Spovedania unui ucigaş, povestită într-o noapte. Legenda sfîntului beţiv

Romancier, eseist şi jurnalist născut la 2 septembrie 1894, la Brody, la graniţa orientală a Imperiului Habsburgic, Joseph Roth este unul dintre pilonii literaturii austriece.

În 1913, după ce abia îşi începuse studiile universitare la Lemberg (astăzi Lvov), pleacă la Viena unde urmează cursuri de filozofie şi literatură germană până în anul 1916, când se înrolează în armata habsburgică şi luptă în Primul Război Mondial. Prăbuşirea Imperiului Habsburgic, în 1918, îi inoculează un sentiment al dezrădăcinării care transpare din întreaga sa operă.

Din 1920 până în 1933 trăieşte cu intermitenţe în Germania, din această perioadă datând următoarele scrieri: Das Spinnennetz (nuvelă, 1923), Hotel Savoy (roman,1924), Die Rebellion (roman,1924), April. Die Geschichte einer Liebe (nuvelă,1925), Der blinde Spiegel (roman, 1925), Juden auf Wanderschaft (studiu despre evrei,1927), Die Flucht ohne Ende (roman, 1927), Zipper und sein Vater (nuvelă, 1928), Rechts und links (roman,1929), Der stumme Prophet (roman,1929), Iov (Hiob, roman, 1930), Marşul lui Radetzky (Radetzkymarsch, 1932), roman considerat capodopera sa. În 1933 pleacă la Paris şi face în anii următori o serie de călătorii în întreaga Europă. Continuă să scrie până în anul morţii sale premature, 1939.

În 1934 apare romanul Tarabas, iar în 1936 Spovedania unui ucigaş, povestită într-o noapte (Beichte eines Mörders, erzählt in einer Nacht), roman de mare fineţe psihologică, apreciat de critici drept una dintre cele mai bune scrieri ale sale. Urmează romanele Das falsche Gewicht (1937), Cripta Habsburgilor (Die Kapuzinergruft, 1938) şi publicaţiile postume Die Geschichte von der 1002. Nacht (roman,1939), Der Leviathan (nuvelă, 1940). Nuvela Legenda sfântului beţiv (Die Legende vom heiligen Trinker,1939) a fost ecranizată în 1963 de Franz Joseph Wild. Moare la 27 mai 1939 la Paris.

În romanul Spovedania unui ucigaş şi în nuvela Legenda sfântului beţiv punctul de întâlnire a tulburătoarelor personaje ale lui Joseph Roth este Parisul începutului de secol douăzeci. "Am ucis şi totuşi mă consider un om bun", astfel îşi începe povestea, într-un restaurant parizian, fostul agent secret Golubcik. Andreas, alcoolicul rătăcitor care doarme sub podurile Senei, primeşte într-o zi două sute de franci de la un necunoscut. Intervenţia miraculosului schimbă ireversibil destinele ambelor personaje.

Cu o măiestrie a scriiturii care aminteşte de romanele dostoievskiene, Joseph Roth ţese în Spovedania unui ucigaş deopotrivă intriga unui roman poliţist şi fina analiză psihologică a unui asasin. Urmărind implicaţiile morale ale actului criminal, precum şi stările de conştiinţă prin care trece autorul acestuia, romanul are un final-surpriză. Din tânăr ingenuu şi iremediabil îndrăgostit de o franţuzoaică frivolă, robit de mirajul puterii şi al îmbogăţirii, Golubcik se va transforma într-un ucigaş fără voie, obligat să trăiască pentru tot restul vieţii covârşit de sentimentul culpei.

În Legenda sfântului beţiv Andreas, un hoinar ajuns la Paris, în încercarea de a-şi eluda luciditatea distrugătoare, îşi îneacă zilele în alcool. O serie de miracole mărunte şi stranii întâmplări fericite îi readuc pofta de viaţă, dar eroul uită că fiecare intervenţie divină îşi cere tributul şi că plata poate fi chiar propria sa viaţă.

"Datorită Spovedaniei unui ucigaş, Joseph Roth îşi merită locul alături de Conrad şi Dostoievski." (The Times)

"Legenda sfântului beţiv este o adevărată capodoperă, care fascinează cititorul şi îl provoacă să o recitească iar şi iar." (The Evening Standard)

"Joseph Roth are geniul metaforei, ironia sa este plină de compasiune iar radiografia psihologică magistrală". (The Wall Street Journal)

Poate că întreaga semnificaţie a nuvelei Legenda sfântului beţiv se ascunde într-una dintre mărturisirile personajului-narator, un hoinar mistic ce bântuie cheiurile Senei în căutarea unui culcuş comod şi a norocului. Andreas e un vagabond care şi-a uitat identitatea şi trăieşte de azi pe mâine într-un Paris care nu-i e nici ostil, dar nici nu-i arată bunăvoinţa. Când câteva întâmplări pline de un noroc neaşteptat se succed ameţitor în viaţa lui, e firesc ca logica lucrurilor să se răstoarne iar Andreas să se trezească într-un destin care i se pare străin. Scena de care aminteam mai sus este cea în care, intrând într-un cinematograf, Andreas vede un film despre un personaj rătăcitor într-un deşert, ars de soare şi aproape răpus de sete, îndreptându-se cu certitudine spre pieire. Dar, cum în ultima clipă el este salvat de o echipă de oameni de ştiinţă aflaţi într-o misiune de cercetare, naratorul afirmă că imediat "îşi pierde orice simpatie pentru el"...

Cu vocaţia indubitabilă a unui destin tragic, Andreas ratează revelaţia care reuşise să-i schimbe sensul existenţei celui dintâi dintre purtătorii de mesaj ce îi ies în cale. Andreas ratează, dar motivează mistic, alegerile şi gesturile pe care le face sustrăgându-se logicii generale şi aplicându-se doar la propria sa viziune despre viaţă şi moarte: când primeşte o sumă de bani cu somaţia de a o dărui ulterior Sfintei Tereza, alege s-o ofere celor în nevoie, chiar atunci când intenţiile acestora sunt îndoielnice. Micile şi aparent neînsemnatele miracole se petrec în viaţa lui Andreas fără ca el să conştientizeze că acestea anticipă momentul unei revelaţii, al unei potenţiale căi de dezlegare a propriului rol pe lume, dar şi al unei posibile întâlniri cu Celălalt, în acest caz chiar Dumnezeu. Andreas ratează întâlnirea ca un erou mistic dostoievskian, unul incapabil să facă o alegere definitivă, a cărui atitudine (tot în termeni dostoievskieni) "căldicică" îl face să retrogradeze din ipostaza alesului căruia i se pregăteşte o surpriză existenţială. Întrebarea care se pune, însă, este dacă nu cumva atitudinea sa este una intenţionată, asumată din acea vocaţie a tragicului care-l face şi să amâne mereu înfăptuirea datoriei spirituale.

Procesul anamnetic se declanşează în urma celor câteva întâlniri fericite (cu fosta iubită, cu un coleg de şcoală devenit acum fotbalist celebru, etc.), dar nici rememorarea nu pare a fi cheia problemelor de conştiinţă ale lui Andreas, care oscilează perpetuu între mila şi umilinţa creştină şi atitudinea nihilistă, negatoare a tuturor posibilelor sensuri ale vieţii. Temporara bunăvoinţă divină are însă şi un înţeles mai profund, pe care Andreas îl pierde, neînţelegând cele două îndemnuri care i se transmit pe calea semnelor: că prima datorie a fiinţei este de a se iubi pe sine însăşi, pentru ca mai apoi să-l poată iubi şi pe celălalt aidoma, şi că întâietatea trebuie să-i aparţină, fireşte, lui Dumnezeu.

Joseph Roth rezolvă dramatic dilemele dostoievskiene, mânat de un pesimism kierkegaardian; în Spovedania unui ucigaş avem de asemenea de-a face cu o problemă identitară, însă aici personajul Golubcik nu încearcă să-şi transceadă condiţia, ci să-şi asume forţat o identitate aristocrată pe care nu o are, fiind prea puţin preocupat să o demonstreze atât lumii cât şi lui însuşi, şi dorind să o impună cu forţa celorlalţi. Un personaj enigmatic, un fel de diavol şchiop, un seducător simpatic cu veleităţi de iluzionist îi deturnează destinul, hrănindu-i eul hipertrofiat şi alimentându-i dorinţa de parvenire. Personajele romanului par fi cele ale unui balet mecanic, femeia-păpuşă-vampă Luteţia, diavolul baroc Lakatos, prinţul cu chip de ceară, etc. Instinctul violenţei se trezeşte sub auspiciile unor frustrări survenite din incongruenţa dintre locul său în lume real şi cel jinduit, alimentate de o dorinţă senzuală pe care o confundă cu iubirea. De aici până la posibilitatea unei crime nu mai este decât un pas...

Culpa metafizică, una potenţială, apasă asupra personajului, iar acest sentiment reduce destinul lui Golubcik la o serie de automatisme cu final previzibil. Ambele personaje ale lui Roth sunt doi jidovi rătăcitori prin lume, apăsaţi de sentimentul vinovăţiei, şi ambii ratează întâlnirea cu Celălalt, Andreas pe cea cu Dumnezeu, Golubcik pe cea cu dublul său, natura sa aristocrată, deci superioară, altfel spus cu geamănul bun care sălăşluieşte în fiecare dintre noi.

Într-o seară de primăvară a anului 1934, un domn mai în vârstă cobora treptele de piatră care duceau de pe unul din podurile Senei la malul fluviului. Cum ştie mai toată lumea, dar se cuvine totuşi s-o reamintim cu această ocazie, acolo obişnuiesc să doarmă, sau mai bine spus: să-şi facă veacul, indivizii fără căpătâi din Paris. Întâmplător, tocmai un astfel de vagabond se apropia acum de domnul în vârstă, care de altfel era bine îmbrăcat şi-ţi făcea impresia unui călător dornic să privească monumentele unui oraş străin. Vagabondul ăsta arăta, ce-i drept, la fel de prăpădit şi de jalnic ca toţi ceilalţi a căror viaţă o împărtăşea, însă domnului bine îmbrăcat el i se păru demn de o atenţie deosebită - nu ştim din ce motive anume.

După cum am mai spus, se şi înserase, iar pe sub poduri, la mal, era mai întuneric decât sus pe chei şi pe poduri. Bărbatul fără adăpost şi într-o stare de mizerie vădită mergea clătinându-se uşor. Părea să nu-l fi observat pe domnul mai în vârstă şi bine îmbrăcat. Acesta însă, care nu se clătina defel, ci păşea sigur şi în linie dreaptă, s-ar fi zis că-l observase încă de departe pe cel cu mers împleticit. Bărbatul mai în vârstă îi tăie de-a dreptul calea nespălatului. Cei doi se opriră faţă în faţă.
- Încotro, frate? întrebă cel mai în vârstă, bine îmbrăcat.

Celălalt îl privi o clipă, apoi zise:
- Nu ştiu să am vreun frate, şi nici încotro mă duc.
- Voi căuta să-ţi arăt eu drumul, spuse domnul. Dar nu mi-o lua în nume de rău dacă te rog să-mi faci un hatâr mai neobişnuit.
- Sunt gata de orice serviciu, răspunse nespălatul.
- Văd bine că nu eşti scutit de greşeli. Însă Dumnezeu mi te-a scos în cale. Nu te supăra pe mine, dar cu siguranţă că ai nevoie de ceva bani! Iar eu am prea mulţi. N-ai vrea să-mi spui cinstit de cât ai nevoie? Măcar pentru moment?

Celălalt se gândi preţ de câteva clipe şi zise:
- Douăzeci de franci.
- Asta-i categoric prea puţin, răspunse domnul. Dumneata în mod sigur ai nevoie de două sute.

Nespălatul se trase îndărăt părând că se va prăbuşi, dar reuşi să rămână pe picioare chiar dacă clătinându-se deşi se clătina. Apoi spuse:
- Fireşte că prefer două sute în loc de numai douăzeci, însă sunt un om de onoare, iar dumneavoastră păreţi să vă înşelaţi asupra mea. Nu pot accepta banii pe care mi-i oferiţi, şi asta din următoarele motive: mai întâi fiindcă nu am plăcerea să vă cunosc; în al doilea rând, fiindcă nu ştiu când şi cum vi i-aş putea înapoia; iar în al treilea rând fiindcă, de-ar fi nevoie, nici dumneavoastră n-aţi avea cum să-mi trimiteţi o somaţie, asta deoarece nu am o adresă: aproape în fiecare zi trăiesc sub un alt pod al râului. Cu toate astea, după cum v-am mai spus, sunt un om de onoare chiar dacă fără adresă.
- Nici eu nu am o adresă, răspunse domnul în vârstă, şi eu trăiesc în fiecare zi sub un alt pod, şi totuşi te rog să ai amabilitatea de a accepta aceşti două sute de franci - o sumă ridicolă, de altfel, pentru un om ca dumneata. În ce priveşte înapoierea lor, trebuie s-o iau de mai departe ca să explic de ce nu pot indica adresa nici unei bănci la care să-mi poţi retrimite banii. Află, domnul meu, că m-am creştinat după ce-am citit povestea micuţei Sfinte Tereza de Lisieux. Iar acum venerez în mod deosebit acea micuţă statuie a Sfintei, care se găseşte la capela Sainte Marie des Batignolles, pe care o vei găsi cu uşurinţă. Aşa că, de cum vei avea amărâţii ăştia de două sute de franci, iar conştiinţa îţi va da ghes să-mi înapoiezi această sumă ridicolă, te rog să mergi la Sainte Marie des Batignolles şi, după terminarea slujbei, să-i înmânezi preotului banii. Fiindcă, dacă tot e să-i datorezi cuiva ceva, atunci i-o datorezi micuţei Sfinte Tereza. Dar nu uita: la capela Sainte Marie des Batignolles.
- Cum văd, zise nespălatul, aţi înţeles pe deplin cum stau lucrurile cu mine şi cu onoarea mea. Aveţi cuvântul meu că-mi voi ţine cuvântul. Nu mă pot duce însă la mesă decât duminica.
- Prea bine, duminica, spuse domnul mai în vârstă. Scoase din portofel două sute de franci, i-i dădu împleticitului şi spuse: Vă mulţumesc!
- Cu plăcere, răspunse omul dispărând de îndată în întuneric.

Căci între timp jos se făcuse o beznă de nepătruns, în timp ce sus, pe poduri şi de-a lungul cheiurilor, se aprindeau felinarele argintii care vesteau o altă noapte pariziană voioasă.


Domnul bine îmbrăcat dispăru şi el în beznă. El avusese într-adevăr parte de miracolul convertirii. Şi hotărâse să ducă viaţa celor mai sărmani dintre oameni. De aceea trăia sub un pod.

Celălalt, în schimb, obişnuia să bea vârtos, ba era chiar de-a dreptul beţiv. Îl chema Andreas. Trăia la noroc, ca mulţi alţi beţivi. Trecuse mult timp de când fusese în posesia a două sute de franci. Şi poate tocmai din acest motiv, pentru că trecuse atât de mult timp, scoase din buzunar - ajuns sub un pod, la lumina chioară a unuia din rarele felinare - un petec de hârtie şi-un ciot de creion, notându-şi adresa micuţei Sfinte Tereza precum şi suma de două sute de franci, pe care din această clipă i-o datora. Urcă apoi treptele ce duceau de pe malurile Senei la cheiurile de deasupra. Acolo, cum ştia, se găsea un restaurant. Intră în restaurant mâncând şi bând din belşug, cheltuind mulţi bani, şi mai cumpără o sticlă pe care-o luă cu el să-i ajungă peste noaptea pe care intenţiona să şi-o petreacă sub pod, ca totdeauna. Ba mai înhăţă în treacăt şi-un ziar din coşul de hârtii, dar nu ca să-l citească, ci pentru a se acoperi cu el. Căci ziarele îţi ţin de cald - lucru ştiut de toţi cei fără adăpost.


