Mauricio sau alegerile locale

Eduardo Mendoza s-a născut la Barcelona în 1943. Între 1960 şi1965 studiază dreptul, iar din 1973 se mută la New York, unde vreme de nouă ani lucrează ca interpret pentru ONU.

În 1975 îi apare primul roman Adevărul despre cazul Savolta (La verdad sobre el caso Savolta), recompensat cu Premio de la Crítica şi ecranizat în 1980. Patru ani mai târziu începe publicarea unei serii al cărei personaj central este detectivul Ceferino cu romanul Misterul criptei vrăjite (El misterio de la cripta embrujada; Humanitas, 2006), de asemenea ecranizat în 1981, urmat de Labirintul măslinelor (El laberinto de las aceitunas, 1982; Humanitas, 2006), care îl consacră drept unul dintre autorii cu cele mai mari vânzări în Spania, şi Peripeţiile coafezului (La aventura del tocador de señoras, 2001; Humanitas, 2006).

De un succes răsunător se bucură Oraşul minunilor (La ciudad de los prodigos, 1986), roman distins cu Premio Ciudad de Barcelona în 1987 şi adaptat pentru marele ecran în 1999. Publică în continuare romanele: La isla inaudita (1989), Nici o veste de la Gurb (Sin noticias de Gurb, 1990; Humanitas, 2008), Restauració (1990), Anul potopului (El año del diluvio, 1992), Una comedia ligera (1996), desemnat cea mai bună carte străină în Franţa (1998), El último trayecto de Horacio Dos (2002), Mauricio sau alegerile locale (Mauricio o las elecciones primarias, 2006).

Cel mai recent roman al său, El asombrosso viaje de Pomponio Flato (2008), va apărea în colecţia "Raftul Denisei".


Suntem în Barcelona postfranchistă cuprinsă de febra pregătirii Jocurilor Olimpice şi de nebunia apropiatului scrutin electoral. Mauricio Greis, un dentist fără iluzii şi incapabil să facă alegeri, este prins într-un joc dublu: cel al opţiunii politice şi cel al triunghiului sentimental. O poveste deopotrivă caustică şi lucidă, care pune sub lupă cu mult umor resorturile sufleteşti ale unei societăţi dezamăgite de manipularea înşelătoare a puterii.

Barcelona anilor '80 e un oraş în schimbare. Alegerile locale se apropie, iar tumultul lor acoperă gălăgioasa viaţă de noapte a urbei. Mauricio Greis, doctor stomatolog fără planuri de viitor, rupt de prietenii din tinereţe, se întoarce în oraşul natal hotărât să renunţe la existenţa solitară. O întâlnire întâmplătoare îl scoate din monotonia de până acum: un coleg de liceu îi face propunerea neaşteptată de a se înscrie pe listele Partidului Socialist şi de a participa la întâlnirile cu alegătorii.

Pe de o parte pentru a-şi rememora idealurile din anii studenţiei, iar pe de alta pentru a-şi umple timpul, Mauricio acceptă. Prilejul se dovedeşte propice pentru a începe o relaţie amoroasă cu două femei care îi vor schimba viaţa: avocata Clotilde, o feministă radicală mânată de ambiţia de a reuşi, şi rebela Porritos, cântăreaţă de rancheras prin baruri rău-famate. Dacă alături de Clotilde frecventează restaurantele şic din Barcelona, pătrunde în elita socială şi îşi face planuri avantajoase de căsătorie, tânărul se simte în acelaşi timp atras de Porritos şi de destinul ei tragic. În această lume în schimbare, în care unii îşi pierd iluziile, iar alţii îşi făuresc noi idealuri, va reuşi Mauricio să se împartă între alegerile locale şi alegerile sentimentale?

Romanele lui Eduardo Mendoza, unul dintre cei mai mari scriitori spanioli contemporani, sunt traduse în douăzeci şi şase de limbi. Mauricio sau alegerile locale a fost distins cu premiul Fundación José Manuel Lara Hernández în 2007.

"O savuroasă comedie sentimentală şi de moravuri." (Lire)

"Un roman ca o oglindă plimbată de-a lungul trotuarelor Barcelonei, prin baruri unde răsună acorduri de chitare iar atmosfera e îmbibată de alcool, prin alcovuri unde dragostea se consumă în taină şi prin culisele umbroase ale politicii, scris de unul dintre cei mai redutabil maeştri contemporani ai literaturii spaniole." (Magazine Littéraire)

"Mauricio sau alegerile locale e romanul sfârşitului ideologiilor, când omul obişnuit încearcă să îşi salveze integritatea morală, fără să-şi facă iluzii cu privire la schimbările care se prefigurează la orizont şi totodată conştient că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Mauricio e semenul nostru, martorul unei societăţi care vrea să scape de cinismul înconjurător." (Télérama)


Mauricio era stomatolog de aproape un an la Torralba, clinica de profil a doctorului Robartes, când se întâlni pe unul dintre coridoare cu un fost coleg pe care nu-l mai văzuse din vremea anilor de şcoală.
- Greis!
- Fontán! Ce surpriză! Se îmbrăţişară călduros, apoi continuară să râdă.
- Ei bine, spuse Fontán, până la urmă te-ai făcut stomatolog.
- După cum vezi. Dar tu ce cauţi într-un loc atât de puţin recomandabil?
- Îl frecventez de ani de zile, dar nu ştiam că lucrezi aici.
- Care-i viaţa ta? Însurat? Vreo iubită? Ori poponar ca toţi ceilalţi?
- Nimic din toate astea.
- Nici eu, zise Fontán.

Amândoi tăcură, cumva încurcaţi: începuseră conversaţia cu însufleţire, dar nu ştiau ce să-şi mai spună. Când se văzuseră ultima oară erau doi puştani, iar acum avea fiecare un aer foarte serios. Mauricio se simţea stingherit că discuţia avea loc în timp ce el purta halat alb şi se afla undeva unde mirosea a antiseptic mentolat. Se deschise o uşă şi o infirmieră anunţă:
- La telefon. Doamna Villamil.
- Imediat.
- Bine. Ai de lucru, iar eu trebuie să plec. Mă bucur că te-am văzut.
- Şi eu.
- Da, sigur, însă eu o spun la modul serios.

Avea o uşoară urmă de melancolie în glas. Adăugă:
- După terminarea liceului încetăm de la o zi la alta, fără motiv, să ne mai vedem colegii. Noi locuiam în apropiere, nu exista temei pentru o despărţire atât de radicală. Am fi putut continua să ne vedem. Dar n-am făcut-o. M-am gândit deseori la asta şi mi-a părut rău. N-aş putea spune de ce, pur şi simplu mi-a părut rău.
- O fi trecut efectul novocainei, glumi Mauricio.
- Nu, nu, sunt sincer. Şi ca să ţi-o dovedesc, te voi suna săptămâna viitoare şi te voi invita la cină. Doar noi doi. Eşti sigur că n-o s-o fac, dar o voi face, aşa că, dacă vrei să scapi, căută-ţi o scuză potrivită.

Fontán se ţinu de cuvânt, iar Mauricio acceptă invitaţia. N-ar fi vrut să reia o amiciţie care nu existase, de fapt, niciodată, dar nici să-l refuze, căci urma să-l întâlnească deseori la clinică. Pe de altă parte, situaţia nu i se părea stingheritoare: în liceu, Fontán nu-i fusese apropiat şi nu se simţea obligat să vorbească despre trecut, chestiune care nu i-ar fi făcut plăcere.

După terminarea studiilor Mauricio a stat un an în Germania, apoi doi la Madrid pentru o specializare în stomatologie. În acest răstimp, îşi pierduse din vedere amicii şi colegii, iar cei pe care îi recuperase încetaseră să-l mai intereseze. Apoi, după întoarcerea la Barcelona, izolarea în care trăia începuse să devină apăsătoare. În fond, un chef de-o noapte n-are cum să strice, îşi spuse.

Fontán fixă întâlnirea devreme, într-un restaurant luxos şi scump, de pe Calle Ganduxer. La restaurant, maître îl primi cu deferenţă şi-l conduse la masa unde îl aştepta Fontán.

Mauricio nu-şi revenea din uimire. Nu-l impresiona demonstraţia de opulenţă, ci faptul că protagonistul ei era o persoană pe care ultima oară o văzuse în pantaloni scurţi, alergând după o minge. Îşi aminti atunci că fostul său coleg se bucurase întotdeauna de faima unei descendenţe alese şi că de tânăr, din anii studenţiei, era un rafinat. Se îmbrăca cu un ştaif impropriu vârstei şi îşi trata colegii cu o dezinvoltură pe care unii o luau drept condescendenţă. Tatăl lui Fontán era bogat şi practica în mod ostentativ un gen de viaţă care se numea, pe atunci, la dolce vita. I se atribuiau călătorii exotice şi aventuri cu femei ce apăreau în reviste ilustrate. În nu ştiu ce împrejurare, într-o gazetă de seară apăruse o fotografie care-l înfăţişa pe terenurile Clubului de Tenis Barcelona, alături de Rod Laver, pe care-l ţinea de după umeri într-un gest de camaraderie. Cei doi aveau câte o rachetă în mână şi sub fotografie scria că don Tomás Fontán, cunoscută figură barceloneză şi sportiv amator, disputase un foarte îndârjit match amical cu campionul lumii. În liceu, fotografia trecuse din mână în mână, convertită în proba concludentă a zvonurilor legate de ilustrul personaj şi de bravurile sale mondene. Referinţele paterne îi impuseseră fiului o responsabilitate apăsătoare. Acum, pe firul acelor amintiri, Mauricio se întreba dacă reputaţia legendarului señor Fontán corespundea realităţii sau dacă, de fapt, legendarul señor nu fusese decât un fanfaron, într-o perioadă obscură, într-un oraş meschin şi provincial.
- Tatăl tău mai trăieşte? Fontán surâse de parcă ar fi văzut celebra fotografie reprodusă pe chipul fostului său coleg.
- Da, cum să nu. Dar nu mai joacă tenis. Făcu o pauză şi adăugă: Sunt ani buni de când mă ocup de afacerile familiei. De asta vezi că fac pe nebunu', cu atâţia neghiobi în jur.

Fontán studiase dreptul şi managementul firmelor la ESADE (Instituto de enseñanza de finanzas y administración de empresas / Facultatea de Economie şi de Administrare a Întreprinderilor, institut de învăţământ superior de elită pe vremea lui Franco - n.trad.), apoi trecuse pe la Deusto (Universitatea iezuită de la Vascongadas - n.trad.). şi în final făcuse un masterat la o universitate americană. Întors la Barcelona, descoperise că nici una dintre cunoştinţele dobândite nu-i folosea la luarea celor mai importante decizii, care, ca de obicei, continuau să fie fructul intuiţiei şi al hazardului. În realitate, cunoştinţele respective îi erau de folos doar pentru a nu perpetua erorile comise zilnic de către ceilalţi antreprenori, mai puţin pregătiţi, adepţi naivi ai metodelor şi formulelor de duzină. Mulţumită acestei atitudini, de un scepticism rezonabil, de la sosirea sa în companie afacerile au prosperat cu moderaţie, însă constant şi ferm. Şi lucrul cel mai bun era că această modalitate de îmbogăţire nu necesita timp şi efort. Totul era să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul, fără iniţiative. În afară de asta, puţine mai contau: trăia singur şi fără obligaţii într-un apartament spaţios, era ordonat, nu avea vicii şi, urmând tradiţia familiei, juca tenis.

Scurta relatare, simplă şi onestă, fără urme de cinism sau lăudăroşenie, îi plăcu şi-l descumpăni pe Mauricio. Deşi încasa o leafă bună, Mauricio nu se lepădase încă de obiceiurile lui juvenile: era independent, dar nu-şi îngăduia nici un lux, nu din zgârcenie, ci pentru că se întâmpla să nu aibă pe ce-şi irosi banii. Dacă la sfârşitul lunii îi prisosea ceva, lăsa totul în cont şi uita întreaga poveste. Îşi consacra timpul liber studiului şi lecturii, nu avea alte pasiuni şi se îmbrăca foarte simplu. Acum, în acel mediu rigid, unde se simţea un intrus, se întreba dacă săvârşea o impostură sau începea să vadă o lume ce i se potrivea cu adevărat şi din care, până atunci, în virtutea unei amăgiri menite să nu-i tulbure liniştea sufletească, se crezuse exclus. Se întreba, totodată, cine avea să plătească îmbelşugatul banchet. Toate aceste gânduri potrivnice îl împiedicau să se bucure de plăcerea unei mese bune.

Rezerva sa nu scăpă perspicacităţii lui Fontán.
- Ce-ai păţit?
- Nimic, doar că nu sunt obişnuit să frecventez asemenea locuri.
- Şi care-i legătura? Noutatea stimulează sau ar trebui s-o facă. Doar dacă, desigur, nu există alte raţiuni.
- Nu, absolut deloc. Mi se trage de la relaţia mea încă proastă cu banii.
- Cine n-o are? Banii, femeile, moartea... doar nu poţi să pretinzi că ai soluţii la aceste dileme. Nimeni nu doarme liniştit, iar copiii mai puţin ca oricine. De mic stăteam de veghe o bună parte a nopţii, frământându-mi creierii, atrăgând asupra mea o adevărată furtună: ce s-ar întâmpla dacă, pe neaşteptate, m-aş vedea abandonat şi fără resurse, dacă aş uita tot ce ştiu, dacă aş orbi, aş surzi sau n-aş mai putea vorbi, unde o să ajung după moarte, în fine, ştii cum e. Mă gândeam atunci că adulţii au răspunsuri la întrebările fundamentale şi, de aceea, dorm duşi, sforăind şi pufnind, de parcă vor să-şi proclame, în mod vulgar, liniştea sufletească. Mai târziu, am înţeles că nici ei nu ştiau nimic. Pur şi simplu, preocupări mai prozaice, dar mai urgente, îi împiedicau să filozofeze. Nu ştiu dacă ăsta e secretul vieţii. Tot ce-ţi pot spune e că, dacă te învârţi în jurul unei chestiuni fără soluţie, nu ajungi la nimic. Şi, până una-alta, timpul trece.
- Carpe diem?
- Nu ştiu ce înseamnă, dar, dacă zice că nu trebuie să laşi să ţi se răcească mâncarea, sunt de acord. Şi nici să ţi se termine sticla, fără să ai alta alături, gata de destupat.

Chemă chelnerul şi-i ceru încă o sticlă de vin, căci pe prima o isprăviseră la aperitivele casei, înainte să înceapă cina propriu-zisă.
- N-o spun la figurat. Sunt un om practic; trăiesc în prezent şi încerc să mă bucur de binele pe care mi l-a hărăzit soarta. Nu e un sfat de filozof, ci de economist. Viaţa e fragilă, trecătoare, nestatornică, dar asta e nimic în comparaţie cu sistemul monetar internaţional. Majoritatea oamenilor refuză să accepte realitatea. Unii, de teamă că nu ştiu cum să facă faţă incertitudinii. Alţii, din motive ideologice, pentru a nu recunoaşte că sistemul în care trăiesc supuşi şi în funcţie de care şi-au organizat viaţa nu e altceva decât un castel de nisip. Lucru valabil atât pentru susţinătorii, cât şi pentru detractorii sistemului. Cei ce propovăduiesc prăbuşirea capitalismului dovedesc că au o credinţă demnă de o cauză mai bună: îl văd pe diavol acolo unde nu e decât inerţie, improvizaţie şi incompetenţă. Dacă îmi amintesc bine, tu, în liceu, erai cam de stânga.
- Da, şi ulterior chiar mai mult. În facultate mă ţineam de mână cu comuniştii, cu toate că nu m-am înscris niciodată în partid.
- De ce?
- De ce nu m-am înscris? Să fiu sincer, n-aş putea să-ţi spun. Nu riscul m-a determinat să n-o fac. Pe atunci, mă justificam spunând că n-aş fi suportat rigiditatea ierarhiei şi a doctrinei. Azi, mă gândesc că, de fapt, nu aveam nici un impuls autentic de a distruge societatea în care se întâmpla să trăiesc. Lumea era nedreaptă, dar mie mi se părea totuşi bună. În schimb, utopia leninistă mi se părea sinistră.
- Şi acum?
- Acum, la fel, nu activez nicăieri. Mă străduiesc să nu abdic de la vechile-mi principii. Tot e ceva. Cu anii, am devenit pragmatic: un progres real, cât de mic, valorează mai mult decât orice promisiune sau speranţă. În definitiv, ai dreptate: viaţa e scurtă.
- Mai ales cea de la PSOE (Partido Socialista Obrero Español / Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol - n.trad.). Crezi c-o să reziste toată legislatura?
- N-am idee. Politica a încetat să mă intereseze. Putem schimba subiectul?
- Cum vrei. Sunt ani de zile de când am ieşit din brigada socială.
- Ei, vezi...

Continuară să discute mai în glumă, mai în serios, sărind, relaxaţi, de la o temă la alta. Apoi, Fontán îi propuse lui Mauricio să pună capăt serii, dacă nu avea nimic împotrivă: nu era un fan al nopţilor pierdute şi presupunea că nici lui Mauricio nu-i convenea să doarmă pe sponci, dacă a doua zi avea nevoie de un cap limpede şi de-o tensiune normală.

N-ar fi vrut ca, din pricina lui, să-i extragă cuiva o măsea sănătoasă. Mauricio încuviinţă, deşi, în sinea lui, se simţea cumva dezamăgit: datorită atitudinii dezinvolte a fostului său coleg şi a înclinaţiei sale pentru risipă, îi atribuise acestuia un comportament libertin pe care, prudent, dar şi curios, ar fi fost până la urmă dispus să-l adopte dacă i s-ar fi făcut vreo propunere.

Fontán ceruse deja nota de plată şi insistă s-o achite, fără să ia în seamă protestele lui Mauricio. Doar el propusese cina şi alesese restaurantul. În schimb, acceptă să fie invitat de Mauricio, unde şi când va socoti acesta de cuviinţă.

Rămăseseră înţeleşi, iar Fontán îl însoţi pe Mauricio până acasă.

De îndată ce se văzu singur, Mauricio făcu bilanţul întâlnirii şi fu nevoit să admită că petrecuse o seară agreabilă, deşi, în anumite privinţe, îi păru rău că fusese sincer faţă de o persoană pe care, probabil, n-o va revedea prea curând.

Aparţineau unor medii diferite. Ajunse la concluzia că fostul său coleg, cu instinctul lui de negociator, dorise să profite de întâlnirea întâmplătoare de la Torralba, încercând să vadă dacă nu cumva putea obţine vreun avantaj. La următoarea cină îmi va propune, în mod sigur, o afacere, se gândi. M-a văzut bine situat şi a mirosit banul. Noi, stomatologii, avem faima de a câştiga bani cu duiumul şi e un oarecare adevăr în chestia asta, deşi nu e cazul meu.

La clinica stomatologică Torralba, unde se angajase prin bunăvoinţa doctorului Robartes, un cunoscut al tatălui său, Mauricio avea o leafă decentă şi trăia fără să se simtă strâmtorat.

Ulterior se ruşină de gândurile rele nutrite la adresa lui Fontán: oricare ar fi fost motivele lui, era cert că-l invitase şi-l tratase tot timpul ca pe un prieten adevărat, dovedind un real interes pentru viaţa şi opiniile sale. În loc să-şi întreţină suspiciunile nefondate, ar fi trebuit să-i întoarcă invitaţia cât mai repede cu putinţă. Dar, din inerţie, lăsă timpul să treacă fără să întreprindă nimic.

Până la urmă, cel care a telefonat a fost Fontán. Dar pentru că Mauricio nu era atunci acasă, i-a lăsat un mesaj, anunţându-l că va reveni pentru a stabili o nouă întâlnire.

De data aceasta suspiciunea lui Mauricio puse solicitudinea lui Fontán pe seama nevoii de a comunica cu cineva de încredere. Probabil că existenţa pe care şi-o alesese, sau pe care destinul o alesese pentru el, îi oferise putere şi bogăţie în schimbul unei acute înstrăinări. Singurătatea îl făcea acum să caute un confident în cineva cunoscut, precum Mauricio, dar în acelaşi timp străin de lumea lui.

Totuşi, când reveni, Fontán îi spuse că joia următoare convocase un mic grup de prieteni la el acasă; o reuniune fără pretenţii, fără vreun motiv anume, cu nişte băutură, cu nişte gustări, ca să se mai distreze şi ei. Fără prea mare entuziasm în faţa perspectivei de a intra în legătură cu oameni necunoscuţi, dar incapabil să refuze din pricina remuşcărilor produse de repetatele şi mereu dezminţitele lui suspiciuni, Mauricio promise că nu va lipsi.

Fontán locuia pe Calle Anglí, ceva mai jos de promenada Bonanova, într-o clădire nouă, cu hol larg şi portar în uniformă, care l-a însoţit pe Mauricio la ascensor şi a apăsat pe buton după ce, în prealabil, a vrut să-i cunoască numele.

I-a deschis un chelner care i-a oferit un pahar de şampanie, lăsându-l apoi singur în vestibul.

Mauricio nu ştia ce să facă. Îşi scoase pardesiul şi şi-l depuse într-un alcov alăturat, unde zăceau îngrămădite mai multe haine. Apoi reveni.