Memoriile unui antisemit

Gregor von Rezzori (pe numele său real Gregor Arnulph Hilarius d'Arrezzo) s-a născut în 1914 în Bucovina, la Cernăuţi, pe atunci teritoriu al Imperiului Austro-Ungar. Provenind dintr-o familie cu origini aristocratice, întregul destin i-a stat sub semnul eclectismului, al libertăţii intelectuale şi profesionale. A studiat la Universitatea din Viena şi apoi la cea din Berlin, oraş în care s-a stabilit în 1938. A fost cetăţean al Austro-Ungariei şi României, oscilând apoi între Paris, Roma, Statele Unite şi Toscana. Se stinge din viaţă în 1998, lângă Florenţa. În memoria sa, primăria din Florenţa a instituit în 2007 premiul pentru literatură străină Vallombrosa Von Rezzori. A fost scriitor, memorialist, scenarist, dar şi actor, artist vizual, critic de artă şi colecţionar. Vorbea fluent germană, română, italiană, poloneză, rusă, idiş, franceză şi engleză. A cunoscut succesul literar în 1953, cu Maghrebinische Geschichten , o culegere de povestiri în cheie parodică ce având ca temă tinereţea sa în Bucureştii anilor '30. Valoarea i-a fost confirmată de romane precum Ödipus siegt bei Stalingrad (1954), Der Tod meines Bruders Abel (1976), dar în lumea anglofonă a atras atenţia odată cu publicarea în The New Yorker a povestirii Memoiren eines Antisemiten (1969, ulterior inclusă în romanul din 1979), remarcată de scriitoul Elie Wiesel, care l-a numit "un mare povestitor ". A scris peste douăzeci de romane şi povestiri autobiografice şi a obţinut prestigioase premii literare: Theodor-Fontane-Preis (1959), Premio Scanno (1987), Premio Boccaccio, Premio Lorenzo Il Magnifico. Romanul Memoriile unui antisemit (Denkwürdigkeiten eines Antisemiten, 1979) face parte dintr-o trilogie dedicată istoriei europene din prima parte a secolului XX, celelalte două romane (Ein Hermelin in Tschernopol. Ein maghrebinischer Roman- 1958 şi Blumen im Schnee - 1989) aflându-se şi ele în curs de traducere.

O carte cu titlu înşelător, Memoriile unui antisemit a apărut în anul 1979, declanşând o adevărată dispută în mediile literare şi nu numai. Autorul ei, Gregor von Rezzori, un aventurier erudit şi un histrion excentric, făcuse deja vâlvă încă de la lansarea, din urmă cu zece ani, a unei povestiri cu titlu omonim, în paginile revistei The New Yorker. Întreaga lume se aştepta ca între coperţile cărţii să se afle mărturia francă şi virulentă a unui antisemit inveterat, explozia de ură a unui austriac aristocrat cu vederi retrograde. Deja consacrat datorită povestirilor şi romanelor sale anterioare, Rezzori era perceput drept un foarte bun autor de texte în cheie parodică, un narator abil şi elegant, ale cărui texte erau pline de exotismul molipsitor al unui spaţiu aflat în Răsăritul Europei. Totodată, se remarcase deja ca scenarist, producător şi chiar actor, jucând alături de nume celebre, precum Brigitte Bardot, Charles Aznavour, Marcello Mastroianni; fire boemă şi bon viveur, un dandy cu atitudine dar şi cu o cultură impresionantă, Rezzori era departe de imaginea consacrată a autorului intangibil şi antisocial, care cultivă autoclaustrarea şi mizantropia.

Memoriile unui antisemit este în primul rând o operă de ficţiune, un roman cu tentă autobiografică ce spune povestea unui tânăr austriac, de stirpe nobilă, născut în Bucovina chezaro-crăiască de la începutul secolului XX, un globetrotter jubilator, îndrăgostit de viaţă şi de cultură, cititor pătimaş şi trăirist asumat, un tânăr care problematizează şi se autoexpune celor mai complexe procese introspective, etern sfâşiat între optimismul solar şi melancolia dulceagă. Stare pe care numai cuvântul rusesc skuşno, intraductibil de altfel, o poate exprima. Un fel de gol sufletesc, de dor nedefinit, de sfâşiere lăuntrică iremediabilă. Micul Gregor, cel din prima parte a cărţii, e un copil precoce care trece prin ciclul maturizării într-un ritm alert, trăind într-o casă sufocată de cărţi, sub influenţa directă a unchilor săi, vestigii vii ale unui secol de mult apus, aristocraţi erudiţi, pasionaţi de muzică şi literatură, legând prietenii cu copii evrei şi descoperind treptat natura antisemitismului din Bucovina. Talentul de povestitor al lui Rezzori, remarcat de Elie Wiesel, face din roman în primul rând o carte ce se citeşte cu sufletul la gură, şi abia apoi un document cultural. În partea a doua, cea care vorbeşte despre tinereţea bucureşteană a lui Gregor, ne întâlnim cu acelaşi oraş al tuturor contrastelor, reunind exuberanţa şi strălucirea pariziene cu imaginile balcanice ale nesfârşitelor drumuri prăfoase şi ale prăvăliilor armeneşti ori evreieşti - amintind la tot pasul de Bucureştiul toropit şi senzual din după-amiaza de august camilpetresciană, de spaţiul mitologizat de Eliade şi alţi autenticişti din interbelic în operele lor. Scriitura este una ce aminteşte, de asemenea, de literatura română interbelică şi de influenţele suferite de aceasta: Gregor melancolizează printr-un Bucureşti prăfuit, apreciază "taclaua, cafeaua şi primirea caldă" a negustorilor armeni de la periferie, "şireţi şi fără scrupule sau resemnaţi şi înţelepţi", le caută prietenia, se arată fascinat de dughenele lor ticsite cu mărfuri din cele mai diverse: de la sideful cel mai scump, la cârnaţii din carne de măgar, brânzeturi şi cutii de chewing-gum, perne de puf şi gramofoane, fistic pralinat şi mătăsuri, poţiuni magice de menţinerea tinereţii veşnice şi rahat locum. Un episod memorabil este cel în care Gregor descoperă, alături de frumoasa evreică de la pensiunea Lowinger, povestea de dragoste dintre bogatul unchi armean al acesteia şi mătuşa sa care reuşeşte să-şi ascundă originea semită până la moartea soţului său, fără a bănui că el cunoştea adevărul de la bun început.

Maturizarea erotică a lui Gregor parcurge etapele iniţiatice clasice: îndrăgostit de proprietara unui magazin din Bucureşti, o evreică trecută de prima tinereţe, supranumită Văduva neagră, analizează cu cruzimea şi inocenţa tipice tânărului aflat în pragul maturităţii defectele ce îi sluţesc imaginea iubitei, punând lipsa acesteia de rafinament pe seama identităţii sale. Prietenia cu Minka Raubitschek, boema care îl introduce în cercurile elitei intelectuale ale Vienei, va fi una pe viaţă, imaginea tinerei evreice inteligente şi nonconformiste marcându-l pentru totdeauna. Iar întâlnirea cu soţia sa, o fiinţă erudită şi o natură frământată, îi va schimba definitiv cursul vieţii.

Capitolele dedicate Vienei din anii Anschluss-ului surprind o societate pradă unui dezechilibru, ce anticipă haosul declanşat de cel de-al Doilea Război Mondial. O stare de paralizie, de încremenire temporală se instalează în ceea ce fusese cândva spaţiul dedicat prin excelenţă intelectualităţii, fie ea semită sau de alte naţionalităţi: "Timpul suferise şi el o schimbare ciudată, paralizase parcă şi el. Aerul era plin de promisiuni goale, totul ţintea parcă în gol, chiar şi entuziasmul celor mai credincioşi, mai zgomotoşi, mai devotaţi încremenise. Până şi venirea marelui Fuhrer al unui Reich, în fine reunit, fusese parcă de-o solemnitate încremenită". Crearea Anschluss-ului presupune instalarea unei noi ordini, născute din haosul politic al anilor interbelici, iar imaginea tânărului Gregor se identifică cu cea a unui rătăcit prin istorie, o istorie din care nu se revendică, dar al cărei prizonier este, un auslander prin excelenţă. Rezzori se dovedeşte a fi cronicarul perfect al acelei furii antisemite care a ajuns la paroxism în anii 30-40, târând întreaga Europă spre masacrul fără precedent al Holocaustului. Cartea spune povestea unui tânăr aristocrat austriac care trăieşte sentimentul ambivalent al fascinaţiei şi respingerii faţă de o evreitate ce îi lasă mereu impresia că nu i s-a revelat pe deplin şi că i se sustrage unei înţelegeri complete.

Naratorul tatonează problematica evreităţii şi se loveşte pentru prima oară de problema antisemitismului într-o Bucovină austro-ungară, experimentează erotic şi jubilează intelectual în Bucureştiul interbelic, fascinat de autenticismul aflat în mare vogă în epocă, pentru a melancoliza şi a medita în cele din urmă asupra antisemitismului în spaţiul vienez. Vădind abilităţi reale de histrion, naratorul îşi poartă vijelios cititorul prin spaţiul levantin al Bucureştiului anilor '30, pe sub un cer de lavandă, prin mahalalele prăfoase ale comercianţilor evrei şi armeni, făcându-l părtaş la poveştile savuroase ale frământatului veac XX. Episoadele ce consemnează aventura bucureşteană a tânărului Gregor cuprind savuroase descrieri ale unui Bucureşti surprins în cei mai spectaculoşi ani ai săi, în timp ce incursiunea în Viena Anschluss-ului propune o viziune dinăuntru, cu atît mai interesantă cu cât este vorba despre perspectiva unui participant la evenimente - Gregor este austriac, deprins cu atitudinea antisemită manifestată în familie, dar cultivă prietenii semite iar cele trei femei care îi marchează destinul sunt evreice.

Naraţiunea capătă forma unui exerciţiu anamnetic ce retrasează parcursul spiritual al personajului-povestitor, aşezând în centrul de semnificaţii problema unui fals antisemitism, manifestat mai degrabă ca revoltă împotriva neasumării unei identităţi iminente.

"Gregor von Rezzori vorbeşte, fără iluzii şi fără judecăţi morale superficiale, despre antisemitism, tragedia care a schimbat faţa Europei şi a lumii." (Bruce Chatwin)

"O cronică dramatică a unei metamorfoze personale, o carte curajoasă şi provocatoare." (Chicago Sun Times)

"Un roman al observaţiei fine, complex, neliniştitor. Vocea autorului îmbină ironia amară cu nostalgia dulce a rememorării." (New York Times)

"Romanul lui Gregor von Rezzori spune mai mult despre antisemitism decât o sută de cărţi de istorie." (Times Literary Supplement)


Mergeam ţanţoş, cu capul pe sus, în direcţia pieţei. Nu era nevoie să le arăt ştrengarilor care dănţuiau chiuind vesel în jurul meu dispreţul pe care-l aveam faţă de ei. Pur şi simplu îi tratam cu indiferenţă, la fel ca atunci când eram în trăsură, lângă unchiul Hubi sau lângă tanti Sofia sau între ei amândoi, şi puştii se-mprăştiau care încotro în faţa copitelor cailor; cu atât mai mult când fugeau, goniţi de claxonul Daimlerului masiv, pentru a alerga apoi, prin norul galben de praf ridicat în urma lui, ca să încerce să se agaţe de cuferele prinse în curele din spatele maşinii. În faţa vilei bizare cu turnuri şi creneluri a doctorului Goldmann unul dintre ei mi-a barat drumul. Era de vârsta mea, chiar dacă mai mic şi mai subţire decât mine, mai bine îmbrăcat şi evident mai bine-crescut decât ceilalţi, dar la fel de inconfundabil evreu. Faţa lui acoperită de puf roşcat şi înconjurată ca de-o blană de cârlionţi sârmoşi şi arămii era stropită de pistrui. Părea un berbec tânăr care se uită de-aproape la flăcările unui foc ("Soarele", avea să spună Stiassny mai târziu, "copiii tribului lui Levi contemplă soarele"). Dar ceea ce mi s-a întipărit în minte mai mult decât relieful acestui chip a fost expresia lui de siguranţă de sine de-a dreptul jignitoare. "Ce e? Purim?" a-ntrebat, clipind din ochi, când m-am oprit chiar în faţa lui ca să-l privesc în ochi şi să-l oblig - îmi închipuiam eu - să-mi facă loc. Ştiam că Purim e un fel de carnaval evreiesc, la care se poartă măşti colorate. Întrebarea lui mi s-a părut impertinentă, dar am considerat că ar fi sub demnitatea mea să-i dau un răspuns.

Fără urmă de sfială a ridicat mâna şi mi-a atins coada de vulpe de pe beretă: "Tu ce eşti? Rabin hasidic?" Acum venise vremea să-i arăt cine sunt eu. Cu o lovitură i-am dat mâna la o parte. Ca la un semn m-au atacat ceilalţi din toate părţile. Într-o clipă mi-a fost smulsă bereta aceea frumoasă de pe cap şi a dispărut sfâşiată de o îngrămădeală de mâini ridicate, în chiote de biruinţă. Am simţit cum mi se rupe o mânecă a hainei de miner de-a lungul cusăturii, pe sub epoleţi, m-au nimerit câteva lovituri, dar am ripostat şi eu zdravăn şi cu răutate, mai la ţintă, mai nemilos decât cei care mă asaltau haotic şi de fapt jucăuş. Ceea ce m-a amărât a fost eşecul ruşinos al basetului Max. În loc să mă apere, să muşte ca o fiară tot ce mişca în jurul meu, s-a retras schelălăind în spatele meu şi a încasat o bună parte din pumnii şi şuturile destinate mie. Dar, spre mirarea mea, băiatul cu părul roşu s-a repezit să-l ferească, deşi primul meu pumn îl nimerise drept în faţă: "Terminaţi, măi haidamacilor! Căţelul nu v-a făcut nimic!" Zarva s-a potolit aproape pe loc. O bătaie din palme răsunătoare i-a împrăştiat în toate părţile. Era Haller, potcovarul, care se întorcea de la fabrica de bere spre casă, unde mânca de prânz. Când bătea din palmele lui cornoase ai fi zis că se trage cu puşca. Strada s-a golit într-o clipă. Haller mi-a făcut un semn încurajator şi şi-a văzut de drum. N-a mai rămas decât roşcatul. ÎI ţinea pe Max în braţe, iar acesta dădea tandru din coadă şi încerca să-l lingă pe faţă. "Ia uite la puiuţu' ăsta scump", a spus, scărpinându-l pe fruntea încreţită.

Tocmai mă pregăteam să spun: "E un laş şi-un mizerabil".

Dar n-am vrut să-mi denigrez căţelul în faţa unui puşti evreu. "E prea tânăr ca să fie fioros." "Fiindcă nu se pune unu' contra zece?" m-a întrebat roşcatul. "Păi, poate crezi că-i prost ca un goi - ca tine adică." Şi-a răsfrânt buza de sus şi şi-a încercat dinţii din faţă cu limba. Părea şi mai orbit de foc decât înainte. "Cred că mi-ai scos un dinte. Dacă-mi cade trebuie să-mi plăteşti unu' nou de aur. Ăştia nu cresc de două ori, ca să ştii!" "Lasă câinele jos", i-am spus. "Ăsta n-o să fie câine de salon." I-a dat drumul pe jos, cu grijă, dar Max a sărit iarăşi pe el, cerşind mângâieri. Băiatul l-a bătut uşor pe cap. "Ce-o să fie atunci?" m-a întrebat.

"Câine de vânătoare." "Ce fel de vânătoare? De fluturi?" "Da, de fluturi. Ţi-aş putea arăta ce-a prins până acum." Mă gândeam la vitrinele de sticlă din turn cu colecţia de fluturi tropicali extraordinar de frumoşi.

"Şi de ce n-o faci?" m-a întrebat. "Te temi că-ţi dau păduchi dacă intru-n casă? Sunt fiul doctorului Goldmann." A arătat către vila în stil neogotic. "La mine poţi să vii chiar dacă vânătorul tău de fluturi are purici." A fost începutul unei prietenii care, din păcate, n-avea să ţină mult, dar care a făcut ca, în multe privinţe, vara aceea, când s-au întâmplat atâtea, să-mi rămână neştearsă în amintire.

Mai întâi mi-am bătut capul dacă se face să-l invit pe băiatul medicului Goldmann în casa rudelor mele. Nu atât fiindcă era vorba de un evreu, ci mai degrabă din cauza diferenţei de statut social care-i separa pe unchiul Hubi şi pe tanti Sofia de restul oamenilor din târguşor. Simţeam o rezervă nedisimulată în ceea ce-l priveşte pe doctorul Goldmann.

De obicei relaţiile dintre moşieri şi medicul local erau foarte prieteneşti, aveau mereu de-a face unii cu alţii, iar ambele părţi se străduiau să-şi arate stimă reciprocă. Unchiul Hubi şi tanti Sofia îşi trimiteau, ce-i drept, angajaţii la consultaţii la doctorul Goldmann când era vorba de cazuri serioase, dar încercau să se descurce fără el în cele mai uşoare. Tanti Sofia se ocupa de ele, desigur cu ajutorul farmacistului local, un polonez despre care avea o părere foarte bună. Dar nici ea, nici unchiul Hubi nu se tratau la doctorul Goldmann, iar ironia cu care îi prezentau casa ca pe o curiozitate noilor musafiri părea să indice că aveau un motiv bine întemeiat de a păstra distanţa.

Oricare ar fi fost motivul, îmi spuneam că rudele mele l-ar fi frecventat de mult pe medic dacă i-ar fi acordat vreo importanţă. Ştiam că structura socială a lumii noastre provinciale e prea delicată ca să-mi permită să intervin arbitrar şi din proprie iniţiativă în nişte relaţii rămase în suspensie.

Îl auzisem odată pe Stiassny dându-şi o părere pe care am luat-o literal şi fără îndoială mult mai în serios decât intenţionase el. Era în legătură cu observaţia făcută de un alt musafir, şi anume că unchiul Hubi, care făcuse o facultate şi-şi încheiase studiile (chiar dacă fără a obţine un titlu), ar trebui considerat ca un universitar. Stiassny a spus atunci: "E parte din tragedia naţională a Germaniei că elita ei se împarte în aşa-zişi universitari şi aşa-zişi intelectuali".

Era clar că se vorbea despre două tabere care se duşmăneau.

Asta o confirmase şi unchiul Hubi când exclamase odată, enervat de Stiassny: "Ce mă irită cel mai mult la intelectualii ăştia e că nu spun niciodată direct ceea ce cred. Sunt ca artileriştii, care nu trag nici ei niciodată direct la ţintă, ci în cu totul altă parte, ca să ajungă să lovească acolo unde cred ei că trebuie să lovească. Exact cum fac şi evreii". Iar tanti Sofia, care mereu accentua şi interpreta ce spunea unchiul Hubi, adăugase de astă-dată, deşi Stiassny era protejatul ei: "Sigur că Hubi nu vrea să spună că toţi artileriştii erau evrei, deşi, când nu îşi găseau un loc mai ferit la spitalul de campanie sau la cancelarie, îi găseai mai mult ca sigur printre artilerişti. Dar Hubi are dreptate, trebuie să fim atenţi când Stiassny vorbeşte vrute şi nevrute. Chiar dacă de fapt e un băiat foarte bun şi sărac".

În orice caz, vitejii din turn, prietenii buni ai unchiului Hubi erau făcuţi din altă plămadă, aparţineau unei alte specii.

Aveau o atitudine respectuoasă dar foarte rezervată până şi faţă de universitari, care erau, spuneau ei, "oameni cu o anumită formaţie profesională care trebuiau să-şi câştige existenţa, cum ar fi: medici, avocaţi şi alţii care munceau cu creierul", şi nu amatori ca unchiul Hubi "care se aventurează de dragul jocului în regiunile nemărginite ale cunoaşterii". Şi, dacă cineva se deosebea nu numai prin faptul de a fi universitar, dar mai era pe deasupra şi evreu - ceea ce se şi întâmpla în majoritatea cazurilor -, atunci prăpastia socială era aproape de netrecut. Era un fapt cert că doctorul Goldmann era şi evreu, şi intelectual. Întreţinea chiar schimburi de idei foarte strânse cu Stiassny, după cum s-a dovedit mai târziu.

Cu toate astea, am fost destul de curajos şi mi-am spus că turnul îmi fusese repartizat ca locuinţă cu intrare separată tocmai ca să primesc pe cine vreau la mine. I-am spus deci roşcatului fiu al doctorului Goldmann că poate să vină să-mi vadă colecţia de fluturi. "De fapt - cum te cheamă?" l-am întrebat.

Îl chema Wolf. Am avut o reacţie amestecată la nume.

Pe de-o parte, mă bucura că noul meu prieten avea un nume care nu era penibil, ca Moise sau Jossel. Pe de-altă parte, nu mi se părea tocmai potrivit să îl cheme ca pe un cavaler din legendele eroice germane. Mi-a explicat însă că Wolf e un nume răspândit printre evreii ortodocşi; pe tatăl lui îl mai chema şi Bär. Wolf Bär Goldmann... Am început să râd. Noul meu prieten, Wolf, m-a întrebat cum mă cheamă.

A trebuit să mărturisesc că mi se spune "Bu-bi". A pufnit într-un râs nestăpânit, tot aşa cum făcuse şi camerista Florica, când mă văzuse prima oară în costum. "Dac-ai avea o soră, ar chema-o Mädi? "Probabil", a trebuit să recunosc. "Şi părinţii tăi ar fi Manni şi Weibi?" A durat un timp până să se potolească.

A avut o reacţie asemănătoare când l-am dus în turnul de care eram atât de mândru. "Cum adică turn?" a-ntrebat încă de pe scări. Şi când am ajuns sus: "Asta numeşti tu turn? Ia uite colo ce-nseamnă turn". Mi-a arătat spre geamul prin care se vedea, peste coroanele copacilor, acoperişul crenelat al vilei doctorului Goldmann, unde se-nălţa un turn cu fanioane.

Trebuia să recunosc că mă uitasem de multe ori la el şi mă necăjisem că romantismul acelei case neogotice se potriveşte mult mai bine stării mele sufleteşti germane decât mansarda care mi-o provocase. "Ai o cameră în turn?" am întrebat destul de descurajat. "Ce-s mişugă să mă tot şlepăi pe scările alea?! Că doar n-oi fi goi!" mi-a răspuns Wolf.

M-a amărât că folosea cuvântul idiş goi ca să desemneze prostia greoaie. Mi-am zis că poate e o expresie curentă în lumea lor şi m-am bucurat că e atât de destins faţă de mine, încât îmi vorbeşte ca şi cum aş fi unul de-ai lui. Când voia, vorbea foarte bine germana cultă, de altfel mergea la şcoală la Viena. Dar o făcea ca pe ceva învăţat pe dinafară. Vorbea amestecul de germană stricată, expresii idiş şi poloneze - jargonul evreiesc pe scurt - fiindcă această nonşalanţă lingvistică de-o bogăţie de expresii plină de sensibilitate, culoare şi umor corespundea cel mai exact minţii lui rapide şi mobile şi siguranţei sale de sine incontestabile.

În ceea ce mă priveşte, fusesem educat într-un spirit foarte riguros şi corect al limbii, în ciuda coloraturii austriece a limbajului familiei mele ai cărei membri vorbeau între ei o aşa-numită "germană în papuci de casă", dar puteau, în acelaşi timp, să vorbească o germană literară de o claritate de cristal când voiau - şi la ei nu suna ca ceva învăţat pe dinafară. Îl ascultam acum cu o atenţie amuzată pe noul meu prieten Wolf Goldmann vorbind, evaluându-l, ca să zicem aşa, şi lingvistic.

Şi-a aruncat ochii destul de plictisit peste obiectele din turnul meu. E adevărat că vitrina cu fluturi l-a prins un timp, dar eu mă aşteptasem să aibă un efect fulminant. Craniul de fildeş i s-a părut greşit din punct de vedere anatomic: tatăl lui avea în cabinetul său un schelet autentic pe care îmi va putea demonstra defectele lui. În faţa scrumierei modelate cu jocul de cărţi şi chiştocul de ţigară a clătinat din cap dezaprobator şi i-a întors spatele dând din umeri. Când a ajuns la scenele de luptă dintre ulani şi cazaci a dat din cap.

Nici măcar isprăvile vitejeşti ale contelui Sándor pe cal nu i-au atras atenţia decât câteva clipe. "A fost director de circ?" m-a întrebat în treacăt, fără să aştepte răspuns.

S-a oprit să contemple mai îndelung săbiile şi "butoiaşul" unchiului Hubi. "Purtaţi tichiuţa pe sub căciula de vulpe?" a vrut să ştie. Nu, i-am spus, nu e ca un yarmulke, calota mică şi neagră pe care o poartă evreii ortodocşi sub pălării - de altfel "butoiaşul" studenţilor care nu erau preşedinţi de club era colorat şi cu vizieră şi se numea couleur -, ci era un semn distinctiv al veteranilor la banchetele studenţeşti. M-am înfierbântat, desfăşurând toată gama cunoştinţelor mele proaspăt dobândite, vorbind despre obiceiurile şi datinile cluburilor universitare germane, fiecare cu culorile lui; l-am mai informat că noii primiţi se numesc "vulpi" şi sunt daţi în grija unui maior al vulpilor - tocmai cel care avea voie să poarte pe cap, ca însemn al demnităţii sale, ceva care lui Wolf Goldmann îi amintea de pălăria de rabin. Am intrat în detaliile "codului berii", ceremonialul băutului cu reguli stricte, aşa-zisul "chef", care nu era considerat doar o plăcere, ci şi o măsură educativă importantă: un bărbat trebuie să înveţe, în definitiv, să-şi poarte raţia de alcool cu decenţă şi fără să-şi piardă demnitatea.

Wolf Goldmann m-a ascultat cu strâmbătura aceea a berbecuţului cu chipul luminat de foc: "Şi-n timpul ăsta cântaţi lieduri cu blondina aia frumoasă de se piaptănă peste Rinul tumultuos".

Aşa era - vorbea despre "Lorelei". De fapt, era o poezie de Heinrich Heine care, cum ştie toată lumea, era evreu, am adăugat eu semnificativ. Cuvintele mele n-au avut nici un efect asupra lui, iar eu m-am enervat la ideea că poate am dat impresia că vreau să stabilesc o apropiere între noi, în felul ăsta grosolan - de goi.
"De-aia e brodată cheia sol pe tichiuţă, fiindcă tot cântaţi?" m-a întrebat.

Nu era cheia sol, ci însemnul asociaţiei.

I-am descifrat ornamentul încâlcit al literelor. A dat din nou din cap. Faţa lui aprinsă de berbec a rămas serioasă. "Da' spadele? Dacă trebuie să-mpungi cu ele, de ce n-au vârf?" Puteam să-l informez şi despre asta: nu erau paloşe, nici spade şi nici săbii, ci florete uşoare folosite doar la dueluri studenţeşti. Deci nu împungeai cu ele, ci doar te duelai.

Stăteai cu picioarele desfăcute, nemişcat, bandajat până la urechi într-o armură de piele şi de vată, cu o mână îndoită la spate, iar cu cealaltă ieşind din bandajele groase care înfăşurau braţul ridicat deasupra capului şi ţinteai doar capul şi obrajii adversarului. Dacă-l nimereai astfel încât marginea floretei să-i cresteze faţa, secundul întrerupea partida şi examina rana. Arbitrul era rugat să constate câte o "crestătură însângerată" pentru fiecare participant. După ce erau cusute şi se vindecau, cicatricele deveneau acele "Schmisse" cu care se mândreau universitarii germani. O partidă se compunea din cincisprezece runde, fiecare rundă avea un număr fix de schimburi de lovituri. Hotărâtor era numărul de "crestături însângerate"; dacă una dintre ele era prea adâncă, doctorul-bărbier-felcer, cum îi spuneau studenţii, întrerupea duelul şi îl declara pe cel rănit scos din luptă. Nu era ruşinos să fii "scos din luptă". Dar vai de cel care tresărea chiar uşor sau încerca "să se eschiveze" - adică să evite lovitura adversarului printr-o mişcare a capului - atunci când primea "o crestătură însângerată". Dacă se întâmpla aşa, era imediat suspendat, i se impunea "boicotul de bere" pe toată perioada suspendării, nu avea voie să participe la chefuri, să poarte culorile asociaţiei - adică tichia şi panglica peste piept - şi era exclus de la petrecerile studenţeşti până când îşi spăla ruşinea în alt duel, mai greu. O astfel de şansă de a se reabilita nu i se oferea de două ori. Dacă "eschiva" se repeta, se acoperea de ruşine şi era exclus fără milă din asociaţie. Fraţii lui de până atunci îl ocoleau şi rămânea descalificat pe veci (nu mai avea dreptul să ceară sau să dea satisfacţie în chestiuni de onoare).

Wolf Goldmann ştia ce înseamnă asta, spre surprinderea mea: "Pe noi, evreii, ne-au declarat descalificaţi", a spus.

N-am ştiut ce să răspund. Problema descalificării nu se punea decât când erai provocat la duel, i-am spus evaziv, iar duelul studenţesc cu floreta era în general ceva prestabilit, şi nu o problemă de onoare: o probă de tărie de caracter şi de curaj care determina valoarea unui membru. Numărul mare de tăieturi obţinute astfel era o dovadă de caracter.

Wolf Goldmann a început să chicotească: "Ca la negri. Dar măcar ăia îşi crestează ornamente frumoase pe obraji".

De altfel, nu aflase nimic nou de la mine, mi-a spus în cele din urmă. Ca student, făcuse şi tatăl lui parte dintr-o asociaţie evreiască. În orice caz, fără ritualurile ridicole de genul duelurilor şi codului berii, ci organizate pur şi simplu în scopul autoapărării. Studenţii evrei fuseseră atât de des hărţuiţi de cei germani, încât se adunaseră şi ei în asociaţii, pregătite să răspundă provocărilor. Fiecare dintre ele avea câte un duelist strălucit care apăra onoarea fraţilor săi. Nu se luptau cu florete uşoare, ţintind doar capul şi obrajii, ci cu săbii grele, cu torsul gol şi erau atât de agili, încât era nevoie de calităţi reale ca să ajungi duelist; ochi ageri, prezenţă de spirit şi supleţe. Când un duelist era scos din luptă, era numai din cauza unei incapacităţi reale. Frăţiile naţionaliste germane preferau să evite ciocnirile cu aceşti maeştri desăvârşiţi ai spadei. Era unul din motivele pentru care evreii erau socotiţi descalificaţi, mi-a spus Wolf Goldmann zâmbind.

O ştia de la tatăl lui care fusese, el însuşi, cel mai bun duelist al asociaţiei din care făcea parte.
"O să înveţi şi tu să te duelezi?" am întrebat.
"Că doar n-oi fi prost. Am nevoie de mâinile mele pentru alte lucruri", mi-a spus Wolf Goldmann.

Încă nu înţelegeam pentru ce anume. În orice caz, era clar că avea mare grijă de ele. Activităţile la care băieţii de vârsta lui se străduiau să exceleze de obicei îl lăsau rece. Era de aşteptat că nu va încerca să-l egaleze pe contele Sándor pe cal şi, de altfel, mă îndoiam că grăjdarii ar fi înşeuat un cal pentru un mic evreu localnic. Dar Wolf nu avea ambiţii nici în alte privinţe. Nu se căţăra în pomi, nu încerca să fie cel mai bun la aruncatul cu pietre, nu cioplea alene şi fără rost beţe şi beţigaşe, nu trăgea nici cu arcul, nici cu praştia şi nici măcar nu ştia să fluiere printre degete. Îndemânarea mea la toate aceste discipline - mai ales la trasul cu praştia, cu care impresionam pe toată lumea - nu-mi dădea acum nici un fel de sentiment de superioritate, atât de totală era indiferenţa lui faţă de ele. Dimpotrivă: începusem să mă simt infantil în comparaţie cu el.

Am constatat că eram de aceeaşi vârstă, doar data naşterii diferea, cu o zi sau două. Dar experienţa lui de viaţă era mult mai avansată decât a mea şi nu-mi rămânea decât să mă resemnez şi să recunosc că voi reuşi, poate, cu condiţia să trec reexaminarea fatală din toamnă, să ajung în cel mai bun caz în lumea academică, pe când el era deja indiscutabil un intelectual în germene.