În dimineaţa următoare Andreas se sculă mai devreme ca de obicei, fiindcă dormise neobişnuit de bine. După ce chibzui îndelung, îşi aminti că ieri trăise o minune, da, o minune. Şi cum i se părea că în această noapte caldă, acoperit de ziar, dormise deosebit de bine, lucru nemaiîntâmplat de mult, hotărî să se spele - ceea ce nu mai făcuse de mai multe luni, şi anume de la începutul perioadei mai reci. Dar mai înainte să se dezbrace, îşi mai vârî o dată mâna în buzunarul din stânga al hainei unde, cum îşi amintea, se mai găseau rămăşiţele palpabile ale minunii. După care îşi alese un locşor foarte retras de pe malul povârnit al Senei pentru a se spăla barem pe faţă şi pe gât. Dar părându-i-se că, făcând asta, ar fi putut fi zărit de pretutindeni de oameni - de nişte oameni sărmani ca şi el (pe care acum în sinea lui dintr-odată îi numea "decăzuţi"), el renunţă în cele din urmă la intenţia sa, mulţumindu-se doar să-şi moaie niţel mâinile în apă. Apoi îşi îmbrăcă iar haina, mai pipăi o dată bancnota din buzunarul interior stâng şi se simţi pe deplin curat şi de-a dreptul alt om.

Îşi începu ziua - o zi ca atâtea altele din viaţa lui, pe care de nu mai ştia când se obişnuise să le irosească - decis ca şi azi să se ducă în Rue des Quatre Vents unde se găsea restaurantul armeano-rusesc Tari-Bari, şi unde de fiecare dată îşi toca pe băuturi ieftine cei câţiva bănuţi pe care norocul din acea zi i-i pusese în palmă.

Când ajunse în dreptul primului chioşc de ziare ieşit în cale, se opri atras de ilustraţiile unor săptămânale, dar totodată curios să şi afle ce zi e azi - ce dată şi ce nume poartă această zi. Cumpără aşadar un ziar, descoperind că era o joi, şi brusc îşi aminti că se născuse într-o joi; fără a se mai uita la dată, hotărî să socotească această joi ca pe ziua lui de naştere. Şi fiind deja stăpânit, ca un copil, de o bucurie sărbătorească, ca de copil, nu mai şovăi nici o clipă să se lase în voia unor porniri mai bune, ba chiar nobile, hotărând cu ziarul în mână să nu mai intre la Tari-Bari, ci într-o crâşmă mai de soi pentru a bea acolo o cafea - ce-i drept, dreasă cu niscai rom - şi a mânca o tartină.

Sigur pe sine în ciuda hainelor lui jerpelite, intră aşadar într-un bistrou potrivit cu punga unui burghez de treabă. El, care de-atâta vreme nu mai obişnuia decât să stea în picioare la tejghea, sau mai precis: să se sprijine de ea - de data asta se aşeză la o masă. Dar pentru că în dreptul scaunului pe care luase loc se afla o oglindă, n-avu cum să nu-şi arunce privirile în ea, cercetându-şi chipul şi părându-i-se că făcea din nou cunoştinţă cu el însuşi. Ceea ce-l sperie, nu glumă. Ştia acum de ce se temuse în ultimii ani atât de tare de oglinzi: nu-i lucru bun să-ţi contempli cu propriii tăi ochi decăderea! Şi cât timp nu eşti nevoit s-o priveşti, e aproape ca şi cum ori n-ai avea chip defel, ori însă îl mai ai pe cel vechi, cel din vremea dinaintea degringoladei.

Dar acum se sperie, cum am spus, mai cu seamă datorită faptului că-şi compara fizionomia cu aceea a bărbaţilor de treabă din jur. Cu opt zile înainte se răsese - îl bărbierise de bine, de rău, după putinţă, unul din tovarăşii de soartă, care când şi când se-arată dispuşi să-l bărbierească pe-un frăţâne de-al lor contra unei retribuţii modeste. Acum însă, dat fiind că era decis să-nceapă o viaţă nouă, se cuvenea să se radă cu-adevărat şi irevocabil. Hotărî prin urmare ca mai înainte de a comanda ceva aici, să treacă pe la o frizerie veritabilă.

