Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Soţia doctorului


Sawako Ariyoshi, traducere de Angela Hondru

25.06.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sawako Ariyoshi
Soţia doctorului
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Angela Hondru



*****

Intro
Japonia secolului al XVIII-lea este o lume tradiţională. Bărbaţii - taţi, soţi, fraţi sau chiar fii - dictează, iar femeile au puţine şanse să se afirme. Aşa stau lucrurile şi în familia Hanaoka, în care, de generaţii, primul născut se dedică medicinii. Tatăl, Naomichi, s-a însurat cu Otsugi, cea mai frumoasă fată din ţinut, pentru că a reuşit să o vindece de o boală ciudată, iar cererea în căsătorie nu i-a putut fi refuzată. Acum, Otsugi trudeşte alături de fiicele ei pentru ca Seishu, băiatul ei cel mare, să-şi poată face studiile la Kyoto. Şi Kae, pe care Otsugi o peţeşte în absenţa lui Seishu, va roboti în casa Hanaoka, înainte ca soţul ei să se întoarcă în sat. Însă acest moment nu aduce liniştea în familie. Pentru a-l cuceri pe tânărul doctor, Kae trebuie să lupte cu gelozia lui Otsugi, care se simte exclusă din viaţa întâiului ei născut. Experimentând pe animale, Seishu încearcă să prepare un anestezic general, care să permită efectuarea unor operaţii revoluţionare pentru medicină. Va câştiga Kae dragostea lui dacă se va oferi drept cobai uman, riscându-şi viaţa?

*****
Două femei - soţia care luptă să se adapteze la noua sa familie şi să se bucure de iubirea soţului pe care îl cunoaşte de-abia după nuntă şi soacra autoritară, ce îşi dedică toată energia fiului ei - îşi dispută întâietatea în viaţa lui Seishu. Cu o asemenea încrâncenare, încât ajung să-şi pună viaţa în joc. Cine va avea cel mai mult de suferit? Kae, care îndrăzneşte să viseze la fericirea conjugală, sau Otsugi, mama dominatoare ce nu acceptă decât o afecţiune filială necondiţionată?

Roman clasic al literaturii japoneze din a doua jumătate a secolului XX, Soţia doctorului a fost ecranizat în 1967, în regia lui Masumura Yasuzo.

"Sawako Ariyoshi este o autoare talentată şi subtilă." (The New York Times)

"Soţia doctorului este un roman emoţionant." (Augusta Chronicle)

"O carte plină de adevăr psihologic." (Library Journal)



Fragment din carte

I
Kae avea opt ani când a văzut-o prima dată pe Otsugi. O implorase pe Tami, dădaca ei, să-i înlesnească un asemenea prilej. Aşadar, într-o zi călduroasă de vară, au pornit amândouă spre cătunul Hirayama, aflat în apropiere. Când au ajuns la locul râvnit de fetiţă, au văzut o casă cam dărăpănată şi o curte năpădită de buruieni. Însă din mijlocul lor îşi iţeau creştetul florile de vinete sălbatice, albe precum chipul delicat ce se ivise pe neaşteptate în prag.
- Uite-o, uite-o! şopti Tami, apăsat.

Fermecată de frumuseţea lui Otsugi, care se pregătea să ude grădina, Kae, cu nasu-n vânt, nici măcar n-a catadicsit să răspundă. Adulmeca, fericită, aerul din jur.

Lui Kae i se povestise că Otsugi, fiica lui Matsumoto din orăşelul Chrno, districtul Ito, trecuse râul pentru a deveni soţia unui biet medic de ţară, Hanaoka. Familia acestuia locuia în cătunul Hirayama, care aparţinea satului Nate din districtul Kaminaka. Satele aflate la nord de Hirano, de-a lungul râului Kino, erau binecuvântate cu recolte bogate datorită climei calde din prefectura Kish (Fosta prefectură Kishu cuprinde actuala prefectură Wakayama şi sudul prefecturii Mie.). Pacea adusă de guvernul Tokugawa se resimţea până în îndepărtata prefectură. Sătenii din Nate aveau rareori subiecte de discuţie palpitante. Însă când apărea unul, nu se mai opreau. Vestea umbla repede din gură-n gură. Otsugi se mutase în Hirayama pe la jumătatea perioadei Hrreki (1751-1763). Aşadar, nu trecuseră nici zece ani de-atunci, însă lumea ştia totul despre ea şi familia ei, cu lux de amănunte.

Shinjirr Matsumoto din orăşelul Chrno nu se putea compara, ca rang, nici măcar cu familia Imose din Nate. Pe lângă faptul că era mare moşier, mai avea şi o instalaţie pentru extragerea culorilor naturale din plante, precum şi o boiangerie renumită. Fiica lui, Otsugi, fusese o fetiţă frumoasă şi inteligentă, însă aproape de vârsta măritişului, căpătase o cumplită boală de piele. Au tratat-o mulţi specialişti, dar toţi au dat greş, recunoscând că boala era incurabilă. Naomichi Hanaoka a auzit povestea fetei. A trecut râul Kinokawa, a bătut la poarta familiei Matsumoto şi a promis că o vindecă pe fată. Le-a cerut, în schimb, să i-o dea de nevastă. Disperaţi, părinţii lui Otsugi au încuviinţat. Aşa a ajuns ea soţia unui medic sărac de ţară.

Naomichi şi-ar fi putut câştiga o reputaţie excelentă în urma vindecării lui Otsugi, însă lucrurile nu s-au petrecut tocmai aşa. În primul rând, era tare lăudăros, ceea ce nu era pe placul sătenilor; în al doilea rând, soţia îl eclipsa prin frumuseţe şi isteţime. Ori de câte ori venea vorba de ei, auzeai: "S-o vezi pe Otsugi! E nemaipomenit de frumoasă!" Cei care o zăreau erau pur şi simplu fermecaţi, asemenea lui Kae. Curioşii se aventurau până-n Hirayama, ca s-o vadă cu propriii lor ochi. Frumuseţea ei întrecea orice imaginaţie.

Otsugi împlinise treizeci de ani şi nu se mai considera în floarea tinereţii. Fetiţa de opt ani însă nu-i dădea vârsta. În ciuda căldurii înăbuşitoare, se îmbrăcase cochet. Purta un chimono din bumbac, cu dungi subţiri, iar brâul era bine strâns pe talie. Pe Kae o impresionau la fel de mult pielea albă, precum florile imaculate din curte, şi strălucirea părului prins într-o coafură înaltă şi impunătoare. Părea ca scoasă din cutie. Copila n-avea s-o uite niciodată pe fiinţa aceea stranie, cu sprâncenele proaspăt rase, ca ale unei mirese. Contrastul dintre părul negru ca pana corbului şi tenul alb ca laptele era de-a dreptul izbitor.

În ziua aceea sau a doua zi, Kae i-a povestit mamei sale tot ce simţea. Nu credea că făcuse ceva rău mergând s-o vadă pe Otsugi şi, prin urmare, nu avea ce să ascundă. În plus, era atât de entuziasmată de Otsugi, încât îi venea să spună tuturor, în gura mare, cât de mult o impresionase. Mama a ascultat-o, tăcută, încuviinţând. Ba mai mult, la un moment dat s-a pornit şi ea cu laudele.
- Nu e numai frumoasă, ci şi foarte deşteaptă. Eu n-o cunosc, aşadar nu pot spune cât e de grozavă, dar aşa zic cei care o ştiu.

Din ziua aceea, Kae a început s-o adore pe acea femeie considerată desăvârşită. Dacă ar fi fost mai mare, ar fi fost poate geloasă sau ar fi văzut în ea o rivală de temut. Însă fetiţa cea nevinovată, care nu se simţea înzestrată din belşug cu frumuseţe şi inteligenţă, dar care nici nu suferea din pricina aceasta, o admira pe Otsugi din tot sufletul.

Cu toate că Hirayama nu era departe de satul ei, Kae, fiica lui Sajihei Imose din satul Ichiba, n-a mai avut apoi ocazia s-o vadă pe Otsugi. Domnul Imose era samurai şi, în plus, primarul satului. Mai mult, el îl găzduia seniorului de Kishu, ori de câte ori acesta se afla în pelerinaj spre templul zeiţei Amaterasu (Zeiţa Soarelui în panteonul japonez) din Ise. Dat fiind rangul înalt al familiei, Kae nu avea voie să alerge pe câmp ca o ţărăncuţă. Mama ei o educase destul de strict. O învăţase să citească şi să scrie, să coasă şi să facă ordine. O pusese încă de mică să dea o mână de ajutor la bucătărie, chiar şi atunci când nu aveau oaspeţi de seamă. Mama ei învăţase din proprie experienţă să acorde atenţie lucrurilor practice, încă de când se măritase cu Sajihei. Aşadar, îşi dorea mult ca şi fiica ei să se descurce în orice situaţie.

Atât Sajihei, cât şi soţia lui erau foarte mândri de Kae. La vârsta de paisprezece ani, fetiţa ajunsese chiar să-l servească personal pe seniorul ţinutului cu mâncare gătită de ea, oferită frumos pe o tavă lăcuită, cu blazonul familiei - o nalbă superbă.

Rangul familiei Imose nu-i îngăduia lui Kae s-o întâlnească pe Otsugi în public. De aceea, ori de câte ori soţul acesteia venea să-l vadă pe bunicul ei, intra, fără vreun motiv anume, în camera bătrânului. Kae era o fată sănătoasă şi nu prea răcea. Prin urmare, dacă nu se îmbolnăvea cineva în familie, nu avea ocazia să-l vadă nici măcar pe doctorul Hanaoka.

Bunicul lui Kae lăsase pe mâna fiului său gospodăria şi toate afacerile. Din cauza vârstei înaintate, avea nevoie de îngrijire medicală. În satul Ichiba se găseau medici buni, dar bătrânul îl alesese pe Hanaoka, cu toate că acesta era chirurg. Poate pentru faptul că se dădea în vânt după trăncăneala doctorului. Toată lumea ştia cât de mult îi plăcea acestuia să vorbească şi cum îşi găsea întotdeauna timp pentru aşa ceva. Când se îmbolnăvea alt membru al familiei Imose, chemau un doctor din sat.

Pe Kae n-o interesaseră medicii până când n-o văzuse pe Otsugi. Ştia doar din spusele altora că Naomichi era soţul ei. De când cu admiraţia pentru Otsugi, abia aştepta să se îmbolnăvească bunicul, ca să-l vadă măcar pe soţul femeii pe care o adula.

Vara a trecut fără evenimente deosebite. Kae se simţea chiar dezamăgită când intra în camera bătrânului şi-l vedea, mestecând zgomotos feliile de crap crud, cu puţinii dinţi care-i mai rămăseseră. Parcă îşi dorea să-l găsească bolnav.

La venirea iernii, bunicul a zăcut în pat îndelung, spunând că e bolnav. Lipsa de mişcare l-a doborât în cele din urmă şi a răcit, având dureri de cap cumplite. În asemenea situaţii, Naomichi Hanaoka îşi făcea liniştit apariţia în casa Imose, aducând cu el cutia cu medicamente.

Kae, care-l aştepta nerăbdătoare, se întrista ori de câte ori îl vedea. Nu-i venea să creadă că era soţul femeii frumoase şi îngrijite pe care o admira, femeia cu coafura ireproşabilă care o impresionase atât de mult. Naomichi era urât, iar părul lui nu părea să se fi întâlnit cu pieptenele de multă vreme. Avea buze groase, iar dinţii arătau ca nişte cioturi. Era roşu şi buhăit la faţă de prea multă băutură. Arăta atât de jalnic, încât Kae nu se aştepta la nimic bun din partea unui asemenea om şleampăt. E adevărat că avea blazonul familiei pe chimono, dar acesta era aşa de ponosit, încât Kae se întreba dacă-l dădea vreodată jos, dacă nu cumva dormea şi noaptea tot cu el. Era murdar din cale-afară, de parcă nu-l mai spălase de ani de zile. Kae nu pricepea nici în ruptul capului cum putea femeia aceea frumoasă, curat îmbrăcată, să trăiască cu un soţ atât de neîngrijit. Fetiţa chiar nu mai înţelegea nimic.

Vocea răsunătoare a lui Naomichi se auzea în toate încăperile din jur. De cum intra în camera bătrânului, începeau bârfele. Nu neapărat cele locale. Îi plăcea mai mult să foarfece tot ce era la modă. Când se apuca să toace mărunt familia Tokugawa, îl prindea şi miezul nopţii, mai cu seamă că bunicul lui Kae îi ţinea isonul. Într-adevăr, Naomichi era la curent cu ultimele noutăţi, oricât de greu ajungeau în ţinutul Kishu, aflat departe de forfota din Edo (Vechiul nume al oraşului Tokyo în perioada Tokugawa - 1603-1868). Sau, chiar dacă-i povestea bătrânului întâmplări vechi de patru-cinci ani, le prezenta cu atâta înflăcărare, încât lăsa impresia că abia s-au petrecut sau că le-a văzut doar cu o zi în urmă. Interlocutorul său era îndeajuns de înţelept ca să treacă peste lucrurile mai puţin credibile.

Naomichi ţinu apoi să povestească următoarele:
- Vă rog să mă credeţi, o să pătrundă şi la noi medicina din Apus. Cât de curând. Ne-a avertizat profesorul Bangen Iwanaga, pe vremea când făceam practică în Osaka. De fapt, ne-a şi arătat cu o mulţime de metode apusene. Cred că avea dreptate. Prin urmare, pot afirma că ştiu cum va arăta viitorul medicinii japoneze, de parcă eu însumi i-aş fi luat pulsul. Profesorul Toyô Yamawaki din Edo a iniţiat disecţia pe cadavrele prizonierilor, iar profesorul Genpaku Sugita foloseşte de la o vreme metode olandeze de investigare înainte de a stabili diagnosticul. Mare deosebire faţă de abordarea chinezească, bazată în mare parte pe puls! Acum se poate cerceta amănunţit fiecare părticică a corpului uman, care e o alcătuire uimitoare. Gândiţi-vă doar la faptul că un singur deget are, pe lângă oase, carne şi sânge, un ţesut nervos extrem de delicat. Diagnosticul se poate pune şi prin cunoaşterea unor asemenea detalii, iar dacă e corect, se găseşte şi remediul potrivit. De vreme ce şi guvernul central a recunoscut importanţa practicii medicale europene, se vor lua cu siguranţă măsuri pentru aplicarea acestora. E nemaipomenit! Apropo, ştiţi câţi ani au trecut de când ne-au vizitat renumiţii doctori olandezi Hall şi Van Tanno?

Naomichi făcu o pauză, fără să se sinchisească între timp să mai ia pulsul bătrânului.
- A, da! Doctorul Hall a venit în 1760, chiar în ziua în care s-a născut fiul meu, Unpei. 23 octombrie. Era toamnă. Când mi-am dat seama de coincidenţă, mi-am propus să ţin minte toate amănuntele. Cerul senin s-a întunecat brusc, umplându-se de nori ameninţători. Fulgerele despicau cerul şi tuna asurzitor. Unpei s-a născut chiar atunci. Eu însumi am asistat-o pe soţia mea. Imediat după aceea, cerul s-a înseninat şi păsărelele şi-au luat din nou zborul. Îmi amintesc că am strigat în gura mare: "S-a născut un geniu!" Cred că şi doctorul Hall a rămas uimit de semnele trimise din cer. Nici n-a păşit bine pe pământul Japoniei, că l-a şi salutat tunetul. Prin urmare, n-am nici o îndoială legată de însemnătatea acelei zile. Ca să imortalizez semnul primit, l-am botezat pe fiul meu Shin. "Shin" înseamnă tunet. Unpei e porecla şi înseamnă "nor paşnic". Grozave nume, nu? Cred că e destinat să deschidă orizonturi noi în medicină.

Naomichi îşi încheie pledoaria, lăudându-se cu fiul său.

Lui Kae i se părea tare ciudată deosebirea dintre doctorul nemanierat, părând mult mai bătrân decât era, şi energia lui demnă de invidiat. Nu-şi putea imagina cum arăta copilul unui asemenea om. O altă discrepanţă izbitoare venea din diferenţa de vârstă. Doctorul era cu paisprezece ani mai mare. Femeia nu-şi trăda însă anii nici pe departe. Cu cât se gândea mai mult, cu atât Kae accepta mai greu faptul că Naomichi era soţul lui Otsugi.

Ori de câte ori venea la familia Imose, Naomichi trăncănea vrute şi nevrute şi sfârşea prin a se lăuda cu Unpei. Făcea caz din orice fleac şi de-aici reieşea marea speranţă pe care şi-o pusese în băiat. Din această cauză, Kae nu manifesta pic de interes pentru fiul doctorului. Cu toate astea, nu era în stare să-i ignore vizitele.

Naomichi aducea rareori vorba despre Otsugi. Considera, probabil, că toată lumea ştia cine era ea. Sau, mai degrabă, ţinea la obiceiul respectat de bărbaţi de a nu vorbi în public despre nevestele lor. Nu voia să fie o excepţie în sensul ăsta. De dragul lui Otsugi, Kae a încercat de nenumărate ori să fie mai amabilă cu el, însă n-a reuşit niciodată.


II
Când i-a murit bunicul, Kae avea optsprezece ani. Bătrânului îi plăcuse mult să stea de vorbă cu doctorul. Cu toate că, până în ultima clipă, n-a avut probleme mari de sănătate, într-o bună zi a făcut accident vascular cerebral. Familia Imose nu l-a chemat atunci pe Naomichi, ci pe doctorul de familie, însă până să ajungă, bătrânul murise şi n-a mai avut ce să-i facă. Trecuseră deja zece ani de când Sajihei preluase afacerile familiei, astfel că dispariţia bruscă a bătrânului nu i-a stânjenit deloc. Moartea lui senină a fluturat multă vreme pe buzele sătenilor.

Bunicul lui Kae fusese un om de vază şi funeraliile promiteau să fie fastuoase. Pentru că toţi voiau să-i aprindă tămâie, se adunase o mulţime de lume. Membrii familiei se ocupau de cei veniţi să-şi ia rămas-bun de la bătrân, aşa că n-aveau timp de jelit. Atmosfera nu era câtuşi de puţin tristă. Kae, ajunsă la vârsta la care ştia ce semnifică stingerea unei vieţi, a primit vestea ca atare şi s-a lăsat dusă de valul treburilor. Urma să sosească şi vremea jelirii, dar până atunci avea de făcut faţă altor încercări.

Kae îmbrăcase un chimono de doliu, din mătase, şi-şi prinsese părul în coc. Aflându-se la vârsta măritişului, toată lumea era cu ochii pe ea. Principala grijă a părinţilor era ca ea să arate bine în orice situaţie. Acum trebuia să-i salute, împreună cu mama ei, pe cei veniţi să-şi ia rămas-bun de la bunic.

Era a doua oară în viaţa ei când o vedea pe Otsugi. Naomichi venise cu o zi în urmă şi rămase la priveghi, bând fără oprire. Otsugi se afla printre cei aşezaţi la coadă ca să aprindă tămâie. Purta un chimono superb, din mătase, potrivit cu împrejurările, iar în mână ţinea nişte mătănii roşii. Era atât de fumoasă, încât prezenţa ei te izbea de la distanţă. Lui Kae i se părea pur şi simplu divină, cu un nimb în jurul capului, asemenea unui Bodhisattva venit să întâmpine spiritul mortului. Kae îşi pironise privirea asupra ei şi nu şi-o mai putea desprinde.

Prezenţa lui Otsugi la funeralii n-o mira doar pe Kae, pentru că femeia îşi făcea rareori apariţia în public. Nu participa nici măcar la sărbătorile populare ale satului. Acum, că se afla iar în mijlocul lor, sătenii şi-au amintit de trecutul ei şi nu le venea să creadă că trecuseră douăzeci de ani de când n-o mai văzuseră. Erau şi acum uimiţi de frumuseţea ei, în ciuda faptului că născuse opt copii. Femeile trecute de patruzeci de ani, care au trecut prin multe naşteri, nu mai arată bine deloc. Pielea se zbârceşte, ridurile le copleşesc... ce mai, se urâţesc. Otsugi arăta însă cu vreo zece ani mai tânără în ţinuta ei sobră dar elegantă, iar chipul privit din profil era absolut încântător. Kae n-o fi fost singura care văzuse aureola din jurul capului ei.

Oare Otsugi că toată lumea stătea cu ochii pe ea? Neîndoielnic, admiraţia celor din jur scotea şi mai mult în evidenţă tinereţea şi frumuseţea femeii. Ţinea ochii plecaţi, ceremonios, şi spatele drept, cum cerea eticheta. Îşi dădea seama de tot ce se petrecea în jurul ei, de toate reacţiile pe care le stârnise. Fetei inocente nu i s-a părut nimic suspect sau prefăcut în atitudinea femeii. Kae o privea fermecată şi o găsea chiar mai frumoasă decât cea pe care visase timp de zece ani să o revadă.

Sătenilor nu li se îngăduia să intre în casă. Nu aveau voie nici măcar să privească sicriul. Ei se rugau în faţa unui altar aflat într-un colţ al grădinii, unde li se pusese la îndemână şi tămâie. Pentru că Naomichi Hanaoka fusese medicul preferat al bătrânului, a fost invitat înăuntru, însă fără soţie. Aşa era ceremonialul. Nici măcar lui Kae nu i-a trecut prin minte să o poftească în casă. Continua să o privească, vrăjită, uitând parcă să şi respire.

Otsugi moştenise probabil îmbrăcămintea şi încălţămintea din familie şi de aceea arăta mai bine decât arendaşii sau ţăranii din sat. Mătasea aceea ţesută manual se potrivea perfect poziţiei sale. Pentru că familia Hanaoka se afla, din punct de vedere social, pe o treaptă inferioară celei ocupate de familia Matsumoto, mama lui Otsugi nu găsise cu cale să o înzestreze cu un chimono din mătase fină şi strălucitoare, gândind că oricum nu avea ocazia să-l poarte. Cu toate astea, negrul părea intens, bogat, iar chimonoul avea o linie elegantă la ceafă şi o croială perfectă în faţă. Brâul era strâns cât trebuie. Şi de căutai cu lumânarea, nu-i găseai vreun cusur. Ajunsă în faţa vasului cu tămâie, a făcut o plecăciune adâncă. În clipa aceea i s-a zărit panglica, de un gălbui deschis, de la baza cocului. Frumoasă şi elegantă. Kae o admira din toată inima. A luat nişte tămâie. Pe când strângea mătăniile în palme, Kae se gândea că oamenii frumoşi se nasc să fie frumoşi toată viaţa. Frumoşi până-n vârful unghiilor. Otsugi avea şi o frumuseţe interioară, dată de inteligenţă. A făcut o plecăciune către sicriul aflat în casă şi l-a salutat apoi din cap pe fiecare membru al familiei Imose. Kae stătea mai retrasă şi nu se aşteptase să fie băgată în seamă.

Când simţi privirile uşor melancolice ale lui Otsugi, avu senzaţia că vârful unei săbii îi străpunge fruntea. Rămase încremenită locului. Femeia o salută pe Kae cu o plecare uşoară a capului, nedibuindu-i, se pare, starea de spirit. Apoi se îndreptă spre poartă. Cusătura chimonoului, ce se ivea de sub brâu, nu se clintise nici măcar cu un milimetru.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer