Celei care mă judecă

Alessandro Perissinotto s-a născut în 1964 la Torino. În 1992 absolvă Literele cu o teză de semiotică şi se dedică o vreme activităţii academice, publicând lucrări de teorie literară. Debutează ca autor de ficţiune în 1997, cu romanul poliţist L'anno che uccisero Rosetta, urmat în anul 2000 de La canzone di Colombano şi în 2003 de Treno 8017, alte două romane cu tramă poliţistă. În 2004 publică Celei care mă judecă (Al mio giudice, distins cu Premiul Grinzane Cavour în 2005), un roman noir a cărui acţiune se dezvăluie treptat prin schimbul de mailuri între o judecătoare şi un inculpat ce-şi mărturiseşte vina. În 2006 apare Una piccola storia ignobile, o investigaţie a banalităţii răului efectuată de un psiholog criminalist, Anna Pavesi, protagonistă şi a celui mai recent roman al lui Perissinotto, L'ultima notte bianca (2007).

"Aş vrea foarte mult să pot spune că societatea este de vină pentru moartea lui Giuliano Lajanca, dar eu nici măcar nu ştiu ce este societatea, repet doar că aici se ascunde o poveste, o poveste complicată care începe cu trei ani în urmă şi care ajunge până la următoarea crimă, cea pe care mă pregătesc să o comit." Prin mesajele pe care i le trimite judecătoarei de instrucţie Giulia Ambrosini, Luca Barberis dezvăluie coborârea sa în infern, cercurile pe care le străbate, prins în reţeaua complicată de putere şi interese care guvernează lumea finanţelor. Între periferia Parisului şi cartierul roşu din Amsterdam, Luca conştientizează modul în care a devenit marioneta credulă a unui mecanism care îi promitea bani şi fericire, dar care l-a transformat într-un ucigaş. Luciditatea amară a mărturiei lui Luca surprinde umanitatea paradoxală din vocea unui asasin şi nedreptatea profundă a unei lumi în care individualităţile se estompează sub fluxurile informaţiilor reci.

Roman distins cu Premiul Grinzane Cavour în 2005.

"Ca în Străinul lui Camus, viaţa protagonistului basculează într-o clipă dinspre banalitate spre tragedie." (Gazzetta del Sud)

"Romanul lui Perissinotto este original prin structură, actual prin intrigă şi atemporal prin dilemele morale abordate." (Corriere della Sera)

From: [email protected]
To: ceacaremăjudecă@nirvana.it
Sent: joi 29 aprilie 23.12
Subject: De ce am ucis

Vreţi să ştiţi cum l-am ucis? Aş vrea să ştiu şi eu. Bineînţeles nu rezumatul sec al faptelor din seara aceea: cine ştie de câte ori l-aţi citit în procesele-verbale ale audierilor şi în expertizele criminalisticii. Nu, mă refeream la cum am luat hotărârea să-l omor, pentru că la un moment dat m-am hotărât şi am făcut-o. Nu credeam să fiu în stare, drept să spun nu m-am gândit niciodată la asta: crima nu e o idee ca oricare alta, o posibilitate pe care o iei în considerare. Acum ştiu că pot să o fac, că probabil o voi face din nou. Dar în seara aceea nu, în seara aceea nu era prevăzut, ca de obicei coincidenţele, ocaziile sunt cele care te fac să devii asasin. Vă aduceţi aminte de Străinul lui Camus? De strălucirea cuţitului pe plajă? E suficient un fleac, o sclipire, o strâmbătură sau orice alt lucru care poate semăna cu o provocare. De exemplu, eu nici măcar nu voiam să merg în localul acela, nu-mi place cum se mănâncă acolo şi nu-mi place lumea care îl frecventează; în plus, am fost cândva încurcat cu o fată care locuia prin apropiere, pe Naviglio Grande, şi evitam să trec prin zonă, altfel mă cuprindea nostalgia. Dar Piero a insistat, îmi spunea: "Hai, vino, toţi prietenii sunt acolo, e ziua mea, fac cinste". Şi atunci m-am dus la cina aceea, aşa cum străinul s-a dus la picnicul de pe plajă, deşi poate nu avea nici un chef. Sau poate ar fi fost suficient să ne fi adus desertul puţin mai repede sau să nu fi întârziat atâta cu felul doi. Dacă am fi ieşit cu zece minute mai devreme, el ar fi acum viu, iar eu nu v-aş scrie acest e-mail. Dar el a sosit când noi aşteptam cafeaua. Era împreună cu logodnica şi cu prietenii săi, nişte gunoaie. Mă refer la prieteni, pentru că Stella este o fată cu un aer de madonă şi un zâmbet blând care pare să ceară iertare pentru fanfaronadele lui; m-am întrebat întotdeauna cum poate sta cu un ticălos ca ăla. El m-a privit, aş zice de sus în jos, însă e doar un fel de a spune, pentru că la cei 160 de centimetri ai săi nu-i reuşea. M-a privit, spuneam, şi apoi cu voce tare mi-a zis: "Mai poţi încă să-ţi permiţi localuri ca ăsta? Am auzit că ai ajuns să dormi în vagoanele staţionate la gară." Aceasta a fost sclipirea lamei. Apoi s-a dus la masă.

Prietenii mei au schimbat imediat vorba, dar eu amuţisem.

El s-a ridicat aproape imediat, părea că uitase ceva în maşină, pentru că s-a îndreptat spre uşă. M-am luat după el. Îşi uitase celularul. L-a luat de pe scaun. Eu eram puţin mai departe, nu mă putea vedea. Credeam că se va întoarce imediat înăuntru şi nu ştiam prea bine de ce mă luasem după el. Dar s-a oprit în faţa restaurantului, lângă zidul iluminat de firma de la intrare, a format un număr şi a început să vorbească. Din când în când râdea, cu neruşinare, sau cel puţin aşa mi se părea.

Acela a fost momentul în care m-am hotărât. Am simţit furia ca un frison care îmi scutura umerii. Am urcat în maşină, un Renault 4 alb. Ziarele scriu că aţi găsit-o.

Renault-ul meu e identic cu cel pe care-l aveam când eram foarte tânăr, imediat după ce mi-am luat carnetul, dar nu l-am cumpărat din nostalgie, ci pentru că era singura maşină pe care mi-o mai puteam permite. Mi l-a vândut o prietenă cu 300 de Euro, nici măcar nu l-am mai transcris, aşa că a dat şi ea de bucluc, dar vă asigur că nu are nici o vină. M-am urcat în maşină, am pornit-o şi m-am mai gândit o clipă la ce urma să fac. O clipă, doar o clipă. Să te gândeşti o clipă la faptul că vei omorî un om înseamnă deja premeditare? Cred că nu.

Stătea lângă zid, sub lumina becului de la intrare, era o ţintă perfectă. Am pornit.

În momentul impactului botul maşinii s-a turtit pe jumătate. Reuşiţi să vă imaginaţi caroseria unui Renault 4? Puţin mai groasă decât o foaie de staniol, dacă apeşi tare cu degetul rămâne urmă. Bara de protecţie este însă robustă, probabil că i-a rupt amândouă picioarele strivindu-i-le de zid. Când am vârât în marşarier şi am dat înapoi, el s-a prăbuşit şi a început să urle; în primul moment, luat prin surprindere, nu scosese nici un sunet.

Atunci am vârât din nou într-a-ntâia; de obicei schimbătorul de viteze nu funcţionează prea bine, e unul din acele schimbătoare cu tija înaltă, poziţionat la bord, dar în seara aceea am vârât în viteza întâi fără nici o problemă, vedeţi că am dreptate atunci când vorbesc de ocazii? Am accelerat şi de data asta bara de protecţie nu i-a izbit picioarele, ci i-a crăpat capul, i l-a zdrobit. Cred că a murit pe loc.

Nu vă lăsaţi înşelată de răceala cu care descriu scena.

Numai că, odată scrise, lucrurile devin aseptice, dacă dumneavoastră aţi putea vedea însă ceea ce văd ochii mei atunci când îi închid... Dacă aţi putea intra într-unul din coşmarurile care îmi bântuie în fiecare noapte somnul, aţi descoperi cât de profundă este oroarea celui care ucide. Lumea crede că dacă într-adevăr ai simţi oroarea nu ai mai ucide a doua oară; dar tocmai enormitatea acelei senzaţii îţi spune că eşti deja de cealaltă parte, că de acum încolo nimic nu îţi poate uşura povara aceea şi nimic nu o poate agrava, nici o altă crimă, nici un măcel, nici un masacru. Aş da orice să mă pot întoarce înapoi, dar cred că nu voi avea nicio dificultate să merg înainte, să omor din nou.

Vedeţi că aţi făcut bine când v-aţi deschis această căsuţă de poştă electronică, în felul acesta economisiţi banii pentru criminologii, consultanţii, psihologii de talk-show televizat: vă spun eu, în direct, ce gândeşte un asasin.

Nu a fost chiar aşa de greu să vă deschideţi o căsuţă de poştă electronică, nu-i aşa? Instrucţiunile mele erau cât se poate de clare, în plus fac pariu că aţi cerut ajutorul nepotului dumneavoastră, copiii de azi par născuţi cu computerul în braţe. Sau poate v-au ajutat cei de la Poliţia Poştală. E inutil să-şi facă iluzii că vor reuşi să mă localizeze, ştiu să mă ascund ca nimeni altul în reţea. Am un software inventat de mine care poate să-mi mascheze adresa IP oricât timp vreau. Tehnicienii vă vor spune că acest mesaj a fost trimis de la Paris, de la Tokio, de la Adelaide, în timp ce eu aş putea fi la Abbiategrasso sau la Treviglio sau poate chiar într-un birou al Procuraturii. Nu, nu am hotărât să vă scriu ca să fiu prins. Atunci de ce? Când am citit în ziare că ancheta v-a fost încredinţată dumneavoastră mi-a fost frică. Dumneavoastră, anchetatorul meu! Sau mai bine zis "judecătorul meu". O femeie, departe de marile scene, dar întotdeauna precisă, hotărâtă; aşa sunteţi descrisă. Dar apoi m-am gândit că de fapt era mai bine aşa, pentru că dumneavoastră m-aţi fi înţeles, dumneavoastră aş fi putut să vă explic totul.

Nu, nu sper în indulgenţă, de altfel nu pe a dumneavoastră ar trebui să o implor, ci clemenţa instanţei de judecată, care însă nu mă interesează, pentru că ştiu că nu mă vor prinde. Ieri însă, mi-am spus că poate fiecare dintre noi este amintirea pe care o lasă în urma lui, nimic altceva. Iată de ce voiam să las o amintire exactă, precisă, adevărată şi nu puteam desigur să o încredinţez mamei mele, indulgenţa ei e de la sine înţeleasă. Dreptatea, chiar şi în materie de amintiri, e treaba dumneavoastră, doamnă judecător.

Pe Internet am găsit un interviu al dumneavoastră de acum câtăva vreme, v-au întrebat despre munca pe care o faceţi, apoi despre viaţa privată, de ce nu v-aţi căsătorit, dacă aveţi pe cineva, dumneavoastră aţi ocolit toate întrebările personale, cu amabilitate însă, şi ei au trebuit să treacă la ceva mai anodin, ca muzica sau lecturile. Îmi aduc aminte că aţi spus că vă place Simenon. Şi atunci m-am gândit la Lettre à mon juge, unde asasinul îi scrie judecătorului pentru a confirma propria-i vinovăţie, scrie în ciuda tuturor încercărilor avocatului de a-i atenua vina: pentru el important este nu să-şi salveze pielea sau să facă mai puţini ani de închisoare, ci să explice de ce a ucis, de ce o persoană normală devine un asasin, ce se ascunde în spatele acestui gest. Şi pentru mine este important, în primul rând, să explic, şi apoi să înţeleg şi să fiu înţeles.

Ori poate că într-adevăr îmi este suficient să explic.

Toţi au vorbit de o crimă fără sens, au spus că victima nu avea duşmani. Nu este aşa, iar eu vreau să explic, pentru că o crimă gratuită, fără motiv, mi se pare mult mai oribilă decât ceea ce am făcut. Să ucizi fără motiv este ceva bestial.

Vă amintiţi povestea cu pietrele aruncate de pe un viaduct pe autostradă? Atunci când i-au prins pe făptaşi m-am gândit că nu trebuie să ne fie milă de ei, pentru că nu erau fiinţe umane, fiinţele umane nu ucid orbeşte.

Eu nu am ucis orbeşte. Nu caut justificări sau circumstanţe atenuante, spun doar că în spatele craniului pe care l-a strivit Renault-ul meu se află o întreagă poveste, o poveste care nu-mi aparţine numai mie. În anii '70 se repeta: "E vina societăţii"; se spunea asta pentru orice şi toţi începuseră să glumească: luai un patru la matematică? e vina societăţii, îţi pocneai maşina? e vina societăţii, îţi înşelai amanta? e vina societăţii. Aş vrea foarte mult să pot spune că societatea este de vină pentru moartea lui Giuliano Lajanca, dar eu nici măcar nu ştiu ce este societatea, repet doar că aici se ascunde o poveste, o poveste complicată care începe cu trei ani în urmă şi care ajunge până la următoarea crimă, cea pe care mă pregătesc să o comit.


From: ceacaremăjudecă@nirvana.it
To: [email protected]
Sent: luni 3 mai 08.10
Subject: R. De ce am ucis

Nu e normal, nu e deloc normal ca un individ căutat de poliţie să dialogheze cu magistratul care conduce ancheta.

Da, îmi aduc aminte de Lettre à mon juge, dar acolo era o altă situaţie. Vinovatul fusese deja arestat, iar magistratul era un judecător. Aici însă eu trebuie să vă prind.

Deci nu e normal. Se poate întâmpla cu asasinii în serie, cu psihopaţii: îţi telefonează ca să te sfideze, dar de fapt îţi cer ajutorul. Se întâmplă deseori în filme, dar rar, foarte rar, în realitate.

Dar dumneavoastră nu sunteţi un psihopat, nici un serial killer, chiar dacă îmi spuneţi că veţi ucide din nou.

Dumneavoastră aveţi încredere în mine ca într-un confident, numai că eu trebuie să vă arestez; nu-i subestimaţi pe cei de la Poliţia Poştală, mai devreme sau mai târziu vă vor găsi. Vă avertizez deci, dacă vreţi cu adevărat să continuaţi această conversaţie cu mine, trebuie să ştiţi că fiecare e-mail constituie pentru dumneavoastră un nou risc.

P.S.: Aţi ghicit, ca să inserez în Outlook căsuţa poştală pe care mi-aţi cerut să o deschid m-a ajutat nepotul meu.


From: [email protected]
To: ceacaremăjudecă@nirvana.it
Sent: luni 3 mai 18.47
Subject: Ceva despre mine

Vă mulţumesc pentru avertisment, dar vă repet că nu mi-e frică să fiu localizat de către informaticieni, ar fi mai uşor să mă găsească poliţia feroviară sau să mă oprească poliţia de frontieră, acolo unde ea mai există încă. Vă rog doar să nu le arătaţi tehnicienilor conţinutul mesajelor; dacă vor, le pot vedea şi fără ajutorul dumneavoastră, dar nu-i interesează. Pe ei îi interesează adresele din reţea, serverele, reţelele reale, vor urmări biţii mei pe fibrele optice şi liniile telefonice din toată lumea, vor cere să fie înconjurate blocuri şi cartiere, convinşi că m-au găsit, dar eu voi fi altundeva, mereu altundeva. Şi în acelaşi timp voi fi mereu aici, la această adresă. Asta e frumuseţea Internetului: redefineşte conceptul de prezenţă.

Acum eu sunt aproape de dumneavoastră, şi totuşi nu mă puteţi prinde, nu mă puteţi captura. În reţea suntem aproape, dar suntem numai numere; nu suntem mai puţin adevăraţi, nu suntem virtuali, suntem doar transformaţi în cifre. Vă rog, deci, să continuăm să ne întâlnim în această cafenea făcută din fire şi din date şi nu vă temeţi sau nu speraţi că alter ego-ul meu numeric îmi va releva prezenţa fizică pe undeva, am petrecut douăzeci de ani din viaţă violând cele mai sofisticate protecţii informatice, pot continua să înşel reţelele.

Da, am fost un hacker, aproape toţi experţii în siguranţă informatică au fost, este cea mai bună şcoală: la optsprezece ani asaltezi băncile de date ca să te distrezi, la treizeci şi cinci ţi se oferă o grămadă de bani ca să le aperi. La fel s-a întâmplat şi cu mine. În urmă cu zece ani, absolvisem de puţină vreme facultatea, când am fost contactat de responsabilul Centrului Mecanografic al unei mari întreprinderi; imaginaţi-vă îi spuneau chiar aşa, "Centru Mecanografic", ca şi cum ar mai fi avut cartele perforate, când de fapt aveau o grămadă de computere conectate în reţea, care puteau fi atacate de oriunde. Am lucrat pentru ei ca un nebun până în '98. Apoi m-am săturat să fiu angajatul cuiva şi mi-am deschis propria mea afacere. Împreună cu un asociat, Mario, am înfiinţat Titano Informatica: o firmă care funcţiona în două camere, dintr-un cartier de periferie. Mobilierul l-am cumpărat de la Ikea şi l-am montat noi, înjurând ori de câte ori ne cădea din mână şurubelniţa stelată sau ne lipsea un şurub.

Dar ne-am distrat, părea mai degrabă locuinţa unor studenţi decât un birou: rafturi din lemn, mese aşezate pe capre, cărucioare port-computer, postere cu Che Guevara, ţinta pentru săgeţi... Munceam mai mult decât înainte, dar eram pe cont propriu, eram stăpân pe munca mea. Pe atunci aş fi spus că era un mod de a ieşi din alienarea celui care muncea într-un sistem capitalist, un mod de a culege rezultatele propriei tale munci; acum ştiu că era doar o concesie făcută aroganţei generaţiei noastre, dispreţului cu care priveam postul fix al părinţilor noştri. Ce rău este să ai un post fix? Doamnă judecător, dumneavoastră care aveţi un post fix vă simţiţi umilită? Bătăliile pe care le duc astăzi partidele de dreapta în numele flexibilităţii muncii au fost de mult câştigate, atunci când ne-au făcut să le dorim avantajele: când am dorit să nu mai fim angajaţii cuiva, ci tineri întreprinzători, cu iluzia de a ajunge cineva.

Angajatul stă acasă când e bolnav, merge în concediu, îşi cere drepturile; tânărul întreprinzător lucrează chiar şi cu febră, chiar şi în august dacă i-o cere clientul. Da, acum se numeşte client, dar e tot patronul de odinioară.

Trebuie însă să mărturisesc că la început am câştigat bine. Avusese loc explozia Internetului şi cu toţii păreau să aibă nevoie de protecţie în reţea, iar noi le-o furnizam.

Într-un an eram deja pregătiţi pentru marea cucerire: Milano. Milano devenise din nou oraşul care putea oferi totul, mai ales pentru noi informaticienii. Pe vremea când exista SMAU (Salone Macchine Automazione Ufficio - Salon Expoziţional de Informatică - N. tr. ) trenurile care plecau seara din gara centrală erau pline de oameni cu genţi din plastic de la Hewlett Packard, Microsoft sau Macromedia, iar a doua zi dimineaţa trenurile care soseau erau pline cu aceiaşi oameni.

Sute de mii de persoane care trăiau cu computerele, se înghesuiau în metrou, se împingeau, se sufocau reciproc.

O dată, ca să nu fiu strivit în metrou, m-am dus pe jos de la expoziţie până la gară. Milano era Mecca: în reţea puteai să fii unde voiai, dar biroul tău trebuia să fie acolo.

Am închiriat în strada Arhimede un spaţiu frumos, puţin boem, dar care nu mai avea nimic de-a face cu improvizaţia artizanală de la prima noastră firmă. Parter şi un etaj mansardat în care mi-am făcut biroul, cu parchet deschis la culoare, mobilier la comandă, două secretare şi mulţi tehnicieni. Nu-mi mai puneam problema sistemului capitalist. De altfel clienţii noştri erau stâlpii acelui sistem: bănci, societăţi de asigurări, societăţi de e-commerce, trading on-line. Le garantam tuturor secretul tranzacţiilor şi securitatea împotriva atacurilor date de hackeri.

Cât timp ne-a trebuit să ajungem lideri pe piaţa naţională? Puţin, nu ştiu exact cât, dar cu siguranţă nu mult.

Toţi căutau sistemele noastre de securitate de 128 biţi, toţi ne solicitau în probleme legate de semnătura digitală cu dublă cheie.

Aproape că ne părea rău pentru cei de la Criptosoft care făceau acelaşi lucru, iar firma lor mergea excelent înainte să venim noi. N-aş putea să spun de ce sistemele noastre erau mai bune, mi se părea că ale lor erau la fel de inviolabile ca acelea pe care le făceam eu şi costau mai puţin. Şi totuşi clienţii ne preferau. În aprilie 2002 ajunseseră să aibă o clientelă redusă, iar noi nu mai aveam practic alţi concurenţi.

Şi aici intră în joc Giuliano Lajanca.

Dar poate că vă plictisesc, doamnă judecător, am luat-o prea pe departe, poate preferaţi să trec imediat la subiect. Ce înţelegeţi prin a trece la subiect? Aveţi deja confesiunea mea scrisă, vă lipseşte povestea din spatele ei, şi, aşa cum v-am spus data trecută, e o poveste lungă şi complicată: veţi avea răbdare să mă ascultaţi? Acum câteva minute m-am dus în sus cu bara de scroll şi am văzut cuvântul "generaţie". Eu l-am scris? Nu-mi vine să cred. Am urât întotdeauna ideea de generaţie, i-am urât pe cei care înţelegeau să vorbească în numele unei generaţii. Anul trecut am văzut cel puţin cinci filme despre generaţia celor care au astăzi treizeci şi cinci de ani, în toate se spunea că nu ştim să creştem, că nu ne place să ne asumăm responsabilităţi, că avem chef de joacă... Dar unde este generaţia asta, unde sunt toţi egalii ăştia? Generaţia nu există, suntem cu toţii diferiţi: am prieteni care nu se vor căsători niciodată şi alţii care au deja cinci copii, am prieteni care se comportă ca nişte adolescenţi şi alţii care îşi petrec timpul spălând bătrânii la fund într-un azil.

Unde este generaţia? Şi totuşi am scris cuvântul "generaţie".

Voiam să spun cei care trăiesc în acelaşi loc în acelaşi timp, cei care trebuie să înfrunte aceleaşi probleme; generaţia se opreşte aici, apoi fiecare îşi rezolvă problemele cum crede de cuviinţă, eu am făcut-o cu Renault-ul meu.

Înainte de a trece la subiect, simt nevoia să vă vorbesc şi despre aceste probleme, altfel lucrurile nu se explică, şi dacă nu se explică, nu numai Lajanca a murit degeaba, dar şi celălalt, cel care urmează să moară.

Vă rog, doamnă judecător, spuneţi-mi că sunteţi dispusă să mă ascultaţi.