Zis şi făcut - se ridică de la masă şi se duse la o frizerie. Când se reîntoarse în micul restaurant, locul pe care se aşezase mai înainte era ocupat, şi prin urmare nu se putu zări în oglindă decât de departe. Dar îi era suficient şi-atât pentru a constata că părea schimbat, întinerit şi mai frumos. Ba mai mult, era ca şi cum chipul i-ar fi răspândit o strălucire care făcea ca zdrenţele ce le purta, plastronul vădit uzat ori cravata în dungi roşii şi albe, petrecută pe după gulerul cu margini rupte, să devină lucruri fără însemnătate.

Şi-aşa, Andreas al nostru, conştient de înnoirea sa, se aşeză pe un scaun, comandând cu vocea sigură de el pe care-o posedase cândva şi care acum părea să-i fi revenit precum o veche, dragă prietenă, "un café, arrosé rhum". Cafea care-i fu adusă, după cum i se păru că observă, cu tot respectul cuvenit pe care chelnerii obişnuiesc să-l arate clienţilor de vază. Ceea ce-l flată în mod cu totul deosebit pe Andreas al nostru, făcându-l să se simtă important şi întărindu-l în supoziţia că tocmai azi e ziua lui de naştere.

Un domn care şedea singur aproape de vagabond îl cercetă cu coada ochiului o vreme, apoi se-ntoarse spre el şi-i spuse:
- Vrei să câştigi nişte bani? Poţi lucra la mine. Mâine mă mut cu casa şi-ai putea s-o să-i ajuţi pe nevastă-mea şi pe cărătorii de mobilă. Îmi pari îndeajuns de voinic. Te simţi în stare de aşa ceva? Ce zici - te prinzi?
- Ba bine că nu, răspunse Andreas.
- Şi cât ai cere pentru o muncă de două zile? întrebă domnul. Pentru mâine şi sâmbătă? Trebuie să ştii că locuinţa mea-i destul de mare, şi că mă mut într-una şi mai mare. Pe deasupra, am şi multă mobilă, iar eu însumi am treabă la prăvălia mea.
- Prea bine, sunt la dispoziţia dumneavoastră! spuse vagabondul.
- Bei ceva? întrebă domnul.

Comandă două Pernod-uri şi ciocniră, şi-apoi domnul şi Andreas căzură la învoială asupra plăţii: două sute de franci.
- Mai luăm unul? întrebă domnul după ce goliseră primul Pernod.
- Dar acum plătesc eu, zise Andreas, vagabondul. Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi: sunt un om de onoare. Un muncitor cinstit. Ia priviţi-mi mâinile! - şi-şi arătă mâinile. - Sunt murdare, pline de bătături, dar mâini cinstite, de muncitor.
- Asta-mi place! zise domnul.!! Atenţie, paragraf!!

Avea ochi scânteietori, o feţişoară rozalie de copil şi chiar în mijlocul ei o mustăcioară micuţă, neagră. Una peste alta, era un tip destul de amabil. Iar lui Andreas omul îi plăcea.

Băură aşadar încă un rând pe care-l plăti Andreas. Când domnul cu faţa de copil se ridică, Andreas observă că era foarte gras. Extrase din portvizit o carte de vizită pe care-şi scrise adresa. După care mai scoase din acelaşi portvizit o hârtie de o sută de franci şi le dădu pe amândouă lui Andreas, spunând:
- Asta pentru ca să mă asigur că vii mâine! Mâine dimineaţă la ora opt, nu uita! Iar restul îl capeţi acolo! Şi-odată treaba încheiată, mai luăm un aperitiv împreună. La revedere, dragă prietene!

După care domnul cel gras, cu faţa de copil plecă, lăsând în urmă un Andreas uimit mai mult decât orice de faptul că domnul rotofei extrăsese adresa ca şi banii din acelaşi portofel. Acum că avea bani şi în plus perspectiva de a câştiga şi mai mulţi, hotărî să-şi cumpere şi el un portvizit. În acest scop porni să caute un magazin cu articole de pielărie. În primul aflat în cale dădu peste o vânzătoare tânără. I se păru tare drăgălaşă aşa cum stătea îndărătul tejghelei îmbrăcată într-o rochie austeră, neagră, cu o baveţică albă pe piept, cu capul cârlionţat şi o brăţară grea de aur la încheietura mâinii drepte. Îşi scoase pălăria, salutând-o, şi spuse plin de voie bună:
- Aş dori un portmoneu.

Fata aruncă o privire fugară spre hainele sale ponosite, dar nu cu răutate, ci doar pentru a cântări din ochi cumpărătorul. Căci în prăvălia ei găseai portofele de toate felurile: din cele scumpe, mai puţin scumpe şi foarte ieftine. Fără a mai pierde vremea cu întrebări inutile, se sui de îndată pe-o scară, scoţând din raftul cel mai de sus o cutie de carton. Fiindcă acolo ţinea portofelele pe care unii cumpărători le înapoiaseră pentru a le schimba cu altele. Andreas observă că fata avea picioare foarte frumoase şi pantofiori foarte fini, şi-i reveniră în minte vremurile pe jumătate uitate când mângâiase el însuşi asemenea coapse şi sărutase asemenea picioare. Chipurile, însă, chipurile acelor femei nu şi le mai amintea; cu excepţia unuia singur, anume al aceleia pentru care făcuse puşcărie. În acest timp, fata coborî de pe scară, deschise cutia de carton şi alese unul din portofelele din vârful vrafului, fără a se uita mai îndeaproape la el. El plăti, îşi puse iar pălăria pe cap şi-i zâmbi fetei care-i răspunse la zâmbet. Distrat, vârî în buzunar portvizitul nou, lăsând însă banii alături, în buzunar. Portvizitul i se păru deodată a nu avea nici o noimă. Era în schimb preocupat de scară, de picioare, de coapsele fetei. Porni de aceea în direcţia Montmartre, pentru a regăsi locurile unde odinioară gustase din plăcerile cărnii. Într-o ulicioară abruptă şi îngustă dădu într-adevăr peste taverna cu fete. Se aşeză la masă cu mai multe din ele, plăti un rând de băutură şi-şi alese o fată - pe aceea care se-aşezase cel mai aproape de el. Urcară la ea în cameră. Era abia după-amiază, dar el dormi dus până a doua zi în zori, iar hangiii, care pesemne erau oameni de treabă, îl lăsară să doarmă.

A doua zi, aşadar vineri, merse la lucru la domnul cel rotofei. Ajuns acolo, trebui s-o ajute pe stăpâna casei la împachetat, şi cu toate că cei care cărau mobila se puseseră deja pe treabă, pentru Andreas mai rămăseseră de făcut destule lucruri mai mult sau mai puţin anevoioase. Dar în cursul zilei simţi revenindu-i forţa muşchilor săi şi se bucură că muncea. Căci crescuse muncind, miner ca şi taică-său, şi niţel încă ţăran, ca bunicul. Numai de nu l-ar fi pus atâta pe jăratec stăpâna casei, care-i dădea porunci lipsite de noimă şi-l trimitea dintr-o suflare una-două când ici, când colo, de nu-şi mai vedea capul de-atâta treabă. Dar recunoştea şi el că femeia era ea însăşi tulburată. Pesemne că nu-i era uşor să se mute nitam-nisam, şi poate că noua casă o şi cam înfricoşa. Stătea gata îmbrăcată în mantou, cu pălărie şi mănuşi, gentuţă şi umbrelă, deşi ar fi trebuit să ştie că avea să mai petreacă în casă o zi şi o noapte, şi încă şi ziua de mâine. Din când în când, simţea nevoia să se rujeze. Andreas pricepea totul de minune. Căci în faţa lui se afla o doamnă.

Andreas lucră toată ziua. Când termină, femeia îi spuse:
- Mâine să fiţi aici devreme, la şapte.

Scoase din gentuţă o pungă mititică în care erau câteva monede de argint. Scotoci îndelung, se opri la una de zece franci, şovăi şi o puse la loc, după care se hotărî să scoată o piesă de cinci franci.
- Ai aici un bacşiş! zise ea. Adăugând: Dar să nu bei de toţi banii, şi mâine să fii aici la timp!

Andreas îi mulţumi, plecă, bău cei cinci franci dar nu mai mult de-atât. Noaptea şi-o petrecu într-un mic hotel.

Dimineaţa fu trezit la ora şase. Şi-o porni odihnit la lucru.