Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Nesuferitele zile de luni


Arnon Grunberg, traducere de Anda Dragomir

15.10.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arnon Grunberg
Nesuferitele zile de luni
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere din neerlandeza de Anda Dragomir.

Fragment în avanpremieră pentru LiterNet.ro.
Volumul apare la sfârşitul lunii octombrie 2008.



*****

Intro
Copil teribil al literaturii din Olanda, Arnon Grunberg (n. 1971) debutează la douăzeci şi trei de ani cu romanul Nesuferitele zile de luni ( Blauwe maandageni, 1994), pentru care primeşte Premiul Anton Wachter acordat celui mai bun debut în proză din spaţiul de limbă neerlandeză. Din acel moment, tânărul scriitor publică în ritm constant romane: Figuranten (1997), Fantoompijn (2000), De asielzoeker (2003), De joodse messias (2004) şi Tirza (2006) , toate bucurându-se de succes de critică şi de public.

În anul 2000, Grunberg publică, sub pseudonimul Marek van der Jagt, Istoria calviţiei mele (De geschiedenis van mijn kaalheid). Cartea face furori, iar autorul necunoscut este ridicat în slăvi, primind, la rândul lui, Premiul Anton Wachter pentru debut! Sub acelaşi pseudonim, Grunberg mai publică romanul Gstaad 95-98 (2002), precum şi eseurile Monogaam (2002) şi Otto Weininger of Bestaat de jood? (2005).

În Olanda a primit numeroase premii literare, printre care AKO Literatuurprijs, Libris şi De Gouden Uil, iar în Germania Premiul pentru literatură al landului Renania de Nord-Westfalia. Opera sa este tradusă în douăzeci şi două de limbi şi în peste treizeci şi cinci de ţări. Arnon Grunberg locuieşte la New York. Ca jurnalist, colaborează la numeroase ziare şi reviste din Europa şi America. În colecţia "Raftul Denisei" a apărut romanul Istoria calviţiei mele.

*****
Adolescenţa este o închisoare, iar reflexul fiecărui prizonier este să evadeze. Nu face excepţie nici Arnon, un rebel fără voie, disperat să scape de grija sufocantă a părinţilor, de enervanţii colegi şi profesori de la şcoală, de plictiseala de la serviciu, de existenţa de zi cu zi care capătă puţină culoare doar atunci când o priveşte printr-un pahar de lichior de coacăze. Limanul lui e lumea cluburilor de noapte şi a bordelurilor din Amsterdam, iar barca de salvare este înjghebată din discuţiile cu necunoscuţii în baruri sordide, din după-amiezile în compania prostituatelor, din comentariile celor din jur, care răsună ca un cor grecesc, punctând ironic futilitatea unei vieţi trăite ca o mahmureală de luni dimineaţa.

Cavalcada existenţei tânărului Arnon începe după ce renunţă la liceu pentru o viaţă diurnă petrecută la slujbe plicticoase şi una nocturnă, marginală, pe străzile din Amsterdam, unde sexul e monedă de schimb. Ca să-şi omoare timpul, bate barurile şi restaurantele hotelurilor la modă şi pleacă fără să-şi plătească nota, vrea să încerce toate cocteilurile din lume, frecventează prostituate nu cu mult mai în vârstă sau mai experimentate decât el. În periplul lui inocent şi aparent fără ţintă se ascund tristeţea şi angoasele unui tânăr căruia sensibilitatea exacerbată îi alimentează setea de aventură. Şi fiindcă viaţa familială îi este refuzată (traiul alături de un tată alcoolic şi o mamă care sparge farfurii la nervi are accente de umor negru à la Woody Allen), Arnon încearcă să-şi găsească fericirea suindu-se din mers în caruselul comediei umane şi sperând într-un final fericit.

"Un roman formidabil care reuşeşte să şocheze fără să caute senzaţionalul cu orice preţ, să fie actual fără să facă «o modă», să fie ironic fără să recurgă la cinism muşcător." (Les Inrockuptibles)

"Nesuferitele zile de luni e povestea deopotrivă hilară şi înduioşătoare a unui tânăr prins în vârtejul căutărilor sentimentale." (The New York Times Book Review)

"Tipica bufoniadă veselă cu inserţii de disperare pură, care a făcut din Grunberg maestrul incontestabil al umorului absurd, al situaţiilor groteşti şi replicilor tari." (Los Angeles Times)

"O poveste provocatoare, incendiară, satirică." (Publishers Weekly)




Mai am douăzeci de cai la Berlin
Tata făcea negoţ cu timbre. În orice caz, aşa credeam eu şi cu mama. Mama îmi povestise că tatăl lui avusese o drogherie. Era o drogherie ambulantă, într-un căruţ. Omul îşi ducea căruţul toată ziua prin Berlin.

- Într-o zi l-au găsit mort, prăvălit peste căruţ, mi-a spus ea, dar asta nu i s-a tras de la Cămăşile Brune, ci de la votca 99.
Ceva mai târziu mi-a spus:
- Dar părinţii mei au avut un magazin de mobilă, apoi chiar două, dar noi n-am văzut nici un ban de acolo, nici un ban.

Locuiam la Düsseldorf într-un hotel pe al cărui zid era fixată un fel de placă memorială: "Aici tânărul poet Heine a petrecut ani fericiţi". N-am scăpat până nu m-au fotografiat în faţa plăcii. Mă scotea din sărite tânărul poet Heine.

Când eram la şcoala primară, tata mă lua uneori în călătoriile lui. Nu pleca niciodată pentru multă vreme, una sau două zile. În tren mâncam sandvişuri cu cârnaţi cuşer, pregătite cu mâna lui. Dar mai mâncam şi cârnaţi necuşer şi multe clătite şi prăjituri. După el, astea erau la fel de bune ca o mâncare caldă. Se întâlnea cu oameni în cafenele. Era cald. Eu eram în pantaloni scurţi.

Tata era chel. Lumea credea că e bunicul meu. Mă întrebau:
- Ai ieşit cu tataia la plimbare?

Intram în câte-o cafenea, iar acolo îl aştepta cel cu care avea întâlnire. Tot bătrân şi tot chel. Beau vreo două votculiţe.

Mie îmi dădeau îngheţată, mereu îngheţată. Stăteau de vorbă ore întregi. Tata nu voia să spună niciodată despre ce discutase cu oamenii ăia chei. Când terminam la cafenea, ne duceam la bâlci. Mâncam cârnăciori la grătar. Tata zicea că Dumnezeu nu ia seama la un cârnăcior în plus sau în minus. Poate Dumnezeu nu, însă mama da. Seara mergeam la câte-un cafe-bar, unde ne întâlneam cu încă un bărbat din ăsta cărunt. Genul de bărbat care ar putea să-l joace pe Dumnezeu într-un film prost. Şi iar comandau nişte votculiţe.

Şi tata se ambala. Avea părul ca paiele. Şi-l lăsase lung ca să-şi acopere chelia, dar când se ambala îi cădea peste ochi.
- Auf bessere Zeiten (Pentru vremuri mai bune, germ. - n.trad.), strigau.

Tata dădea cu pumnul în masă. Nimeni nu era atent la el. Acolo toţi dădeau cu pumnul în masă. Vorbeau despre procesul Majdanek. Sau poate vorbeau iar despre tânărul poet Heine. Tot un drac. Mama credea că mă dusesem cu el ca să vând timbre, dar eu nu văzusem nici un timbru. Îl întrebam dacă le-a vândut. El nu voia să spună nimic. Nici mamei nu-i spunea nimic. Dacă insistai cu întrebările, zicea doar:
- Fiecare are povestea lui, chiar şi proştii şi ignoranţii.

La micul dejun îmi dădea lapte cald cu cacao, ceea ce acasă nu primeam niciodată. Într-o zi, am stat o oră pe o stradă comercială şi l-am ascultat pe unul care cânta la acordeon.

Am fost şi la Bruxelles o dată. Am văzut acolo un accident. Un bunic în baston a fost călcat de un camion la semafor. Bătrânul mergea foarte încet. Şoferul nu l-a văzut când a pornit să traverseze. Tata dădea din mâini şi striga: "Hei, hei!" Şoferul nu l-a observat pe tata şi camionul a trecut peste omul ăla. N-am putut rămâne să ne uităm, pentru că trebuia să mergem iar la o cafenea, unde pe tata îl aştepta un bătrân.

Erau invariabil cafenele unde veneau numai bărbaţi bătrâni; nu erau niciodată numeroşi şi chiar şi chelnerii erau cărunţi. Iar ventilatoarele care abia se învârteau nu făceau faţă.

La Bruxelles nu erau bâlciuri. De fapt n-aveam niciodată voie să mă dau în montagnes russes pentru că tatei îi era frică.

Îmi dădea voie să trag la ţintă, eu nu reuşeam. Tata era ţintaş bun. Odată a câştigat un urs pentru mine, dar ce să fac eu cu un urs? Când mergeam la cafenelele alea, avea mereu cu el o pungă de plastic de la magazinul Albert Heijn. Zicea:
- Cel mai bine e să duci lucrurile importante în pungi de plastic.

Uneori trebuia să aşteptăm până veneau ceilalţi bătrâni, care puţeau mereu a usturoi, ca şi tata. Nu voiam să stau la ei în poală, pentru că purtam pantaloni scurţi, iar pantalonii lor mă zgâriau îngrozitor şi obrajii lor la fel.

Într-o zi a trebuit să-i ducem heringi bătrânului ăluia din Düsseldorf. Ne-am sculat de dimineaţă ca să luăm zece heringi de la vânzătorul de la care cumpăra tata, de lângă clădirea Bursei. Era una dintre zilele alea în care toată lumea ar prefera să zacă în bere rece ca gheaţa. Tata purta ochelari de soare şi apoi, în tren, a început să facă glume cu două fete din compartiment de la noi. Nici nu trecuserăm bine de Oberhausen, când în compartiment a şi început să pută a hering. Tata a pus heringii în plasa de bagaje. Când pleca la drum avea mereu cu el o sticluţă neagră cu dop auriu, cu apă de colonie sau ceva asemănător. Şi-a scos sticluţa neagră din buzunarul interior şi a început să împroaşte conţinutul pe pereţii compartimentului.

Asta spre marea distracţie a fetelor, care se îndoiau de râs, şi se vedea că şi tatei îi făcea plăcere. În afară de sticluţa asta, tata mai avea la el întotdeauna o carte, mereu aceeaşi carte, un manual de engleză. Era cartea cea mai terfelită pe care am văzut-o vreodată şi faptul că n-a pierdut-o niciodată e un mister pentru mine, căci, în rest, el pierdea cam totul în călătoriile astea. Şi pe mine m-a pierdut de vreo două ori. Puţin înainte de Düsseldorf, aerul din compartiment devenise irespirabil, în ciuda apei de colonie. Tata a scos din geantă arpagicul şi heringii muraţi în oţet. Le-a dat fetelor să miroasă, a mirosit şi el, apoi a aruncat heringii din mers, pe şinele de tren. Cred că multe zile în compartimentul ăla a mirosit ca într-o putină de heringi.

Tata povestea:
- Pe vremuri, la noi în familie, mâncau toţi dintr-o cratiţă şi stingeau lumina înainte de a începe să mănânce, pentru ca toţi să aibă şanse egale la o porţie. Erau şi zile când trebuia să facă o zeamă lungă din aroma cărnii de săptămâna precedentă.

Când am împlinit doisprezece ani, călătoriile s-au terminat dintr-odată sau poate n-a mai vrut să mă ia cu el.

Când a murit tata, am găsit într-adevăr un seif plin cu timbre, dar nu atât de multe cât ne-am fi aşteptat. Nu mai trebuie să cumpărăm timbre până la sfârşitul vieţii noastre, în orice ţară ne-am duce. Mama mi-a interzis să le folosesc.

Se pare că au o oarecare valoare. Dar mai întâi trebuie să verific. Am descoperit şi că tata deţinea douăzeci de cai. La Berlin. O şcoală de echitaţie pentru handicapaţi. Cumpărată în 1965. Mă gândeam că tata i-o fi cumpărat ca să putem călări cu toţii. Era o idee ciudată, pentru că nu mi-i puteam închipui nici pe tata, nici pe mama, nici pe mine, nici pe soră-mea pe cal. Mama era total bulversată.
- Ce să fac eu cu douăzeci de cai, nu-mi ajung timbrele alea? striga ea.

Şcoala de echitaţie am vândut-o. Un notar s-a ocupat de tot.
- În fiecare an trebuia să vină cu bani de acasă, ne-a spus notarul, nu mai venea nici dracu' la şcoala aia, nici dracu'. Nu înţeleg de ce n-a vândut-o mai demult.

Din vânzare nu ne-am ales cu mai nimic. Nimeni n-avea nevoie de caii ăia. Mai apoi am aflat că printre ei se găseau şi mulţi ponei. Ca să poată handicapaţii ăia să se urce mai uşor pe ei sau aşa ceva. Mamei îi spuneam:
- Trebuie să cânţi un cântec: Mai am douăzeci de cai la Berlin (Aluzie la celebrul cântec al Marlenei Dietrich - n.trad).

Dar ei nu-i venea să râdă.

Înainte mergeam des la Berlin. Aveam o mătuşă acolo, într-un azil de bătrâni. Ne duceam la ea aproape în fiecare vară. Locuiam chiar acolo, la azilul de bătrâni. O vară întreagă la azilul de bătrâni. La Berlin, verile pot fi toride.

Oamenii de la azil mureau ca muştele. După-amiaza mergeam cu toţii la Konditorei. Ne umflam cu prăjituri. Mai ales eu. Numai pentru prăjiturile alea, şi am fi putut rămâne la Berlin, din partea mea. Uneori mergeam şi la plaja de la Wannsee. Când nu ne vedea mama, eu şi cu tata mâncam cârnaţi şi salată de cartofi din ditamai butoiul. Plutea în grăsime, dar e cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată.

Mătuşa venea şi ea cu noi. Cu umbrela, că-i era frică de soare.

Ca să-l înmormântăm pe tata, a trebuit să mergem tocmai în Israel, unde locuieşte sora mea. Nu-l puteam înmormânta la Amsterdam, deoarece soră-mea nu avea voie să zboare. Era însărcinată în luna a noua. Se putea întâmpla în orice moment. Şi atunci am luat cadavrul şi ne-am dus noi la ea. Prin Roma, pentru că trebuia rezolvat repede, iar în ziua respectivă nu era nici un zbor direct.

În cele din urmă am ajuns pe aeroportul Ben Gurion, după ce făcuserăm o zi întreagă pe drum. Mama spunea mereu:
- Eu l-am omorât, eu l-am omorât.

Până i-am zis eu:
- Încetează, că altfel te omor eu pe tine.

Stăteam şi aşteptam la Sosiri.
- Unde e sicriul bărbatului meu? a întrebat mama.
- Vine imediat, ni se spunea, vă daţi seama că nu-l putem trimite cu bagajele obişnuite.

Şi am aşteptat. Împreună cu soră-mea. O oră, două ore.

Au venit şi ne-au adus cafele. Încă o oră. Deja se golise tot avionul. Au venit să ne mai aducă alte cafele. Au sunat la Roma.
- Nu vă faceţi griji, nu s-a întâmplat nimic, doar că sicriul a rămas la Roma. Se mai întâmplă, din cauza transferului. Va veni cu următorul avion.

Mama a început să plângă. Eu mă gândeam: "Acum soră-mea o să nască aici, pe Ben Gurion".

Am strigat:
- Mergem cu toţii la Roma şi îl îngropăm acolo, Rome, here we come.

Toate plânsetele astea mă scoteau din minţi. Plus contracţiile soră-mii.

În dimineaţa următoare a sosit. L-am înmormântat imediat.

L-au dus de urgenţă la Ierusalim, pentru că era vineri, iar sâmbăta nu se fac înmormântări.

Şi apoi am stat o săptămână pe nişte cutii şi am mâncat ciorbă de fasole. Asta pentru că prietenii surorii mele, pare-se, credeau că suntem înnebuniţi după ciorba de fasole. În perioadele de doliu nu ai voie să găteşti, eu însă aş fi preferat să nu mănânc nimic decât să mănânc ciorbă de fasole în fiecare zi.

După o săptămână am zburat înapoi la Amsterdam şi am vândut caii printr-o procură de la mama.


Martinimartin
Mă tunsesem scurt, îmi pieptănam părul pe spate şi în fiecare dimineaţă îl dădeam cu jumătate de borcan de gel.

Voiam să semăn cu actorul ăla al cărui nume îmi scapă acum.

Ştiu doar că juca în serialul Blândeţea nopţii. Îmi lăsam şi ochelarii acasă. Nu vedeam nimic şi seara mi s-a întâmplat să intru de vreo două ori în nişte maşini parcate. În cele din urmă am renunţat la bicicletă.

Eram în săptămâna de practică la Someren. Trebuia să înotăm mult şi să ducem acasă sparanghel, care trebuia înfăşurat în cârpe ude. Campionatul Mondial urma să aibă loc în Mexic. Eu eram Maradonna. Mult mai bine decât să culeg sparanghel şi să-l înfăşor în cârpe ude. În a treia zi ne-au dus la nu ştiu ce muzeu al ceasurilor. În drum spre muzeul ăsta am căzut de pe bicicletă. A fost din cauza bicicletei, pentru că închiriasem bicicletele de la un ţăran care cred că le ţinea de vreo zece ani în şopron să ruginească. M-am ales cu o ditamai gaura în pantaloni şi cu una în genunchi.
- Poţi să-ţi iei adio de la pantaloni, mi-a spus domnul Diels, profesorul nostru de limbi clasice.

Genunchiul meu era o rană sângerândă în care intraseră o grămadă de pietricele. Însoţitorii grupului nu am vrut să mi le scoată şi nici eu n-am avut curajul. Şi atunci le-a scos Rosie, una câte una. E adevărat că i-a luat două ore şi că m-a durut destul de tare scobitul acesta în genunchi. În fiecare seară trebuia să mi se schimbe bandajul. Mi-au spus că, dacă nu trebuie să mă întorc acasă. Şi schimbatul bandajului era o treabă destul de murdară, pentru că rana încă mai supura.

Prima oară mi l-a schimbat Rosie, apoi doamna Haaseveld, diriginta noastră, iar apoi a trebuit să mi-l schimb singur.

Când jucam fotbal şi nu puteam să trec de adversar, îl trăgeam de păr până reuşeam. Pe adversare le ciupeam de sâni. Unele dintre ele erau foarte indignate din cauza asta, dar eu eram grav rănit şi unde mai pui că eram Maradonna.

Apoi a venit şi ultima seară. Am pus pariuri pe cine poate bea mai mult din martini-ul cu care ne aprovizionaserăm în cantităţi mari de la supermarketul din Someren. După o jumătate de sticlă n-am mai putut să beau. A fost un băiat care a băut până a terminat o sticlă şi jumătate. A câştigat pariul, dar în seara aia nu l-am mai văzut. Îl chema Martin şi de atunci am început să îi spunem Martinimartin.

Stăteam sus în dormitor şi îi auzeam de jos pe Diels al nostru şi pe ceilalţi doi, care turnau în ei ca şi noi. Nu numai că ei erau mai antrenaţi, dar aveau şi mai multe motive decât noi, care voiam doar să semănăm cu bărbaţii pe care îi idolatrizam, cu vocile lor groase şi cu chipurile pe care viaţa săpase riduri adânci. Însă ei, din câte am înţeles noi din povestirile lor, voiau doar să semene cu cei ce fuseseră odată sau cu cei care crezuseră că vor deveni vreodată şi de foarte multă vreme nu mai idolatrizau pe nimeni.

Am început să ne spunem ce vom deveni peste zece ani.

Numai Deborah zicea că vrea să înfieze zece copii. Deşi nu vorbeam niciodată cu ea, cu două luni înainte mă invitase la ziua ei. Avea trei surori şi o mamă cu un pic de mustaţă, care ne-a servit cu supă şi couscous în cantităţi considerabile.

La masă mai stătea un băiat mai mare, care ne-a spus poveşti interminabile despre saxofoane, de parcă ar fi vorbit de nişte ouă pe le-ar fi ouat el însuşi. Când am plecat am aflat că era tatăl ei. Pe canapea dormea frăţiorul ei mai mic. Seara, mai târziu, mi-a spus:
- Noi suntem săraci, voi sunteţi?

Am încercat să o convingem pe Deborah că e o nebunie să înfiezi zece copii. Rosie spunea că ea mai bine moare decât să facă un copil, deoarece pe lumea asta puţine lucruri sunt mai urâte decât femeile gravide.

Aşa a trecut noaptea şi, dimineaţa la ora şase, ne-am dus să înotăm într-un iaz. După vreo oră l-am văzut pe domnul Koenraads trecând pe acolo pe bicicleta. Ăsta era profesorul nostru de germană. Ceva mai târziu a trecut şi domnul Diels pe bicicletă. Diels nu ne deranja prea tare pentru că el bea toată ziua rachiu de ienupăr şi de pe la ora patru trecea pe berică.
- Una de sete şi una de plăcere, zicea el mereu.

După o vreme spuneam toţi:
- Domnule Diels, una de sete şi una de plăcere!

În fiecare dimineaţă începeam cu gimnastică, la ora şapte. Trebuia să ne adunăm în curtea interioară a pensiunii şi acolo ne aştepta domnul Diels, gata echipat în pantaloni scurţi. La adunare ne spusese că o să se ocupe el de gimnastica de dimineaţă.

De obicei ne povestea cum câştigase bani reparând frigidere, mai demult. O dată ne-a luat cu el în bucătărie, pentru că pusese pariu cu noi că poate să demonteze şi să asambleze la loc frigiderul într-o oră. Koenraads l-a auzit şi a fost de părere că nu e o idee bună să dezmembreze frigiderul pensiunii. Deci Diels ăsta era de treabă. Însă de data asta bineînţeles că nu apăruse nimeni la gimnastica de dimineaţă şi însoţitorii grupului au organizat imediat acţiuni de căutare. Era destul să lipsească unul de la masa de seară şi imediat trebuia să pornim toţi pe biciclete să răscolim tot satul în căutarea lui.

Până la urmă ne-au găsit în acolo, în iaz. Erau uzi leoarcă de cât pedalaseră. Nu mai era timp pentru gimnastica de dimineaţă.

Ne-au îngrămădit imediat în autocar. Martinimartin pur şi simplu nu mai putea. Eu ziceam că n-o mai duce până la Amsterdam şi Koenraads m-a întrebat:
- Dar sparanghelul tău unde e?
Pentru că toţi aveau câte un mănunchi din ăsta de sparanghel înfăşurat într-o cârpă udă. I-am răspuns că părinţii mei pot să-şi facă singuri rost de sparanghel. Koenraads a fost vădit nemulţumit. Probabil că el n-ar fi îndrăznit să apară fără sparanghel în faţa părinţilor săi.

Şi la Amsterdam era prea cald să poţi face ceva, dar mai aveam o lună de şcoală. Aşa că în acea luni ne-am dus cu toţii la Zandvoort (Cunoscută staţiune turistică în Olanda, pe coasta Mării Nordului - n.trad.), unde am jucat fotbal până când pe Martinimartin l-a dărâmat un tip care, probabil, venise la plajă numai ca să îi dărâme pe alţii. E ziua despre care am mai vorbit şi după aceea şi despre care am declarat că n-am fost implicaţi în nici un fel şi că noi am spus de la început că e o idee tâmpită. Şi că l-am avertizat chiar şi când era clar pentru toată lumea că nu mai avea nici un rost.

Thomas era cel mai înalt dintre noi. O împodobise pe Nataşa, prietena lui, atârnându-i cutii de bere pe umeri. Sânii i se mişcau în ritmul paşilor, şi cutiile de bere la fel. Thomas era atât de înalt, încât trebuia doar să ridice mâna ca să bage mingea în coşul de baschet. Şi părul îl avea lung, la fel şi degetele de la mâini şi de la picioare, şi avea coşuri nenumărate, de un roşu-închis, ca zmeura coaptă. În timp ce mergea o mai lua de după gât pe Nataşa, care îi ajungea până la mărul lui Adam. Când am găsit în sfârşit o bucată de plajă liberă, a ridicat-o în braţe pe Nataşa, care era deja în costum de baie. Probabil îl avusese pe ea, pe sub haine. Am observat că se răsese pe picioare, pentru că ne aminteam picioarele ei de la orele de gimnastică.

Când a venit momentul cel mai călduros al zilei au făcut un pariu. Noi i-am spus lui Martinimartin: "N-o face!", pentru că-i fusese rău tot weekendul după noaptea aia la Someren.

Aducea puţin cu Johnny Bosman (Fotbalist olandez, care a jucat pentru echipe olandeze şi belgiene, precum Ajax, KV Mechelen, PSV şi Anderlecht - n.trad.), avea tot aşa un cap mic pe un gât lung. De-aia lovea bine cu capul. Când a auzit ce-a spus Thomas, s-a dus la un magazin şi a cumpărat două sticle; erau călâi, pentru că în ziua aia erau peste treizeci de grade. Ne-am uitam la Nataşa, care se bronza întinsă pe un prosop şi care nu i-a aruncat măcar o privire. Martinimartin a deschis prima sticlă şi recunosc că Nataşa arăta seducător în costumul ei de baie roşu. Poate n-a îndrăznit să mai dea înapoi, odată ce începuse, sau poate căldura şi primele înghiţituri de băutură şi imaginea Nataşei au trezit în el o pasiune subită, şi asta se poate, pentru că, întocmai ca şi moartea, nici pasiunea nu ocoleşte pe nimeni. În orice caz, a golit prima sticlă, şi am observat că lui Thomas începea să îi pară rău. L-am încurajat pe Martinimartin s-o deschidă şi pe a doua sticlă, ceea ce a şi făcut. Să fi fost vreo trei ceasul.

Nataşa stătea în continuare la soare şi totul părea să treacă pe lângă ea. Şi nouă ni se părea că de la o oră la alta se făcea din ce în ce mai frumoasă, iar Martinimartin, cu statura lui osoasă şi cu părul moale şi spălăcit, devenea tot mai respingător.

La ora patru golise jumătate din a doua sticlă.

El stătea jos şi noi stăteam în picioare, în jurul lui. Poate a mai scuipat când şi când câte o înghiţitură, dar a băut până la fund şi jumătatea care mai rămăsese în sticlă. Thomas stătea alături şi era permanent cu ochii pe el. Unii i-au strigat să se oprească, dar alţii îl încurajau să continue. Când aproape terminase, i s-a prelins pe bărbie puţină băutură şi a picat în nisip, iar Thomas a luat nisipul pe care căzuseră picăturile şi i l-a băgat în gură lui Martinimartin. După asta, Minimartin a băut şi ultimele două guri de parcă nu băuse nimic de-o săptămână. S-a dus la Nataşa.

Nataşa i-a aruncat o privire scurtă. Apoi şi-a scos costumul de baie, ascunzându-se după un prosop, şi şi-a pus blugii şi tricoul, fără să spună un cuvânt. Şi-a pus lucrurile în punga de plastic şi au plecat amândoi către sat. Nataşa înainte, cu părul încă ud de la apa mării, Martinimartin în urma ei, în pantaloni scurţi şi cămaşa fluturând. Martinimartin s-a mai întors de câteva ori spre noi şi a făcut un gest cu mâinile, dar era prea departe ca să vedem ce voia să zică. Şi totuşi am jurat cu toţii că nu arăta ca unul care nu se simţea chiar bine. Numai Deborah a zis că suntem toţi ticniţi.

Ne-am aşezat din nou pe nisip şi am aşteptat să se întoarcă.

Cum la ora nouă nu se întorseseră încă, am făcut o poartă din cele două sticle goale şi am dat cel mai frumos gol din viaţa mea. Eram cu siguranţă la vreo douăzeci de metri de poartă şi am preluat mingea din zbor, ceea ce nu-mi reuşea niciodată. Eu nu ştiu decât să şutez foarte puternic şi să alerg foarte tare. Dar în seara aia am preluat mingea cu şiretul şi am trimis-o direct în una din cele doua sticle goale. Faptul că golul a fost anulat e total lipsit de importanţă, pentru ca eu ştiu sigur că mingea a nimerit latura interioară a sticlei, şi nu pe cea exterioara. Daca m-aş întâlni vreodată cu Martinimartin, i-aş spune cum am marcat eu cel mai frumos gol din viata mea când a dispărut el cu Nataşa printre dunele de nisip. Şi că golul a fost anulat doar pentru ca pe Thomas îl lovise miopia din cauza soarelui şi de la atâta bere. I-aş povesti că în seara aia mi-am promis solemn că o sa mă culc cu toate femeile frumoase din lume. Asta a fost atunci când stăteam acolo şi nu ziceam nimic, doar ne uitam la Nataşa, care mergea cu mai bine de douăzeci de metri înaintea lui, bălăbănind punga de plastic în care avea costumul de baie ud. Îmi amintesc cum îl pronunţa ea pe "r", cu un accent tipic de Amsterdam-Zuid (Cartier al Amsterdamului situat în partea de sud a oraşului - n.trad.), şi de bustul ei plin. Acum pot şi eu să scot un asemenea r. În ceea ce priveşte bustul, e posibil ca trupul ei sa fi fost încă prea mic pentru sânii pe care-i avea, exact ca atunci când aveam eu capul prea mic pentru ditamai nasul, doar că la mine e încă valabil după părerea unora.

Când nu i-am mai zărit deloc, am început să jucăm fotbal, până ce Thomas a luat mingea şi a zis: - Acum ajunge!

Conducea cu 3-0 şi se gândea, ca noi toţi, că puteau să apăra în orice clipă sus acolo deasupra dunei din apropierea cherhanalei. Trecuseră trei sferturi de oră de când îi văzuserăm dispărând în aerul alburiu şi lipicios care plutea în partea aia. E adevărat că eu nu eram deloc implicat în chestia asta. Nu eram prieten cu Martinimartin şi nici cu Nataşa.

Ea era dintr-o familie aşezată, avea nişte obrăjori bucălaţi şi nu pricep nici acum de ce n-o fi rămas ea întinsă pe prosop, de ce n-o fi zis pur şi simplu: "Adunătură de idioţi ce sunteţi!" Nu era o femeie-păianjen şi nu părea că va deveni vreodată. Pe vremea aia vorbeam mult despre femeile-păianjen, dar am uitat cum anume trebuia să arate cineva de felul ăsta şi ce trebuia sa facă pentru a-şi dobândi numele.

Părinţii îi spuseseră să se ferească de tot felul de lucruri, cum ar fi soarele şi mâncarea prea grasă şi o grămadă de alte chestii, dar se pare că a încercat toată ziua din răsputeri să le uite pe toate şi, dacă m-aş fi uitat mai bine la ea şi aş fi ascultat-o mai cu atenţie, aş fi fost mai puţin uimit. Mai puţin uimit decât ceilalţi, care n-au înţeles nici ei de ce n-a făcut semnul ăla cu arătătorul la tâmplă. Mai târziu, ne-au întrebat pe unii dintre noi de ce n-am strigat după ea. Asta mi s-a părut întotdeauna o remarcă tâmpita. Nu trebuia s-o întrebăm nimic şi nu trebuia să strigăm după ea absolut nimic ca să ştim că n-o să ne răspundă. Nici în seara aia, nici în zilele următoare.

La întrebările pe care mi le-au pus am răspuns că am strigat şi eu, ca şi ceilalţi:
- Haide, înc-un strop!

Puţin înainte să se întunece ne-am dus la gară. Fetele îşi puneau braţele unul lângă altul şi apoi picioarele, ca să-şi compare bronzul şi ne-am luat îngheţată. Dar pe ei nu i-am mai găsit.

În final fiecare avea altă poveste despre seara aia şi, până la urmă, au fost atâtea poveşti, încât nimeni nu le mai dădea de capăt. În orice caz, e sigur că, după seara aia, Nataşa n-a mai vrut să mai aibă de-a face cu Thomas şi nici cu Martinimartin.

Înaintea săptămânii de practică, Martinimartin n-a atras atenţia nimănui şi, dintr-odată, s-a transformat în Martinimartin şi într-o singura zi s-a vorbit despre el cât în ultimii trei ani la un loc. M-am întrebat de multe ori şi de ce în ziua aia Nataşa părea din ce în ce mai frumoasa în ochii noştri şi de ce la sfârşit toţi ne doream să fi băut două sticle de martini. Când mă uit acum la fotografii cu ea din vremea aia, e doar o fată blondă obişnuită, cu un chip destul de grosolan.

Când am ajuns acasă în seara aia, am ieşit cu tata la restaurantul unde mergeam în fiecare seară. Mama era în Israel la sora mea, care tocmai născuse primul copil. Nu vorbeam mult. Era bine că mama era plecata, pentru că nu trebuia să mă duc la lecţiile de tenis. Mama ţinea mereu sa vina cu mine şi apoi îi spunea antrenoarei:
- Nu reuşeşte să trimită nici o minge peste fileu şi o face numai ca să ne enerveze pe noi.

Din săptămâna aia am început sa primesc o grămadă de scrisori. În engleză. De la cineva pe nume Yasma, iar eu nu cunoşteam nici o Yasma. Engleza mea era foarte proastă, deci scrisorile nu le înţelegeam decât pe jumătate. I-am povestit lui Eric, prietenul meu, dar pe el nu-l interesau scrisorile mele. Părinţii lui divorţau. Cu asta se ocupau de zece ani. Deci nici pe mine nu mă interesa povestea lui, chiar dacă şi pe atunci toată lumea credea ca o să studiez Dreptul sau literatura neerlandeză.

În toată luna iunie n-am mai fost decât la vreo zece lecţii.

La ora unşpe era pauza mică şi stabileam să ne vedem peste un sfert de oră în Le Berry. Restul zilei stăteam pe terasă şi beam lichior coacăze cu gheaţă. Era băutura mea preferată.

Câteodată, seara, mergeam la film, dar de obicei la ora şase ni se terminau toţi banii. Şi atunci stăteam pe ponton, vizavi de hotelul Dikker & Thijs.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer