Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Dansatoarea de Kabuki


Sawako Ariyoshi, traducere de Angela Hondru

29.10.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sawako Ariyoshi
Dansatoarea de Kabuki
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere din japoneză de Angela Hondru.

Fragment în avanpremieră pentru LiterNet.ro.
Volumul apare în noiembrie 2008.



*****

Intro
Una dintre cele mai importante figuri literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru şi scenarii de film şi televiziune, Sawako Ariyoshi (1931-1984) s-a născut în oraşul Wakayama. Îşi petrece o parte din copilărie în Java. În 1949 îşi începe la Tokio, studiile de literatură şi artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă şi începe să se afirme ca scriitoare.

Debutează în 1956 cu povestirea Baladă, nominalizată în acelaşi an la cea mai prestigioasă distincţie literară japoneză, Premiul Akutagawa. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller şi studiază teatrul la Sara Lawrence College din New York. Acesta este şi anul în care se impune ca romancieră, prin Râul Ki, primul volum al unei trilogii din care mai fac parte Râul Arita (1963) şi Râul Hidaka (1965). Romanul Soţia doctorului apare în 1966 şi este considerat, alături de romanul istoric Dansatoarea de Kabuki (1969), cea mai strălucită mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi.

În anii '70 autoarea publică în acelaşi ritm susţinut romane, printre care În amurgul vieţii (1972) şi Prinţesa Kazu (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primeşte prestigiosul Premiu Mainichi. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă şi au fost ecranizate.

În colecţia "Raftul Denisei" a apărut romanul Soţia doctorului.


*****
La cumpăna dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, într-o Japonie zguduită de războaie civile şi lupte dinastice, secătuită de campanii militare dezastruoase şi de calamităţi, sufletele tânjesc după frumos. Spectacolele artiştilor ambulanţi aduc culoare pe străzile oraşelor împovărate de dări şi pustiite de molime. Amestecând ritmurile dansurilor sacre din templele nipone cu muzica vie a oamenilor de rând, care îşi exprimă neîngrădit pasiunile, Okuni devine prima dansatoare de Kabuki.

În Japonia secolului al XVI-lea, să fii kabuki însemna să sfidezi convenţiile, să îmbrăţişezi noul (şi moda "barbară" adusă de occidentali). Aşa i se va spune şi lui Okuni, fata de la ţară al cărei viitor nu prevedea nimic spectaculos, dar care îşi află vocaţia în dans. Dansul o va purta spre Kyoto şi Edo, dansul îi va deschide drumul spre inima bărbaţilor, spre palatele samurailor şi ale concubinelor imperiale. Însă pe frumoasa Okuni nu o atrage strălucirea aristocraţiei. Pentru ea, arta spectacolului se îmbogăţeşte în stradă, unde viaţa freamătă neîngrădită. Aici, în faţa oamenilor de rând, printre jongleri, muzicanţi şi femei uşoare, dăruieşte tot ce are mai bun, aici prind viaţă, din iubirile, dezamăgirile şi speranţele artiştilor, personajele pe care le interpretează, aici ia naştere teatrul Kabuki, artă inovatoare ce rupe legătura cu rigidul No. Pornind de la povestea adevărată a lui Okuni, pe care o transfigurează într-un roman emoţionant - în acelaşi timp poveste de dragoste şi evocare a unei epoci glorioase şi sângeroase din istoria Ţării Soarelui-Răsare -, Sawako Ariyoshi reuşeşte, în Dansatoarea de Kabuki, să dea viaţă unei figuri legendare a Japoniei.

Roman inspirat de povestea adevărată a dansatoarei Okuni din Izumo, creatoarea teatrului japonez Kabuki.

