdeauna se ruga în picioare, din cauza genunchilor, aşa cum Bonaparte dădea întotdeauna ordine de pe cal, din cauza staturii sale. Sunt convinsă că relaţia pe care mama o avea cu Dumnezeu era foarte strâns legată de poziţia ei. Era dedicată trup şi suflet Vechiului Testament. Nu se regăsea câtuşi de puţin în mielul pascal cel blând, ea era acolo, cu toată fiinţa alături de proroci, şi adesea, când urgiile cerului nu se abăteau asupra celor ce meritau, o găseai bosumflată sub copaci. Destul de des însă, ele se pogorau asupra păcătoşilor, din voia Domnului ori a ei, nu ştiu să spun.

Întotdeauna se ruga în exact acelaşi mod. În primul rând, îi mulţumea lui Dumnezeu că trăise să mai apuce o nouă zi, apoi îi mulţumea lui Dumnezeu că se milostivise de lume încă o dată. Apoi vorbea despre duşmanii ei, ceea ce echivala, practic, cu un catehism. În clipa în care cuvintele "Mă voi răzbuna, spuse Domnul" răsunau prin perete în bucătărie, puneam ceainicul pe foc. Cât fierbea apa şi se făcea ceaiul, ea se ocupa de ultimul punct de pe ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cât se poate de punctuală. Eu puneam laptele în ceaşcă, ea intra, lua o gură mare de ceai şi rostea una dintre următoarele trei propoziţii.
- Domnul e bun (privind cu ochi de oţel spre curtea din spate).
- Ce fel de ceai e ăsta? (privind cu ochi de oţel spre mine).
- Cine a fost cel mai bătrân om din Biblie?

Numărul 3 avea, fireşte, mai multe variaţii, însă întotdeauna era o întrebare legată de Biblie. La biserică se ţineau o sumedenie de concursuri legate de Biblie şi mamei îi plăcea să câştig. Dacă ştiam răspunsul, îmi mai punea o întrebare, dacă nu, se supăra, din fericire nu pentru mult timp, fiindcă trebuia să ascultăm World Service. Era mereu la fel; ne aşezam una de-o parte a radioului, una de cealaltă, ea cu ceaiul, eu cu un blocnotes şi un creion; în faţa noastră se afla Harta Misionarilor. Glasul îndepărtat ce venea dinspre difuzorul central al aparatului ne dădea veşti despre activităţi, convertiţi şi probleme. La final, ţi se cerea să-ţi spui şi tu RUGĂCIUNILE TALE.

Trebuia să notez totul, ca mama să-şi prezinte raportul la biserică în acea seară. Ea era Secretara Misionarilor. Raportul Misionarilor era un adevărat calvar pentru mine, fiindcă masa noastră de prânz depindea foarte mult de el. Dacă treburile mergeau bine, nu murea nimeni şi aveam mulţi convertiţi, mama ne pregătea o mâncare cu carne. Dacă cei Fără-de-Dumnezeu se dovediseră nu doar încăpăţânaţi, ci şi criminali, mama îşi petrecea restul dimineţii ascultând Pasajele Religioase selectate de Jim Reeves şi trebuia să ne mulţumim cu ouă fierte şi soldăţei din pâine prăjită. Soţul ei era un om care se mulţumea cu puţin, însă ştiam că asta îl deprimă. Ar fi gătit el însuşi, dacă mama n-ar fi fost pe deplin convinsă că ea este unica persoană din casă în stare să deosebească o cratiţă de un pian. Din punctul nostru de vedere, se înşela, însă din punctul ei de vedere avea dreptate şi ăsta era unicul adevăr care conta.

Reuşeam, cumva, să trecem cu bine de aceste dimineţi, şi după-amiaza, ea şi cu mine scoteam câinele afară să-l plimbăm, în timp ce tata curăţa toţi pantofii.
- Îţi dai seama imediat ce hram poartă cineva după pantofi, spunea mama. Uită-te la Vecinii de Alături.
- Băutură, spunea mama cu tristeţe în timp ce treceam pe lângă casa lor. E singurul lucru pe care-l cumpără din Maxi Ball's Catalogue Seconds. Diavolul însuşi e un beţiv (uneori, mama reinventa teologia).

Maxi Ball era un depozit, unde se vindeau haine ieftine, care ţi se rupeau când ţi-era lumea mai dragă şi miroseau a clei industrial. Cei disperaţi, cei indolenţi, cei mai amărâţi se războiau unii cu alţii sâmbăta dimineaţa pentru a strânge tot ce se putea şi a se certa pentru preţ. Mama prefera să facă foamea decât să fie văzută la Maxi Ball. Îmi transmisese şi mie groaza ei de acest loc. Dat fiind că atât de mulţi dintre cunoscuţii noştri se duceau acolo, nu era prea corect din partea ei, însă corectitudinea nu fusese niciodată punctul ei forte; iubea şi ura, iar Maxi Ball era pe lista lucrurilor pe care le ura din tot sufletul. Odată, iarna, fusese nevoită să se ducă să-şi cumpere de acolo un corset şi, chiar în mijlocul slujbei de împărtăşanie, chiar în acea duminică, îi alunecase din el o balenă, care o împunsese în stomac. O oră întreagă nu putuse face nimic decât să rabde. Când am ajuns acasă, a rupt corsetul şi a folosit balenele ca să-şi sprijine cu ele florile de năprasnică, în afară de una singură, pe care mi-a dat-o mie. Încă o mai am şi, ori de câte ori îmi vine să fuşeresc ceva, mă gândesc la balenă şi-mi vine mintea la cap.

Mama şi cu mine ne plimbam spre dealul din capătul străzii noastre. Locuiam într-un oraş furat de la văile din jur, un loc înghesuit, plin de coşuri şi prăvălii şi case spate-în-spate, lipsite de grădini. Eram înconjuraţi de dealuri, iar al nostru se întindea până la Penini, presărat din loc în loc cu câte o fermă sau vreo relicvă de război. Mai demult erau o groază de tancuri vechi, însă primăria le-a luat şi le-a dus în altă parte. Oraşul era o pată durdulie, iar străzile se pierdeau în verdeaţa colinelor. Casa noastră se afla aproape în capătul unei străzi lungi, ce se pierdea în zare. O stradă în pantă, cu drum pietruit. Când te urci în vârful dealului şi te uiţi în jos vezi totul, de parc-ai fi Isus în Slava Sa, doar că nu e o privelişte prea plăcută. În dreapta era viaductul şi, din - colo de viaduct, moşia lui Ellison, unde se ţinea târgul, o dată pe an. Aveam voie să mă duc numai dacă-i aduceam mamei nişte măzăriche neagră (în engl. în orig. black peas, fel de mâncare tradiţional din Lancashire, făcut din măzăriche neagră, pusă la macerat peste noapte şi apoi fiartă la foc mic. Se găseşte de regulă la târguri sau pe stradă, la tonetă, şi se consumă dintr-un pahar, cu sare şi oţet. Se poate servi rece sau caldă, în funcţie de anotimp - n.trad.). Măzărichea neagră arată ca nişte căcăreze de iepure şi are un sos apos făcut din zeamă şi terci ţigănesc. Are un gust minunat.

Ţiganii făceau focul şi găteau toată noaptea, iar mama din păcătoşi nu îi scotea, însă în mare ne înţelegeam destul de bine. Ei se făceau că nu văd că le tot dispar merele trase în caramel şi, uneori, dacă nu era lume şi n-aveai destui bani, te lăsau chiar şi să te dai o tură cu maşinuţele. Cei de teapa mea, de pe stradă, ne cam cafteam în jurul caravanelor cu cei fiţoşi, de pe bulevard. Fiţoasele se duceau la Cercetaşe şi nu rămâneau la mesele de la şcoală.

Odată, când tocmai îmi luam măzărichea neagră şi voiam să mă duc acasă, ţiganca cea bătrână m-a prins de mână. Am crezut c-o să mă muşte. S-a uitat în palma mea şi a pufnit în râs. "N-o să te măriţi niciodată", a zis, "nu eşti făcută pentru asta, şi n-o să ai niciodată stare." Nu mi-a luat bani pe măzăriche şi mi-a spus să fug repede acasă. Am fugit cât m-au ţinut picioarele, încercând să înţeleg ce-a vrut să spună.

Oricum, nu mă gândisem niciodată să mă mărit. Cunoşteam două femei care nu aveau soţ; însă ele erau totuşi bătrâne, la fel de bătrâne ca mama mea. Se ocupau de prăvălia de ziare şi uneori, în câte o miercuri, îmi dădeau odată cu benzile desenate şi câte o acadea de banane. Îmi plăceau foarte mult şi îi vorbeam foarte mult mamei despre ele. Într-o zi, m-au întrebat dacă aş vrea să merg cu ele la mare. Am alergat acasă, am spus vestea dintr-o răsuflare şi tocmai îmi goleam puşculiţa ca să-mi cumpăr o lopăţică nouă, când mama a spus, ferm şi definitiv, "Nu". N-am priceput de ce nu, iar ea n-a vrut să-mi explice. Nici măcar n-a vrut să mă lase să mă duc înapoi şi să le spun că nu pot să vin. După care mi-a anulat abonamentul la benzi desenate şi mi-a spus să mi le iau de la altă prăvălie, aflată mult mai departe. Mi-a părut rău. La Grimsby nu primeam niciodată acadea de banane. Două săptămâni mai târziu, am auzit-o povestindu-i despre asta doamnei White. I-a spus că au înclinaţii nenaturale. Am crezut că vrea să spună că pun chimicale în dulciuri.

Mama şi cu mine urcam şi tot urcam până când oraşul rămânea departe, la poale, şi ajungeam la piatra memorială din vârf. Vântul era atât de puternic aici mereu, că mama trebuia să-şi prindă pălăria cu şi mai multe agrafe. De obicei purta batic, însă nu şi duminica. Ne aşezam pe postament şi ea îi mulţumea Domnului că am reuşit să urcăm. Apoi începea să filozofeze despre lume, despre nesăbuinţa popoarelor şi despre mânia inevitabilă a Domnului. După asta, îmi spunea o poveste despre un om curajos, care dispreţuia bucuriile trupului şi a ales, în schimb, să-l slujească pe Domnul... Apoi urma povestea "coşarului convertit", un degenerat la fel de negru pe dinăuntru ca şi pe dinafară, dedat patimii beţiei şi viciului, care îl descoperise într-o zi, pe neaşteptate, pe Domnul, în timp ce curăţa un coş. Acesta rămăsese înăuntrul coşului atât de mult timp, în stare de prostraţie, încât prietenii lui crezuseră că a leşinat acolo. După mult chin, au reuşit să-l convingă să iasă; chipul, au afirmat ei, care abia i se vedea de funingine, îi strălucea de parcă ar fi fost un înger. A început să conducă Şcoala de Duminică şi a murit după un timp, sortit gloriei celei veşnice. Mai erau mulţi alţii; mie îmi plăcea în special "Uriaşul Aleluia", un monstru al naturii, de doi metri patruzeci, redus la unu nouăzeci prin rugăciunile credincioşilor.

Din când în când, mamei îi plăcea să-mi spună istoria propriei ei convertiri; era foarte romantică. Câteodată cred că, dacă Mills & Boon (editură britanică specializată în romane de dragoste ieftine, parte a Harlequin Mill & Boon Limited, filială a Harlequin Enterprises Ltd, lider al pieţei de profil. - n.trad) şi-ar revizui măcar un pic politica editorială, mama mea ar fi un star.

Într-o noapte, intrase din greşeală în Cruciada Gloriei a Pastorului Spratt. Aceasta se desfăşura într-un cort instalat pe un teren pustiu şi în fiecare seară Pastorul Spratt vorbea despre soarta celor osândiţi şi săvârşea vindecări miraculoase. Era foarte impresionant. Mama zicea că arată ca Errol Flynn, doar că e sfânt. O groază de femei l-au găsit pe Domnul în săptămâna aceea. O parte din carisma Pastorului Spratt izvora din perioada pe care o petrecuse ca director de publicitate la Rathbone Wrought Iron. Ştia totul despre momeală.

"Nu e nimic rău în a momi", a spus, atunci când Chronicle l-a întrebat cu oarecare cinism de ce le dă ghivece cu plante noilor convertiţi. "Suntem trimişi aici să fim Pescari de Oameni." Când mama a auzit chemarea, a primit un exemplar din Psalmi şi a fost rugată să aleagă între un Cactus de Crăciun (neînflorit) şi un crin. A ales crinul. Când s-a dus şi tata, seara următoare, ea i-a spus să aibă grijă să aleagă cactusul, însă în clipa în care a ajuns el în faţă, aceştia se terminaseră. "Nu ştie deloc să se impună", zicea ea adesea şi, după o mică pauză, adăuga "Domnul să-l binecuvânteze".

Pastorul Spratt a venit să locuiască la ei tot restul timpului pe care-l avea de petrecut acolo alături de Cruciada Gloriei, ocazie cu care mama şi-a descoperit interesul neţărmurit pentru munca misionarilor. Pastorul însuşi îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în junglă şi alte locuri fierbinţi, convertindu-i pe păgâni. Avem o fotografie cu el înconjurat de negri cu suliţe. Mama o ţine lângă pat. Mama mea seamănă mult cu William Blake; are viziuni şi vise şi nu e întotdeauna în stare să distingă un cap de purice de un rege. Din fericire, nu ştie să picteze.

Într-o noapte, a ieşit să se plimbe şi s-a gândit la viaţa ei şi la lucrurile care s-ar putea întâmpla. S-a gândit la ceea ce n-ar putea fi niciodată. Unchiul ei fusese actor. "Un Hamlet extraordinar", a scris Chronicle.

Însă zdrenţele şi panglicile devin ani, apoi anii se duc şi ei. Unchiul Will murise sărac lipit, tinereţea ei se ofilise, iar oamenii nu erau amabili. Îi plăcea să vorbească franţuzeşte şi să cânte la pian, însă ce însemnătate mai au aceste lucruri?