Dulce companie

Scriitoarea columbiană Laura Restrepo s-a născut la Bogota în 1950. După studiile de literatură şi filozofie şi un masterat de ştiinţe politice, renunţă la cariera universitară pentru a se implica în politică; trăieşte în Spania şi Argentina, unde se alătură mişcării de rezistenţă împotriva dictaturii. În 1983, preşedintele columbian Belisario Betancour o numeşte membră a grupului de negocieri cu gherila M-19, pentru încetarea ostilităţilor. Prima ei carte, Historia de un entusiasmo (1986), relatează eşecul dialogului dintre guvern şi membrii gherilei. Laura Restrepo se autoexilează apoi în Mexic şi Spania, dar se întoarce în Columbia în 1989, când gherila M-19 acceptă să depună armele. În acelaşi an publică primul său roman, Isla de pasión, urmat de El leopardo al sol, în 1993. Dulce companie (Dulce compañía), cel de-al treilea roman al autoarei, apare în 1997 şi este distins cu premiile Sor Juana Inés de la Cruz şi France Culture, pentru cea mai bună carte străină, în 1998. La novia oscura este publicat în 1999, iar în 2001 autoarea revine cu romanul La multitud errante. Romanul Delir (Delirio, 2004) - publicat în 2006 în colecţia "Raftul Denisei"-, este distins în 2004 cu prestigiosul Premiu Alfaguara (acordat de José Saramago ca preşedinte al juriului) şi în 2006 cu Premiul Grinzane Cavour pentru literatură străină.


Pe scurt

Când o reporteră la o revistă mondenă este trimisă să investigheze apariţia miraculoasă a unui înger într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale Bogotei, nimeni nu se aşteaptă ca povestea să conţină vreun sâmbure de adevăr. Nici şeful acesteia, şi cu atât mai puţin ea însăşi, o natură raţională şi sceptică. Mai ales că îngerul locuieşte într-o casă din cartierul Galileea, are o mamă şi un frate, şi nevoi ca toţi oamenii. Dar când acesta se dovedeşte a fi de o frumuseţe neomenească, o adevărată enigmă pentru toţi cei din jur, pe care îi fascinează cu privirea sa hipnotică şi lumina pe care o iradiază, lucrurile se complică. Convertit peste noapte într-un soi de entitate protectoare a locului, îngerul cu o mie de nume şi nici unul pare să sufere de o maladie stranie, pe care psihiatrii o numesc epilepsie, iar credincioşii din cartierul Galileea, sfinţenie. Pe măsură ce investigaţia jurnalistică avansează, ies la iveală tot mai multe secrete, dar începe şi o superbă poveste de dragoste. Unde se află adevărul, cine este misteriosul înger care vindecă bolile trupului şi ale sufletului? Este oare posibilă iubirea dintre o făptură celestă şi una omenească?


Pe lung

Romanul Laurei Restrepo ar trebui să întâlnească în aceeaşi măsură gustul amatorilor de realism magic (şi, implicit, pe cel al fanilor Isabelei Allende) dar şi apetitul cititorilor de rafinate şi acute parabole literare, transpuneri narative ale celei mai vechi năzuinţe omeneşti: evaziunea din cotidian, descoperirea unei căi de comunicare cu un Dincolo mereu altul, în funcţie de propriul imaginar, întâlnirea cu Celălalt, din nou sub forma zămislită sub auspiciile propriului orizont de aşteptare, împărtăşirea dintr-o taină care să ne sustragă condiţiei umile de muritor, destinului banal, aşezat sub semnul irevocabilului şi iremediabilului, ordinii temporale restrictive şi limitei. Cum pentru fiecare acest pas care-l desparte de condiţia nespectaculoasă a muritorului presupune un alt tip de întâlnire, de experienţă, iar fantasmele noastre legate de divinitate sau orice entitate care se sustrage spaţiului sublunar sunt din cele mai diverse, pentru o reporteră la o revistă de mondenităţi, dotată cu o inteligenţă suficient de ascuţită pentru a se detaşa ironic de derizoriul slujbei sale şi cu o curiozitate nativă, transcendenţa se "întrupează" sub forma unui înger de o frumuseţe cum altfel decât neomenească, un autist plin de blândeţe şi farmec, un înger trist şi bun ca în icoanele vechi. Uneori melancolic, mereu absent şi niciodată altminteri decât enigmatic, îngerul cu o mie de nume şi nici unul deţine şi el tot arsenalul heruvimic necesar ca să-i confere credibilitate: sabia de foc, privirea pătrunzătoare şi momentele de comportament enigmatic ori inexplicabil - îngerul pare mistuit de o tainică flacără interioară, împrăştie lumină şi simpla lui vedere are un efect terapeutic, iar când se înfurie devine cumplit şi provoacă acea spaimă sacră, mysterium tremendum et fascinans, care-i face pe oameni să-l urmeze orbeşte.

Evident, minunile îngerului ţin şi de un empirism necesar pentru ca locuitorii unei mahalale din Bogota, Galileea, să-i acorde prestigiul meritat - el vindecă diverse boli şi îi ajută pe oameni în rezolvarea unor mărunte probleme casnice, fundamentale în universul lor cotidian. Dacă pentru mahalagiii galileeni (am avertizat că este vorba despre parabola îngerului şi a preafrumoasei şi păcătoasei muritoare, prin urmare denumirile mitice sunt fireşti) îngerul e un trimis al divinităţii fără drept de apel, în viziunea medicului el suferă de o formă gravă de epilepsie şi necesită tratament psihiatric. Cât despre viziunea reporterei îndrăgostite, el este perechea astrală, cealaltă jumătate şi însuşi destinul ei. Întrerupt de monoloagele îngerului care nu comunică decât prin scris, parcursul narativ dovedeşte un lirism bine dozat, care ocoleşte cu măiestrie aparent inevitabila cădere în ridicol, dublat fiind de umor şi autoironie. O parabolă literară recomandată în aceeaşi măsură naturilor lirice cât şi cinicilor iremediabili.

Roman tradus în peste douăzeci de ţări şi distins cu Premio Sor Juana Inés de la Cruz (1997) şi Prix France Culture (1998).

"Îngerul Laurei Restrepo ne învaţă să vedem dincolo de aparenţe şi să privim lumea cu intuiţie, imaginaţie, umor şi credinţă." (Isabel Allende)

"În romanele Laurei Restrepo mizeria şi violenţa din societatea columbiană sunt întotdeauna prezente, dar nu lipsesc nici fascinaţia ei pentru cultura populară, umorul ei impecabil, a cărui ironie totodată acidă şi afectuoasă îi salvează cărţile de orice patetism sau melodramă, transformându-le într-o lectură încântătoare." (Gabriel García Márquez)

"Un roman captivant care se transformă într-o surprinzătoare lecţie despre condiţia umană." (Library Journal)

"Cu un stil care aminteşte de proza lui Llosa şi de dialogurile spumoase din romanele lui Saramago, Laura Restrepo jonglează graţios cu mai multe fire narative, lirismul său bine temperat conferind momentelor dramatice ale cărţii o frumuseţe dureroasă." (Criticas)

Cei din Paraíso s-au întors la casele lor, iar Orlando, care pica de somn, a plecat şi el acasă. Eu nu mai aveam cum să mă întorc acasă, mai întâi pentru că se făcuse foarte târziu şi nu exista nici un mijloc de transport, apoi pentru că a doua zi trebuia să mă prezint la redacţie cu un articol şi nişte fotografii pe care încă nu le aveam, iar în al treilea rând pentru că voiam să citesc caietele Arei. Dar mai ales pentru că trebuia să găsesc o modalitate de a mai vedea o dată îngerul. Drept care m-am pregătit să-mi petrec noaptea în casa Arei.

Unde-o fi dormind el? Dacă tot îl iubea atât, precis că doamna Ara n-avea să-l lase afară în frig. Dacă dormea în peşteră, o încurcasem, căci nu eram în stare să ajung singură acolo şi cu atât mai puţin să-l caut pe întuneric. Asta dacă nu mă sfâşia Sweet Baby Killer, care cu siguranţă păzea intrarea pentru a-l apăra de vizite inoportune precum a mea.

Ara mă aştepta urmărind ultima telenovelă din seara aceea la un televizor vechi, alb-negru. Am spus:
- Pelerinii s-au întors trişti pentru că nu l-au văzut. Şi-au adus copiii şi bolnavii. De ce n-a ieşit, doamnă Ara?
- Aşa e fiu-meu. Uneori se arată, alteori nu.

Cu gesturi blânde şi mămoase, a pus cărbuni în sobă, a aţâţat focul, a scos de la naftalină un şal de lână şi mi l-a pus pe umeri, mi-a tras un scaun lângă sobă şi mi-a adus o farfurie cu mâncare, pe care n-am refuzat-o, deşi nu-mi era foame.
- Citiţi până vi se face somn, drăguţă domnişoară, pe urmă puteţi dormi în patul ăsta. Eu am să dorm cu Crucifija, e atât de slabă că aproape nu ocupă loc.

Ospitalitatea ei nu m-a mirat. Am acceptat-o ca pe ceva firesc, de parcă ar fi fost vorba de o complicitate iscată din uşurarea de a împărtăşi cu cineva povara unei iubiri atât de apăsătoare. Acum cred că încă de pe-atunci Ara ghicea ce-avea să se întâmple... Eu nu bănuiam încă nimic, ea însă da.
- Spuneţi-mi, unde îşi petrece noaptea fiul dumneavoastră?
- N-am reuşit să-l fac să doarmă într-un pat. Se întinde pe o saltea, pe jos, lângă sobă, şi nu lipeşte geană de geană. Fiul meu e ciudat, domnişoară. Când e treaz, ai zice că e adormit, când doarme, ai zice că e treaz.
- E un fel de semitrezie... Aşa or fi toţi îngerii?
- Aşa or fi, cu un ochi la lumea asta şi cu celălalt la taină.
- Şi-acum de ce nu e aici?
- S-a certat cu Crucifija, care nu ştie să-l convingă întotdeauna. Era neliniştit şi l-am lăsat să doarmă în patio, dincolo de uşa asta.

Inima mi-a bătut tare aflând că între mine şi făptura cerească nu era decât o scândură. Am cutezat să întreb:
- Am voie să deschid?
- Să aşteptăm să adoarmă Crucifija, a răspuns ea încet.
- Bine, să aşteptăm.

De dincolo răzbăteau vag rugăciunile Crucifijei.
- Staţi jos şi citiţi. Uitaţi, mi-a întins cheia cufărului. Eu stau să se termine serialul.
- Încă ceva, doamnă Ara... Spuneţi-mi, cum se numeşte fiul dumneavoastră?
- Încă nu are nume. Când mi l-au luat n-apucasem să-i pun un nume. Cât a fost departe, mă gândeam la el în fiecare ceas, dar îi spuneam doar aşa: puiule, copilaşul meu. Tatăl meu nu i-a spus niciodată nicicum, nici mama, credeau poate că, dacă nu-l pomeneau, aveam să-l uit şi să-i iert. Iar când mi s-a întors deja mare, l-am întrebat de multe ori. Nu voiam să-i impun un nume, ci să-l respect pe cel pe care-l primise. Dar încă nu mi-a spus care este.

Mă gândeam la articolul meu. Dacă îngerul n-avea nume, aveam să-i spun "Îngerul din Galileea" şi basta. N-o să-i placă şefului, el ar prefera ceva mai sclipitor, gen Luzbel sau Fulgor. În cel mai rău caz, Orifiel.
- Nu s-o numi Orifiel, doamnă Ara?
- Orifiel e doar una dintre măştile lui. Adevăratul său nume nu-l dezvăluie. Să n-ai încredere în îngerii care-şi spun numele.
- Ultima întrebare: e adevărat că aţi visat un viţel?
- Aşa e, dar n-am vrut să jignesc pe nimeni, cu atât mai puţin pe părintele Benito.

S-a aşezat în fotoliul din faţa televizorului, stând ca pe ace şi atât de drept, c-ai fi zis că asistă la un priveghi, şi a început să privească la siluetele cenuşii care gesticulau pe muteşte.
- Daţi sonorul tare, că nu mă deranjează.
- La ce bun? Doar se ştie deja ce spun. Citiţi liniştită.

Am vârât cheia în lacătul cufărului, cu emoţia cu care aş fi desfăcut a şaptea pecete, şi-am început să citesc Revelaţiile celor Cincizeci şi Trei de Caiete, mângâind filele pergamentoase şi decolorate de atâtea degete muiate în salivă care le răsfoiseră înainte.

Mi-am desfăcut coada ca să mi se usuce părul încă umed la căldura sobei. Mai mult încercam să citesc, asurzită de bubuiturile ca de tobă ale inimii.

Ce avea băiatul ăsta de mă tulbura în aşa hal? Era uimitor de frumos, enigmatic şi îndepărtat: mai mult decât poate îndura cu calm o femeie.

Mă uitam la ceas, aşteptam încă o eternitate, mă uitam din nou şi nu trecuse nici un sfert de oră. Telenovela s-a terminat, cei doi îndrăgostiţi se despărţeau.
- Ce prostie episodul ăsta. Vedetele de televiziune suferă întruna, a dat sentinţa doamna Ara, stingând televizorul.

Bătea de miezul nopţii. "Acum îngerul meu o să se transforme într-un dovleac", mi-am zis. Rugăciunile chiţcăite ale Crucifijei încetaseră, aşa că Ara a spionat-o prin uşa întredeschisă.
- Doarme dusă. Acum puteţi intra în patio.

Între timp îmi recuperasem aparatul de fotografiat.

Am vrut s-o întreb dacă-mi dădea voie să-l folosesc, dar n-am spus nimic, de teamă ca răspunsul să nu fie negativ. Aşa că l-am ascuns între pantalonii şi portocalele cumpărate la birtul "Steaua".
- Veniţi cu mine, doamnă Ara?
- Mai bine nu. Aştept aici. Dacă vă sperie, mă chemaţi.
- Poate să mă sperie?
- Uneori, dacă e la rândul lui speriat.

Uşa nu avea clanţă, era de-ajuns s-o împingi ca să se deschidă, totuşi mâna mea refuza să dea ascultare ordinelor pe care le transmitea creierul. "Trebuie să intru. Nu e decât un băiat", îmi spunea raţiunea, dar inima-mi spunea altceva şi rămâneam pironită locului.

Până la urmă, impulsul de a înainta a fost mai puternic şi am trecut dincolo.

Era o curte interioară descoperită, nu mai mare de trei metri pe trei. Aşezat pe albia de rufe, scăldat în lumina orbitoare a lunii, era el.

Ţinea capul ridicat şi privirile-i erau pierdute în noaptea luminoasă, se legăna uşurel, cufundat în visul unei alte lumi şi din gură-i ieşeau cuvinte de neînţeles.

Era şi nu era acolo, o vreme am stat şi i-am urmărit transa autistă. Ştiam că nici el nu mă vede, aşa că l-am observat pe îndelete, convingându-mă de frumuseţea sa neverosimilă. Părul negru ca pana corbului; ochii visători de culoarea şi consistenţa petrolului; genele negre care clipeau pline de melancolie; nasul drept, buzele cărnoase şi feminine, din care emanau, ca un fum, silabele ciudate ale mantrei hipnotice; corpul supradimensionat al lui David de Michelangelo, sculptat în marmură întunecată, abandonat şuvoiului puternic de lumină care-l conecta la spaţiul sideral.
- Mă vezi? Mă auzi? am întrebat cu glas tare, dar nu l-am scos din însingurarea lui.

M-am aşezat lângă el; a rămas impasibil, ca după un zid de sticlă, divin şi inaccesibil ca un sfânt sculptat, ca un actor de cinema pe ecran. Copleşită, îl contemplam în perfecţiunea lui luminoasă, când mi s-a părut că detectez o sclipire de cruzime în pupilele-i absente.

Umbra unui egoism absolut i-a trecut peste chip, m-a cutremurat, după care a dispărut, iar trăsăturile au revenit la lumina şi pacea dinainte.

Am vrut să-l ating. Am întins mâna încet, fără mişcări bruşte, ca atunci când vrei să atingi un animal sperios sau să mângâi un câine fără ca acesta să te muşte.

Degetele mele l-au atins şi am simţit fierbinţeala. "E mistuit de febră", mi-am spus.

Apoi i-am descoperit cicatricele, una câte una. Pe coapsă, o tăietură lungă şi neagră, ca un lanţ muntos; o linie frântă care-i împărţea în două sprânceana dreaptă; alta, transversală, pe abdomen, în dreptul apendicelui; o mică hartă în relief pe piept; o stea neregulată pe mandibulă; pe antebraţ, rozeta de neconfundat a vaccinului antivariolic; pe gleznă, o zgârietură proaspătă, care încă mai avea coajă. Semne care-i trădau trecerea prin durerea acestei lumi. Cine-i provocase rănile, cine i le-o fi dezinfectat, cine i le-o fi cusut?
- Cine te-a urât, îngerule? Cine te-a iubit? am întrebat, dar gura i-a rămas cusută, la fel ca cicatricele de pe trup.

Nu ştiu cum am reuşit să-mi aduc aminte de Somos, de articol, de fotografii. Am luat aparatul, am încadrat şi am declanşat. Surprins de lumina bliţului, îngerul a tresărit mirat, de parcă i-aş fi făcut vreun rău. Şi-a acoperit faţa cu braţul şi mi-am dat seama că recade brusc în realitate, ca o pasăre rănită în plin zbor, ca un astronaut care amerizează în apele îngheţate ale oceanului. Apoi m-a privit fără să înţeleagă, s-a ridicat şi a dat să se retragă prudent, la pândă, precum o fiară care vrea să fugă din bătaia puştii vânătorului.

Ce era de făcut? El era uriaş, mult mai înalt decât mine, umplea toată curticica aceea, ai fi zis că era un vultur într-o colivie pentru canari. Mi-a fost frică de reacţia pe care ar fi putut-o avea, m-am simţit înghesuită în corzi şi lipsită de apărare, mi-a venit s-o iau la fugă. Pe urmă mi-am dat seama că lui îi era şi mai frică de mine decât mie de el şi mi-am recăpătat controlul.

Trebuia să mă liniştesc, să-l liniştesc şi pe el, să comunic cu el, acum că se trezise şi mă privea.

Un animal speriat se îmblânzeşte cu o bucată de pâine, asta e tot ce mi-a trecut prin minte. Am apucat o portocală şi i-am aruncat-o.

A funcţionat. Reflexele i s-au deşteptat şi a prins fructul. O clipă a uitat de mine şi s-a ocupat de obiectul rotund şi strălucitor pe care-l ţinea în mâini. L-a examinat atent şi, spre marea mea mirare, a zâmbit. Un zâmbet cald care a topit într-o clipită o distanţă de ani-lumină, un pod neaşteptat şi magic care a făcut posibil contactul dintre noi.

Băiatul mi-a repetat gestul: mi-a aruncat înapoi portocala, eu am prins-o şi am râs, a râs şi el, cu un râs adolescentin şi zglobiu, aşa cum se ştie că-l au doar îngerii veseli. Ne-am dedat preţ de un veac sau două acestui sport nemaivăzut, sub lumina atemporală a lunii; la un moment dat am ascuns portocala la spate; el s-a apropiat, curios, s-o caute. Am decojit-o, apoi i-am spus "mănâncă", dar n-a primit-o. Am desfăcut o felie şi mi-am băgat-o în gură: se uita la mine. Am mai desfăcut una şi i-am dat-o în gură.

În noaptea aceea a mâncat din mâna mea portocală după portocală, felie după felie. Buricele degetelor mele i-au cunoscut temperatura limbii, păstrează şi acum memoria salivei sale.

Hainele pe care i le cumpărasem, deşi extra large, îi erau absurd de strâmte şi de scurte. Când s-a săturat de portocale a reînceput să emită sunetele lui bizare şi s-a distrat jucându-se cu pletele mele, cu claia mea de păr auriu precum monedele false şi lung precum hlamida unei fecioare, care l-a fascinat şi l-a atras aşa cum îi fascinează şi-i atrage pe toţi sărmanii; în definitiv, îngerul meu, despuiat şi gol, era şi el unul dintre ei.

Începea să se crape de ziuă şi brusc mi-am amintit de Ara, care mă aştepta. Doamne, cum era posibil? Uitasem de ea, de mine, de toate. Ore în şir n-avusesem inimă şi minte decât pentru el, făptura mea mitologică, frumosul meu animal galactic. Arhanghelul meu din Galileea.

Răpită, rătăcisem cu el în irealitatea visului său, zburasem cu el departe de curticica aceea, spre universul nemărginit din care venise. Împotriva voinţei mele, trebuia să mă întorc.

Am deschis uşa şi am simţit o mare sfâşiere. Cu un simplu gest mă depărtasem de el brusc, rupsesem un fir extrem de subţire pe care poate n-aveam să-l mai prind niciodată. Mi-a părut rău, am vrut să mă întorc, dar era prea târziu.

Dintr-odată, îngerul se reînchisese în ermetismul lui de statuie, iar ochii lui mă priveau din nou fără să mă vadă.

Femeie care te apropii de mine, nu trebuie să-mi ştii numele. Pentru tine sunt Îngerul fără Nume: nu ţi-l pot spune şi nu-l vei putea pronunţa.

Ştiam că vei veni de jos, era scris că oraşul te va trimite după mine, te aşteptam. Cu neliniştea pământului care aşteaptă în întuneric lumina binefăcătoare a soarelui, aşa te-am aşteptat. Acum eşti aici şi nu te cunosc.

Încerc să mă apropii de tine, întind mâna să te ating.

Dar pielea ta e flacără şi mă pârjoleşte, nu ştiu să suport durerea atât de intensă a contactului. Nu mă privi, nu-mi vorbi. Cuvintele tale mă zăpăcesc, privirea ta se înfige, insuportabilă, în ochii mei.

Dar nu pleca. Prea multă ceremonie mă asfixiază, prea multă distanţă mă omoară. Îţi văd părul unduind de partea cealaltă a geamului, pletele care plutesc şi umplu spaţiul din jurul tău. Mă înfricoşează trupul tău de neînţeles, fug de mâinile tale care vor să mă apuce, dar ceaţa blondă a pletelor tale mă cheamă, binevoitoare, mă cheamă să ies din frig şi să mă topesc în muzica ei de sărbătoare aurie. Nu mă sperie părul tău, pentru că e o excrescenţă, a ieşit din tine şi nu-ţi mai aparţine, mă însoţeşte, dar nu mă prinde în capcană, mă atinge, dar nu mă arde. Îţi ating părul şi nu simt durere.

Nu insista să ştii cum mă cheamă. Poate că nici nu am nume, poate că cel pe care-l am e multiplu şi schimbător. Numele meu, numele mele: trecătoare, echivoce, pline de rezonanţe. În lumea ta nu există urechi în stare să le perceapă frecvenţa, nici timpane care să nu plesnească la ecoul lor.

Nu-mi vorbi: vorbele tale sunt zgomot. Ajung la mine fragmentate, cioburi ascuţite de sticlă spartă. Mă rănesc, mă fac să sângerez şi nu-mi spun nimic.

Nu încerca să mă iubeşti: dragostea ta mă distruge.

Nu-mi cere să te iubesc: nu sunt de aici, nu sunt aici, încerc să ajung şi nu pot.

Prezenţa ta mă tulbură: cântăreşte prea mult. Greutatea ta îmi frânge aripile şi-mi dezlănţuie temerile.

În schimb, părul tău mă primeşte vesel, în el îmi fac cuib. Şuviţele lui ca razele de soare mă gâdilă, mă fac să râd. Nu pleca. Nu mă atinge, nu te apropia prea mult, dar nu pleca. Ai multă răbdare cu mine, o răbdare infinită, căci infinit e numărul zilelor de când te aştept.

Primeşte-mă în pletele tale, care sunt pătură de lână, tropot de oi pe pajiştile luminii. Salvează-mă dintr-o existenţă ambiguă, de confuzia care pluteşte în aerul din jurul meu. Spală această materie tulbure, făcută din depărtare şi tăcere, care mi se lipeşte de simţuri şi le înceţoşează, care-mi pătrunde în măruntaie şi mă sufocă.

Să mă învelească izvorul cald al părului tău, nu umbrele.