"Sawako Ariyoshi este una dintre cele mai valoroase voci ale literaturii japoneze postbelice." (J. Thomas Rimer)

"Viaţa lui Okuni, evocată cu atâta sensibilitate de Ariyoshi, reprezintă un punct de cotitură al rafinatei arte dramatice nipone." (Library Journal)

"Romanul lui Ariyoshi o repune în drepturi pe legendara Okuni din Izumo, ale cărei merite artistice au fost trecute sub tăcere timp de câteva secole într-o societate dominată de bărbaţi." (World Literature Today)




Fragment
"Iar se mişcă şarpele Orochi" (şarpe mitologic cu opt capete, care devasta totul în calea lui şi cerea sacrificii de vieţi omeneşti - n.trad.), şopteau oamenii, clătinând din cap, îngroziţi. De la poalele cascadei Torikami, Orochi străbătea munţi şi văi, pustiind totul în calea lui când ieşea din matcă. Izbutise să schimbe până şi cursul râului Hii. Lumea era înspăimântată chiar dacă se mişca liniştit.

Râul Hii curgea, şerpuind, prin tot ţinutul Izumo, dinspre munte către câmpie, împărţind-o în două, şi se vărsa apoi în golful Izumo. Unduirea lui de la apus la răsărit li se părea aproape nepământeană locuitorilor din Kizuki (vechiul nume al localităţii care găzduieşte Marele Templu Izumo - n.trad.). Cu atât mai mult cu cât asta se-ntâmpla din pricina lucrărilor de scoatere a fierului din muntele de granit.

Odată sfărâmată, roca desprinsă din munte era împrăştiată în râul Hii. Cursul iute al apei o fărâmiţa, îndepărtând nisipul din pulberea de fier, care se lăsa la fund. Avea un grad înalt de puritate. Se strângea şi se introducea apoi în cuptor, unde flăcările uriaşe o topeau. I se dădea iar drumul pe apa râului Hii.

Sfârâia, ieşeau aburi şi fum. În urma întregului proces devenea fontă superioară. Dar, pentru că separarea fierului de nisip se petrecea în amonte, albia râului strângea tot mai mult nisip, pierzând din adâncime şi provocând inundaţii repetate.

Chiar şi când ploua domol, râul Hii se deplasa, pe nesimţite, de la stânga la dreapta. Prin forţa apei, nisipul care aluneca din amonte ajungea la gura râului, însă aici era împins uşor mai departe, pentru că pe malul apusean se adunase deja o cantitate mare. Sătenii nu reuşeau să stăvilească nisipul ce se prăvălea din munte. Se simţeau neputincioşi în faţa lui. Nu le rămânea decât să dea din cap neajutoraţi şi să spună că Orochi se mişcă iarăşi.

Râul nu era adânc şi apa lui era limpede precum cristalul. Fetele din partea locului îşi scoteau sandalele din paie şi săreau uşor din piatră-n piatră ca să ajungă până în mijlocul lui. Li se albeau tălpile de la nisipul fin care-şi croise drum prin albie.

Una dintre grijile şi plăcerile lor zilnice era să scoată apă din râu.

Okuni rămase o vreme nemişcată în mijlocul apei. Era înaltă şi voinică. Simţea că aerul rece al toamnei o răzbeşte, începând de la tălpi. Apa străvezie de la picioarele ei se unduia uşor. Fata nu se clintea. Îşi aţintise privirile pe munţii înceţoşaţi de dincolo de râu. Era de-a dreptul fermecată de frumuseţea lor. Norii se buluceau unii peste alţii, însă vremea continua să rămână frumoasă. Aşa se întâmpla mereu în zilele de toamnă.

Nu era prima oară când urma să-şi părăsească satul natal. Pe măsură ce se apropia ziua plecării, simţea că avea s-o cuprindă dorul de munţii şi râul care îi erau atât de dragi. Parcă nu se mai sătura privindu-i. Munţii cu amintirile lor... râul cu bucurii pe care nu le putea uita.
- Ce faci acolo, Okuni? Okuni a întors capul după fetiţa care trecuse pe lângă ea.
- A! Okiku, tu erai? Okiku râdea fericită. Era o copilă isteaţă şi promitea să devină o femeie frumoasă. Crescând împreună cu Okiku şi cu sora ei mai mare, Okaga, Okuni se simţea foarte apropiată de ele.
- Ai grijă să nu cazi! Apa-i ca gheaţa.

Okiku a sărit mai departe, din piatră-n piatră, uşoară ca o păsărică. Când a coborât căldarea în râu, s-a întors puţin spre Okuni şi a chicotit şmechereşte. Fetiţa de şase ani era foarte mândră de ea. Scotea apă din râu ca un om în toată firea. Părul negru, lăsat pe spate, aproape îi ajungea până la brâu.

Okuni o privea cu drag. "Tare-aş vrea s-o iau cu mine, îşi spuse ea. E însă prea mică pentru o călătorie lungă." Când o văzu plecând cu găleata mai mare decât ea, Okuni o întrebă:
- Okiku, de ce-ai venit după apă?
- Păi, nu trebuia? Tata zicea că poate mai ai şi alte treburi.
- Mama m-a trimis după apă.
- Dar Okaga ce păzeşte?
- Stă cu Yokichi şi-l îmbunează.
- Cum aşa?
- E tare necăjit că plecaţi şi se smiorcăie întruna.

Tonul ei uşor afectat, de copil atotştiutor, a făcut-o pe Okuni să pufnească în râs.
- Hai, fugi repede! Te aşteaptă mama! Eu mai am puţină treabă. Tata avea dreptate.
- Unde te duci?
- Urc... sus de tot. Vreau să privesc Izumo de-acolo.
- De unde?
- De lângă muntele Hšnš.
- A, muntele cu templu?

Okiku a ajuns la mal şi a pus găleata jos. Şi-a şters graţios tălpile cu poalele chimonoului. Gest feminin, care prevestea multe. Okuni o privi cu zâmbetul pe buze.

Dacă tot venise Okiku după apă, chiar că nu mai avea de ce să se grăbească. Se liniştise. Şi-a vârât picioarele ude în sandalele de pai şi a luat-o, uşor, pe malul râului, cu găleata goală în mână. Tot ce se afla în jur îi era drag. A rupt câteva margarete de câmp înflorite şi le-a aruncat în găleată. S-a apropiat de mal ca să pună apă peste ele. Era sprintenă şi atentă la tot ce se întâmpla. Auzea până şi sunetul monoton al nisipului care se mişca uşor pe fundul albiei. Susurul râului Hii, care cobora din munţi, părând că-i şopteşte întreaga lui poveste, îi umplea sufletul. În asemenea clipe, îşi amintea de tatăl ei adevărat. Fusese băieş. Sfărâmase, în albia superioară a râului, granitul desprins din munte, dându-i apoi drumul pe râu. La fel ca şi acum, apa îl spăla şi-l transforma într-un nisip fin, alb şi frumos. Fiecare grăunte îşi avea propria poveste în călătoria cea lungă pe care o făcea râul Hii. Okuni ciulea urechile şi auzea tainica şoaptă a apei strecurându-se până în cel mai ascuns ungher al trupului ei. Încremenise, vibrând de emoţie.

A luat bucăţica de pânză care-i atârna la brâu, şi-a şters tălpile şi s-a încălţat. A ridicat privirile şi a pornit spre ţintă: vârful muntelui Hšnš.

Cu cincisprezece ani în urmă, la un an după naşterea lui Okuni, în 1574, violenţa lui Orochi a provocat pagube mari ţinutului Izumo. După inundaţiile grave, câmpia a început să-şi modifice tot mai mult forma. Muntele Hšnš a pierdut din înălţime. În schimb, au ieşit la iveală vestigii ale vechilor temple îngropate sub nisipul adus de revărsările apelor. Okuni a auzit că s-ar fi găsit chiar şi câteva volume putrezite din Sutra budistă.

De atunci, această porţiune a muntelui Hšnš s-a numit o vreme şi Kyšyama (muntele Sutrei - n.trad.).

De acolo, de sus, se vedea toată câmpia Izumo. Lăstunii ciripeau de parc-ar fi vrut să frângă cerul toamnei, iar ecoul răsuna până în holdele aurii. Okuni, care, puţin mai devreme, vibrase la susurul apei, percepea acum cu toată fiinţa ei glasul ascuţit al păsărilor. Se simţea uşoară şi-i venea să zboare. Ba nu, să danseze. Nu mai putea sta locului. Nici nu ştia ce să facă atunci când o încercau astfel de trăiri. De obicei, alerga până obosea şi simţea că-şi pierde răsuflarea. Tatăl lui Okiku îşi imagina că hoinăreşte în voie. Da, cam aşa simţea şi ea... Nu-şi dădea seama cum trece timpul.

Vestigiile ieşite la iveală cu cincisprezece ani în urmă fuseseră numaidecât acoperite de buruieni. La venirea toamnei, apa se răcea şi plantele agăţătoare îmbrăţişau, nestânjenite, trunchiurile coniferelor. La poale, flori roşii şi liliachii invadau pajiştile.

Okuni a urcat anevoios panta abruptă cu nisip şi pietriş, oprindu-se din când în când să culeagă flori. Le-a pus în găleată peste margaretele de câmp. Când a ajuns în vârf, margaretele erau de-a dreptul copleşite de florile de munte.

A lăsat găleata jos şi şi-a tras sufletul. A auzit, brusc, un zgomot în spatele ei, apoi vocea unui tânăr.
- Okuni!
- Kyūzš! Cum de m-ai găsit?
- Mi-a spus Okiku. Am pornit imediat după tine.
- Ia priveşte în jurul tău! Câtă frumuseţe! Ce minunate sunt florile! exclamă Okuni, în timp ce arăta cu degetul spre pajişte şi spre munte.

Kyūzš tăcea.
- De-aici de sus, râul Hii e o minune. Uite ce lin curge! Nimeni nu l-ar mai asemui cu blestematul de Orochi.

Tânărul îşi adâncise privirile, aproape neîncrezător, în ochii frumoşi şi profunzi ai lui Okuni. Îl ameţea verva ei şi nu se simţea în stare decât să-i urmărească degetul arătător. Recunoştea că era un râu lat, rapid şi cu nisip alb. Numai că râul din mijlocul satului nu semăna deloc cu cel din munte. Se îngusta treptat şi, la un moment dat, lăsa impresia că o coteşte de la miazăzi la răsărit, întorcându-se apoi spre miazăzi.
- O să-mi fie dor de locurile astea. Nu ştiu ce-o să mă fac.

Okuni s-a întors brusc spre Kyūzš, de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de prezenţa lui. Îl privea ciudat.
- De ce pleci?
- Pentru că aşa s-a hotărât acasă.
- Mi-ai promis că o să-mi fii nevastă.
- Da, însă n-am încotro. Trebuie să plec... cu San'emon.
- Am crezut că rămâi cu mine.
- Nu pot! De fapt, sunt copilul lui San'emon. El şi femeia lui m-au crescut. Ştii bine!
- Te mai întorci?
- Întrebi numai prostii! Doar m-am întors şi data trecută...
- Atunci erai doar un copil... şi izbucnise războiul. Mă tot frământ din cauza ta...
- Pleacă şi Okaga. Ştii bine că şi ea e logodită cu Yokichi.

Amândoi n-aveţi decât să aşteptaţi. Nu văd de ce vă-ngrijoraţi.
- Dacă Okaga ar fi a mea, n-aş avea nici o teamă. Ea se întoarce sigur. Tu, dacă pleci, o să te schimbi.
- Nu mai vorbi prostii!
- Mi-e foarte limpede. N-ai în cap decât dansul. Te îmbată pur şi simplu. La mine n-ai să te mai gândeşti.

Sâcâiala lui Kyūzš o supăra tot mai mult. El privea vremelnica lor despărţire ca pe o nenorocire, pe când ea nici măcar nu se obişnuise cu gândul că va fi a lui pe vecie.

Okuni îşi drese glasul şi arătă iar cu degetul spre cursul superior al râului. Schimbă apoi vorba.
- Nu fi neghiob! Acuşi plec. Nu mă mai leagă nimic de ţinutul ăsta. Am urcat aici ca să mai văd o dată râul Hii. Acolo sus, în inima muntelui, s-au născut tata şi mama. Nu ştiu ce mi-a venit... însă vreau să merg pân-acolo.
- Şi mama ta a fost fată de băieş, nu-i aşa? Din satul din vale... familie bogată.
- Fiică de topitor. Toţi spuneau că nu se potrivesc, însă lor nu le-a păsat. Au fugit de-acasă. Au coborât de pe munte, s-au ascuns prin crânguri, câteva zile au băut doar apă din râu şi au ajuns în satul ăsta. Aşa a fost să fie! Topitorii lucrau la cuptor, după ce se cernea nisipul feros.

Ei moşteneau meseria din tată-n fiu. Erau bărbaţi mai tari decât fierul şi nu-i găseai pe toate drumurile. Nu se cădea ca fiica unui astfel de om să se mărite cu un băieş de rând, mătăhălos, care muncea toată ziua sub cerul liber. De aceea, când ortacii au prins de veste că fata dispăruse, au pornit în căutarea ei.

Primiseră poruncă s-o găsească şi s-o ducă înapoi acasă. Strădaniile lor de un an de zile au rămas zadarnice. Au scotocit ţinutul în toate părţile, în inima muntelui, pe cei opt afluenţi ai râului, în amonte, în aval... Nicăieri. Au ajuns până în partea de miazăzi a aşezării Kizuki. Uşor nu le-a fost! Mai cu seamă că râul Hii are o lungime de optzeci şi opt de kilometri. Fugarii găsiseră înţelegere printre băieşi, care nu voiau să-i trădeze.

Cei doi se refugiaseră la San'emon, în satul Nakamura, care aparţinea de Kizuki. La vremea când au fost găsiţi, li se născuse deja fetiţa şi nu mai puteau fi despărţiţi. Aveau un aliat puternic în bătrâna lui San'emon, care nici măcar nu-i îngăduia lăuzei să facă treabă. Soţul trebuia să aibă grijă de nevastă şi de copil.

Negocierile cu cei trimişi să-i prindă pe fugari s-au purtat chiar în anul 1574, când au avut loc cumplitele inundaţii.
- Oamenii locului ştiau să fugă de Orochi. Tata şi mama n-au mai apucat. În toiul verii mama s-a simţit slăbită. Tata a vrut s-o ocrotească, s-o ajute... dar i-a înghiţit năvalnicul Orochi pe amândoi.
- Au murit mulţi atunci.
- Bunica a avut dreptate... S-a tot adunat nisip şi albia râului s-a micşorat. Râul se umfla mereu, iar ţăranii au ajuns săraci lipiţi pământului. Numai necazuri...
- Bieţii de ei... n-au mai avut ce face.
- Kyūzš, să ştii că în mine curge sânge de topitor... În timp ce rostea cuvintele, chipul lui Okuni căpătă o strălucire neobişnuită.
- Bine-a zis bunica... Hii este râul focului. Pe el în sus e cuptorul care scuipă foc şi topeşte pulberea de fier. Mama era fiică de topitor şi a topit inima băieşului. Bunica îmi spunea mereu că sunt sânge din sângele ei... M-a crescut cu multă grijă.

Lui Okuni îi plăceau grozav vorbele bunicii, pe care le repeta iar şi iar... Focul mamei topise inima băieşului, făcându-l să vibreze până în adâncul fiinţei, şi de-aici ieşise o poveste minunată de dragoste.

Bunica se prăpădise cu trei ani în urmă... De atunci, lui Okuni nu i-a mai fost dat să audă povestea care-i încălzise întotdeauna inima. Era prima oară când aducea vorba. Acum, pe muntele Hšnš, cu privirile aţintite la râul Hii, se înflăcărase peste măsură. Mamă de foc, tată de fier. Trăiri intense şi frumoase. Era impresionată până la lacrimi. Puţin îi păsa dacă tânărul pricepea sau nu ceva din ceea ce simţea ea.

Okuni s-a speriat când a simţit mâna lui Kyūzš pe umărul ei. A ţipat scurt şi a sărit în lături. Începea să i se strecoare spaima în suflet.
- Bunica m-a învăţat să am grijă, că focul acela arde şi-n mine. Sunt primejdioasă, zise ea, îndepărtându-se puţin.

Nu şi-a dat seama că vocea îi tremura de emoţie. Însă Kyūzš rămase calm.
- Nu, Okuni, în tine nu arde încă focul. Îl aprind eu îndată.
- Ei, nu mai spune! Aşteaptă până mă întorc. Şi Yokichi aşteaptă.
- Yokichi n-are decât să aştepte. Eu nu aştept. Yokichi stă fără griji cu Okaga lui. Eu n-am cum să fiu liniştit. Hai!
- Lasă-mă în pace! Nu vreau să fiu o destrăbălată. Bunica m-a crescut frumos şi mi-a spus să fiu atentă, să nu fac prostii. În mine curge şi sânge de băieş. Pe mine n-o să mă înghită Orochi ca pe mama. Vreau să rămân neîntinată până la nuntă... să primesc dovada de fecioară de la Marele Templu din Izumo.

Okuni nu-şi dădea seama că bărbatul era din ce în ce mai înflăcărat, pe măsură ce ea ridica tonul şi încerca să i se împotrivească.

A vrut s-o ia la fugă, dar piciorul i s-a agăţat de-un tufiş şi a căzut. Când să se ridice de jos, Kyūzš a prins-o şi nu i-a mai dat drumul.
- Kyūzš, te spun lui San'emon.
- Şi San'emon e bărbat. O să mă-nţeleagă. O să-şi dea seama ce-am simţit. Eu ţin la tine, şi tu pleci... Nu-ţi face tu griji din pricina lui!
- Dar nu vreau eu! Nu vreau să fiu destrăbălată. Lasă-mă!
- Când te-ntorci, tot a mea o să fii. Fireşte că trebuie să te "destrăbălezi". Aşa se cade între soţ şi soţie.

Okuni se zbătea în braţele lui Kyūzš. El o strângea tot mai tare, înăbuşindu-i gura cu sărutări disperate. Nu se mai putea stăpâni. I-a strecurat mâna în chimono şi i-a mângâiat sânii. Florile de munte tremurau neputincioase. Cei doi s-au rostogolit într-un tufiş. Okuni a încercat din răsputeri să se apere, însă el n-o slăbea deloc. O strângea şi o iubea cu patimă.

Când i-a dat drumul, Okuni s-a ridicat de jos fără o vorbă. Nu-i venea să creadă că tot ce i se întâmplase însemna dragoste trupească. Uitase de spaima de la început. Rămăsese doar cu o senzaţie de durere şi de umezeală. Nu simţea bucurie, nu era impresionată. Nici măcar nu înţelegea de ce tatăl şi mama ei fugiseră în lume pentru aşa ceva.
"Poate că nu e foc în trupul meu", gândi ea. "Kyūzš a zis că-l aprinde el, însă nu-nţeleg ce anume a ars. Dacă asta înseamnă să fii soţ şi soţie, nu-i văd deloc rostul. Bunica îmi spunea să port chimono de culoare indigo, ca să nu isc focul din trupul meu. Aşa purtau şi fetele din satul mamei. De data asta, focul a pornit de la el, dar n-am simţit nimic arzând. De ce oare? O fi totul o minciună?" Okuni se aplecă să-şi ridice de jos brâul, căzut între flori. Îşi prinse cu el chimonoul indigo.

Kyūzš scutura, tăcut, frunzele şi nisipul de pe spatele lui Okuni.
- Iartă-mă pentru ce-am spus. Acum poţi să pleci, zise el într-un târziu. Am să te aştept oricât.

Era vocea unui bărbat calm. Okuni îl privea absentă.
- Hai să mergem! Aproape s-a întunecat.

Kyūzš i-a întors spatele şi a pornit la drum. Okuni l-a urmat, dar s-a oprit deodată ca să privească râul Hii în lumina amurgului.

Lucea ca o splendidă panglică argintie. Arăta întocmai ca temutul Orochi, însă era superb. De-acolo, de sus, se vedea cu totul altfel. Mai întâi, o fâşie subţire. Apoi, trupul şarpelui se îngroşa treptat. Fata stătea cu privirile aţintite la şuvoiul alb, care se vărsa în mare. Apa sclipitoare a mării în lumina apusului... Linia lungă şi subţire ce mărginea malul, despărţind apa de nisipul alb... Okuni rămase pe gânduri. Îşi aminti de părinţii ei dragi, luaţi de ape.
- Ce faci? Hai mai repede! strigă Kyūzš, întorcându-se şi uitându-se urât la ea.
- Privesc marea. E splendidă! Ţărmul e o minune! Uită-te şi tu! Kyūzš păru impresionat de invitaţia lui Okuni. O cuprinse de mijloc şi se uită şi el în zare.
- E drept că-i frumos.
- E minunat. Parcă-i zămislit de zei!
- Se spune că ei au adus ţinutul ăsta de departe... au tras de poalele muntelui Sanpei până aici. O fi adevărat? Ştiu prin ce trece San'emon şi de ce vrea să plece... Apele mătură ţinutul an de an. Pământul lui e tot mai ştirbit de Orochi. Aşa nu mai face faţă. E firesc să părăsească un asemenea loc. Şi pământul meu se micşorează pe an ce trece. Nu ştiu ce-o să mă fac. Până te-ntorci, o să-ncerc să rezist.

Okuni privea marea fără să clipească. Nici măcar n-a auzit ce-a zis Kyūzš.
- De unde au tras ţinutul?
- Din Koma (numele Coreei în secolul X - n.trad.).
- Unde-i Koma?
- Probabil că într-acolo, arătă el cu degetul.
- Spre fâşia aia de pământ, numită Hinomi?
- Dincolo de el. Mult mai departe.
- Vreau şi eu să ajung acolo.
- Ce dor de ducă ai! spuse Kyūzš, râzând.
- Cu o mamă ca a mea, nu mă sperie nimic. Hai, să mergem! Să nu-şi facă San'emon griji! Florile de munte îşi pierduseră nuanţele roşietice de la apus.

Okuni îşi găsi, în cele din urmă, găleata. Se răsturnase şi nu mai era strop de apă în ea. O luă în braţe şi începu să coboare cărarea de munte. Simţea vântul de seară în toate mădularele. Era tristă. Bunica se prăpădise şi nu avea cui să-şi verse amarul. I-ar fi povestit ce i s-a întâmplat azi. Ar fi întrebat-o de ce n-a simţit focul lăuntric despre care-i vorbise. Nu mai avea însă pe cine să întrebe aşa ceva.

Cum se crăpa de ziuă, fetele din sat plecau după apă. Se strângeau la râu în fiecare dimineaţă. Numai fetele, pentru că era treaba lor. Îşi dădeau întotdeauna jos sandalele de paie şi apoi intrau în râu. N-aveau voie să intre încălţate. Apa era pentru băut şi pentru spălat, aşadar nu se cădea s-o întineze. Intrau desculţe în râu chiar şi când ningea. Săreau, sprintene, din piatră-n piatră, şi aveau grijă să nu calce în albia râului sau pe bancul de nisip. Arătau ca nişte flori liliachii. Sau ca nişte fluturi ce zburau nestingheriţi prin preajmă. Le plăcea la nebunie să scoată apă în aerul proaspăt al dimineţii. Orice fleac le făcea să râdă cu poftă. Se strigau una pe alta şi chicoteau de-ţi era mai mare dragul să le auzi.

Okuni era şi ea acolo, ţopăind veselă. Dintr-odată, a simţit că se întâmplase ceva în trupul ei. Schimbarea o speria. Cu o zi în urmă se întristase pentru că n-avusese nici o trăire... nici o emoţie puternică. Ajunsă acasă, adormise imediat. Când s-a trezit de dimineaţă, a observat o oarecare transformare. Deşi zburda sprintenă prin albia râului, se simţea cumplit de stânjenită.

Şi-a dat seama că paşii ei nu mai erau aceiaşi. La un moment dat, chimonoul i s-a desfăcut la poale. Şi l-a tras brusc, de parcă nu ştia că are picioare. Văzându-şi pulpele plinuţe, s-a înroşit toată. S-a întors repede la mal. Când şi-a şters tălpile, şi-a dat seama că îngenunchease în iarbă. Nu că era ceva deosebit în asta, însă doar tinerele căsătorite se comportau astfel. Fecioarele se ştergeau de obicei pe tălpi stând frumos în picioare.

Apoi se încălţau repede şi plecau fără să zăbovească.
- Okuni, nu te simţi bine? o întrebă Okaga, vârându-şi picioarele în sandalele de paie.
- N-am nimic, răspunse Okuni, ridicându-se de jos şi plecând iute.

Okaga porni pe urmele ei şi o ajunse din urmă.
- Ce mai face Yokichi? o întrebă Okuni.
- Ce să facă? Munceşte de zor, la recoltatul orezului.
- Nu ţi-a zis să nu pleci?
- M-a rugat să mă-ntorc cât pot de repede.
- Aşadar, nu ţi-a spus să nu pleci.
- Nu. Nu-i prea convine, totuşi. Tu eşti amărâtă că te desparţi de Kyūzš?
- E pentru scurt timp.
- Aşa zice şi Yokichi, însă eu aş vrea mai degrabă să mă mărit în loc să plec la oraş.
"Situaţiile noastre nu seamănă deloc", gândi Okuni, zâmbind ciudat.

Okaga era cu doi ani mai mică şi, după felul în care-şi ştersese tălpile, Okuni şi-a dat seama că încă nu se petrecuse nimic între ea şi Yokichi. Okuni o invidia un pic. Ea nu mai era fecioară, ca Okaga.

Când au ajuns aproape de casă, cu găleţile pline, Okiku bătea în trunchiul bătrânului pin din faţa casei şi striga în gura mare: "Plecaţi flori, plecaţi mai repede. Plecaţi cai, plecaţi mai repede. Plecaţi palanchine, plecaţi mai repede!" Ţinutul Izumo e plin de pini negri rezistenţi la apă şi la nisip.

Mulţi oameni se căţăraseră în ei pe vremea inundaţiilor. Acest soi de pin are trunchiul negru, scoarţa aspră şi te face să te simţi în siguranţă când te lipeşti de el. Scoarţa se desprinsese puţin din partea în care bătea Okiku cu palma. Semăna cu o floare... cu un câine... cu o barcă... nu se ştie cu ce. Ori de câte ori copiii voiau ceva, băteau în trunchi şi-şi strigau dorinţa în gura mare.

Okiku nu şi-a dat seama că o văd surorile ei. "Plecaţi cai, plecaţi mai repede. Plecaţi palanchine, plecaţi mai repede. Plecaţi haine, plecaţi mai repede."
- Flori, palanchine, haine? Ce înseamnă asta, Okiku?
- Şi eu plec la oraş să dansez, răspunse ea veselă.

Pe Okuni şi Okaga le-a pufnit râsul. Okiku era nostimă foc, aşa cum bătea în trunchiul pinului şi-şi striga dorinţa în gura mare.
- Aşadar, au plecat caii şi hainele?
- Nu, pentru că acolo unde ajung eu, scoarţa copacului e jupuită. Nu au nici un efect vorbele mele.
- Hai că te iau eu în braţe, ca să ajungi mai sus, spuse Okuni, dându-i şi găleata ei lui Okaga.

A săltat-o pe fetiţă.
- Hai, strigă! Okiku a mormăit ceva în chip de mulţumire. S-a apucat să bată cu o mână în trunchiul copacului, ţipând cât o ţineau plămânii: "Plecaţi flori, plecaţi mai repede. Plecaţi cai, plecaţi mai repede. Plecaţi palanchine, plecaţi mai repede. Plecaţi haine, plecaţi mai repede. Plecaţi clopote, plecaţi mai repede."

Okuni şi ceilalţi s-au dus cu o căruţă trasă de un cal. Au încărcat în ea chimonourile colorate natural şi clopotul cel vechi, pe ritmul căruia dansau.

Okiku turuia fără oprire. Apoi strigă iar în gura mare:
- A plecat! Okuni a plecat! Clopotul a plecat! Pinul jupuit arăta ciudat. Auzind-o pe Okiku, îţi închipuiai cu uşurinţă clopotul atârnat de trunchi, legat cu sfoară.
- Acum dispare ciocănelul de lemn cu care se bate clopotul.

Uite, pleacă! Okiku ţipa şi lovea cu putere în trunchiul pinului. Okuni renunţă după un timp să-i ţină isonul. Când simţi trupul plăpând al lui Okiku mişcându-se în braţele ei, percepu tremurul propriilor ei sâni. Rămase înmărmurită. Nu era prima oară când o ţinea pe Okiku în braţe, însă abia acum era conştientă de asta.
- Okuni! Mă doare! La un moment dat, Okuni o strânsese tare, de parcă ar fi vrut să absoarbă cu totul trupul acela plăpând în propriul ei trup.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer