Stigmatul Casandrei

Cinghiz Aitmatov s-a născut la 12 decembrie 1928 la Şeker, în nordul Kîrgîzstanului (pe atunci Republica Socialistă Sovietică Kirghiză).

În 1956 este admis la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 şi 1966 este corespondentul ziarului Pravda în Republica Kirghiză. În 1958 publică prima sa nuvelă amplă, Geamilia, despre care Louis Aragon, cel ce a tradus-o în limba franceză, spunea că este cea mai frumoasă poveste de iubire din lume, urmată de numeroase alte nuvele şi microromane, printre care Ochi de cămilă (1961), Primul învăţător (1963) şi Cocorii timpurii (1975). În 1980 publică romanul-parabolă O zi mai lungă decât veacul, iar în 1988, Eşafodul.

Scrierile sale au reprezentat, atât pentru Occident, cât şi pentru blocul comunist, dovada că literatura de limbă rusă nu va rămâne tributară ideologiei şi realismului socialist. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi, bucurându-se de un enorm succes de public şi de critică. Stigmatul Casandrei (1995) aparţine perioadei târzii a scriitorului, când acesta abandonează filonul local, abordând un ton parabolic universal.

După 1985, Cinghiz Aitmatov s-a alăturat politicii de glasnost a lui Mihail Gorbaciov, devenind consilier al acestuia şi ambasador al URSS la ONU şi apoi al Rusiei la Bruxelles, pe lângă Uniunea Europeană şi NATO. Între 1993 şi 2008 a ocupat aceleaşi funcţii, cu intermitenţe, reprezentând Kirgizstanul. A murit în Germania la 10 iunie 2008.

Ce rămâne din Stigmatul Casandrei după ce afli din paginile lui despre sinuciderea spectaculoasă în cosmos a unui savant rus, transmisă în direct la televiziune cu tot dichisul, despre linşarea unui futurolog american săvârşită pe pământ american de către o mulţime ieşită din minţi sau a unei studente care-şi află sfârşitul printre demonstranţii spumegând de furie din Piaţa Roşie?

Rămâne strigătul deznădăjduit al unui om care vrea să spună adevărul şi nu este crezut, aşa cum Casandra, la rândul ei, fusese blestemată de zei să i se pună la îndoială adevărurile rostite. Iar acest adevăr, strigat cu disperare şi necrezut de nimeni, este că Răul se află în oameni, indiferent ce nume poartă: "capcanele pentru cadavre" puse de militarii sovietici în Afganistan pentru uciderea populaţiei civile, fărădelegile săvârşite în vremea balaurului cu două capete, numit pe scurt Hitlerstalin sau Stalinhitler, sau "producţia fetuşilor-x" - copii ai nimănui însămânţaţi în uterele-incubator ale deţinutelor din Uniunea Sovietică pentru crearea omului nou.

Dacă un copil şi-ar cunoaşte soarta dinainte de a se naşte, ar mai vrea oare să părăsească pântecele mamei? Şi, dacă şi-ar vesti hotărârea de a respinge destinul care îl aşteaptă, i-am accepta refuzul? În Stigmatul Casandrei mesajul disperat al copiilor înzestraţi cu darul premoniţiei, dar cărora nu li se dă crezare este o oglindă fidelă şi nemiloasă în care omenirea nu vrea să-şi vadă urâţenia morală. În această parabolă cutremurătoare, unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă rusă postbelici sondează întunecimea naturii umane.


"Cinghiz Aitmatov a fost întotdeauna un scriitor curajos, care nu s-a temut nici în timpul comunismului să denunţe răul şi nedreptatea." (The Observer)

"Scrierile lui Aitmatov respiră o umanitate profundă, care dezvăluie măreţia personajelor confruntate cu situaţii-limită." (L'Humanité)

"Aitmatov ştie să îmbine ca nimeni altul realitatea frustă cu fantasticul, iar rezultatul este uluitor." (The Independent)


Şi de această dată - la început a fost Cuvântul. Ca şi atunci. Ca şi în acel Subiect nemuritor.

Şi tot ce s-a întâmplat apoi a fost urmarea celor Spuse.

Mulţi au fost totuşi cei sortiţi să dea primii piept cu întâmplarea aceea atât de neaşteptată şi nu şi-au închipuit că le va fi dat cu timpul să scrie care mai de care în memorii tocmai despre istoria asta ca despre cel mai cutremurător eveniment al vieţii lor. În plus, le era sortit, ca martori oculari, să-şi înceapă amintirile cu o frază foarte des folosită: "Întâmplările incredibile ale acelei zile s-au desfăşurat ca într-un roman poliţist".

De fapt, chiar aşa a şi fost. Colaboratorii ziarului Tribune au primit dispoziţie pe neaşteptate din partea redactorului-şef ca în timpul şedinţei extraordinare a colegiului de redacţie, organizată în grabă la etajul unde se afla conducerea, să fie strict interzise orice apeluri sau răspunsuri la telefoane şi faxuri şi, mai mult decât atât, să fie interzis accesul vizitatorilor în clădirea redacţiei.

Totul a început cu această şedinţă extraordinară.

Să publici o asemenea declaraţie în paginile ziarului - lucrul ăsta era posibil doar în vis! Dar trebuia luată totuşi o hotărâre şi trebuia acţionat. Problema se punea în termeni categorici: sau - sau. Tribune, păstrând destul de energic şi stăruitor imaginea de "călăuză a gândurilor pe toate continentele", n-a putut să reziste tentaţiei (diavoleşti, se înţelege, după cum au afirmat oponenţii), atât de mare era miza - senzaţionalul la scară planetară. Redacţia a obţinut dreptul exclusiv de publicare şi, asumându-şi un risc uriaş şi negândindu-se la consecinţe, a decis publicarea imediată a documentului nemaiîntâlnit în istoria omenirii.

Atunci, chiar la începutul evenimentelor, unul dintre ziariştii din redacţie, responsabil cu cronicile, a aruncat cuvintele care s-au întipărit în memoria multora: "Gata, copii - a spus el ţinând în mâini pagina încă umedă -, istoria a depăşit limitele imaginarului! Şi asta datorită nouă, datorită ziarului nostru! Nimeni nu poate trece de ştacheta asta, mai sus nu poţi sări, iar în rest, vom trăi şi vom vedea, cum se zice, viaţa ne va demonstra... Cum o să se termine toate astea? Vom vedea!" A dat din cap şi a adăugat cu subînţeles: "De altfel, iertaţi-mă, dragi colegi, dar vreau să vă previn, acum fiecare trebuie să se gândească la el, căci nu se ştie ce va fi peste o oră".

Sincer vorbind, aveai de ce să te temi. Fiecare a înţeles asta. În acea zi, starea de spirit se schimba în redacţie de la o oră la alta, ba erau toţi în culmea disperării - de la redactorul-şef la stagiarii de la facultatea de jurnalistică veniţi buluc să-şi formeze mâna pentru viitoarele reportaje -, toţi se ascundeau în spatele uşilor, nu se ridicau de la birou şi evitau să vorbească unul cu altul, ba, dimpotrivă, erau cuprinşi de o agitaţie nebună, alergau toţi pe coridoare, prin cabinete, vorbind cu glas ridicat şi cu ochii strălucind de surescitare. Era totuşi momentul să se gândească şi la altceva - dacă n-ar trebui să baricadeze uşile şi ferestrele în cazul în care mulţimea întărâtată i-ar lua cu asalt. Oamenii de pe stradă n-ar aştepta prea mult, asta fără doar şi poate, căci existau toate condiţiile ca ei să dea năvală (poliţia nu i-ar reţine), să facă ţăndări geamurile, să dea de pământ telefoanele, să facă praf mobilierul, aparatura şi, în faţa obiectivului de filmat al reporterilor de televiziune care incitau la scandal, să-i zgâlţâie cu furie pe gazetarii ce îndrăzneau pentru o clipă să tulbure la propriu întreaga lume, să-l pună faţă-n faţă pe om cu însuşi Dumnezeu... Dar până una alta, neştiind nimic, mulţimea gălăgioasă trecea ca de obicei pe străzile marelui oraş american, se scurgea în râuri vii de-a lungul zgârie-norilor de sticlă, iar alături curgeau fără încetare pe carosabil torente luminoase de maşini; deasupra capetelor zburau elicoptere strălucind orbitor. Nimeni nu era încă îngrozit, nimeni nu ţipa în piaţă fluturând ziarul rebel care se amesteca în tainele întocmirii universului profanându-le - întocmire care nu trezise până atunci nici un fel de îndoieli -, nimeni nu lansase încă apelul provocator care să-i incite pe toţi în jur şi să dezlănţuie iadul pe pământ... Temându-se de concurenţă, Tribune se grăbea. Să fi întârziat fie şi cu o jumătate de oră apariţia numărului repaginat, practic, din mers, materialul transmis din cosmos putea fi publicat de un alt ziar din oricare altă parte a lumii, indiferent de consecinţe. Tribune nu putea rata şansa asta, chiar cu riscul să declanşeze potopul universal care să măture tot ce e viu pe pământ, după care nici un ziar nu mai era de folos nimănui, nicăieri... Iar oceanul, rezervorul acesta imens de ape care ameninţă să potopească lumea în viitor fără să întâmpine vreo împotrivire, se zbătea viguros în acea zi între continente, legănând imperceptibil globul pământesc cu întreaga lui masă mişcătoare, jucându-se cu giganticii lui curenţi, stârnind şi aţâţând instantaneu şirurile de valuri, sclipind pe întreg uriaşul lui cuprins.

Futurologul privea şi admira de la înălţime magma clocotitoare prin hubloul avionului care zbura pe deasupra Atlanticului. Iar ceea ce contempla îl încânta în ziua asta însorită, chiar dacă nu era nimic neobişnuit - o privelişte normală, ba chiar obligatorie pentru sute de pasageri -, dedesubt erau oceanul, apa, valurile, monotonia, orizontul pustiu. Se gândea ce minunat e că ochiul mic şi neînsemnat al omului poate cuprinde spaţiul nemărginit al lumii. Iar asta nu e întâmplător. Nimeni, nici măcar vulturul din înaltul cerului, nu are o asemenea vedere panoramică. Da, omul, datorită realizărilor tehnologice devenite o a doua realitate, făurită de mâna lui de data asta, a descoperit în el însuşi toate noile resurse ale adaptabilităţii universale şi a căpătat putere divină. Pentru că numai Dumnezeu poate cuprinde cu privirea tot pământul gonind nevăzut deasupra lumii la o înălţime pe care n-o putem percepe. Iată la ce se gândea futurologul în clipele de răgaz, în zgomotul monoton al avionului. Ce bine e să rămâi singur cu tine însuţi... Uşor ameţit de whisky-ul băut, sclipind auriu pe fundul paharului mare cu gheaţă, nu se împotrivea stării plăcute de excitaţie care îi pusese sângele în mişcare, dimpotrivă, voia să păstreze pentru cât mai multă vreme sentimentul atât de rar că nu-l deranjează nimeni, că-şi aparţine sieşi. Era într-adevăr norocos că fotoliile de alături erau goale, că nu avea vecini care să-i distragă gândurile cu vorba lor.

Futurologul se întorcea dintr-o călătorie obişnuită în Europa. O nouă conferinţă internaţională, o reuniune a intelectualilor, din nou discuţii nesfârşite, devenite mod de viaţă pentru mediul ăsta cosmopolit, discuţii care treceau de la una la alta într-un iureş de păreri şi previziuni. Se discutase iarăşi despre perspectivele civilizaţiei mondiale, despre pericolele dezvoltării unipolare ş.a.m.d. - probleme întotdeauna actuale pentru desluşirea cărora el, omul de ştiinţă de la Harvard, ar putea spune că-şi irosise întreaga viaţă. Şi cu cât înţelegea mai profund, odată cu trecerea anilor, ştiinţa prezicerii viitorului, cu atât simţea mai acut că e muncă de Sisif să se încăpăţâneze să exploreze inexplorabilul - adică perspectivele neamului omenesc, care trăieşte de la o zi la alta. Şi din când în când se întreba ce rost are să năzuieşti veşnic să prevezi destinul altora, să te chinuieşti căutând sensul vieţii, să explorezi ceva ce niciodată n-o să fie dezvăluit nimănui nici azi, nici mâine, nici peste o sută de ani?! Dar încearcă numai să-ţi refuzi gândul care nu-ţi dă pace, gândul proiectat în viitor, poţi oare în cazul ăsta să nu te chinuieşti, să nu deznădăjduieşti, să nu te străduieşti să vezi ce se profilează la orizont?! Soarta fără chipul viitorului este sterilă. Şi cât de greu îi fusese uneori ca, impunându-şi să rămână impasibil, "deasupra luptei", să fie obiectiv şi să prevadă încotro, în ce abisuri, se rostogoleşte cu repeziciune aşa-zisa roată a istoriei. Dar roată să fie asta? Poate e altceva, ceva care nici nu se poate rostogoli, ceva în genul jantei de la roata turtită de o lovitură zdravănă, cu spiţele în toate direcţiile - căci formei ăsteia de mişcare ştiinţa nu-i găsise până acum o definiţie atotcuprinzătoare.

Aproximarea, schiţarea, caracterul declarativ sunt simptomele eterne ale futurologiei "de avertizare", empirică şi dramatică în acelaşi timp, care se teme totuşi să interpreteze şi să prevadă totul. De unele prognoze, făcute de la mare înălţime, dar cu acelaşi grad de nesiguranţă, îţi vine pur şi simplu să fugi ca de norul negru de ploaie, lui însuşi începuse să-i fie frică de propriile prognoze, pentru că simţea cât de implacabil se învârte roata istoriei şi, înainte de toate, cât de agresive şi de nestăvilit sunt forţele care nu obosesc să ceară pretutindeni putere şi numai putere, dând naştere unui rău nou în locul celui vechi, căci puterea, oricare ar fi ea, nu-şi declară intenţiile şi vrea să se înstăpânească şi să cârmuiască după cum îi dictează sângele care îi curge în vine.

Pentru un suflet însetat de adevăr, alergând după idealuri de neatins în pofida oricăror evidenţe, futurologia e un coşmar, un adevărat calvar. Şi totuşi, îi venea greu futurologului să renunţe să ghicească viitorul, încercare veche de când lumea, doar şi omul primitiv se străduise s-o facă, îi venea greu să renunţe să prezică total dezinteresat - poate doar din ceva impulsuri mesianice - neamurilor omeneşti dezorientate căile presupusei dezvoltări viitoare! Îi era la fel de greu cum i-ar fi să se lipsească de sine însuşi. Atâţia ani închinaţi acestui lucru! Nu le e aşa uşor "prezicătorilor" să se menţină la înălţime în societatea pragmatică contemporană. Au trecut vremurile glorioase ale Antichităţii când "pitiile" din Delphi preziceau şi moartea, şi triumful în numele zeilor. Din păcate, în secolul XX, atitudinea faţă de prezicători e mult mai arogantă şi sarcastică.

De fapt, nici lucrul ăsta nu era chiar atât de îngrozitor. Futurologul şi colegii lui trăiau în cercul lor, preocupaţi de interesele lor profesionale. De exemplu, călătoria de acum în Europa fusese legată nu numai de simpozion, dar şi de lansarea noii lui cărţi editate la Frankfurt pe Main. La lansare cineva spusese pe jumătate în glumă, folosindu-se de cuvântul nemţesc mein, că marele oraş de pe Main a publicat, chipurile, o carte excepţională Mein Herausforderung / Pariu cu mine însumi, care e puţin probabil să poată fi contestată de altcineva decât, poate, de autorul însuşi. Iar în cartea asta el se scuturase de lucrurile inutile ca de ceva lipicios. Cartea era într-adevăr pariul cu el însuşi, mai exact cu pasiunile din tinereţe. Trebuia să se scuture de flagelul extremismului începând chiar cu el.

După lansare a ţinut o conferinţă de presă, a împărţit autografe, apoi au făcut o scurtă excursie pe Rin şi, tot acolo, pe nava de croazieră, a dat un interviu ziarului Der Spiegel. Trecut de prima tinereţe, apostolul futurologiei a fost fotografiat pe fundalul stâncilor de pe malurile Rinului care treceau încet pe lângă vas. Şi din nou o glumă amabilă - vechile stânci se potrivesc, chipurile, foarte bine cu înfăţişarea lui, el însuşi fiind impunător ca o stâncă bătrână. La care el a răspuns sarcastic: Aşa puteţi să şi intitulaţi interviul - "Cugetările Stâncii Bătrâne". Şi Stânca Bătrână a trebuit să gândească o vreme cu voce tare. Iar întrebările au fost felurite. Ce reprezintă pariul cu tine însuţi în ştiinţă şi, prin urmare, în viaţă? Nu e oare asta o revizuire a experienţelor şi convingerilor personale? Ce crede apostolul: pesimismul e întotdeauna bilanţul trist al vieţii? Ce crede despre spiritul de aventură în futurologie? Şi, în sfârşit, cât de bine se simte? Dacă îi place vinul din regiunea Rinului?! Păi, e grozav! Aşa sunt întotdeauna americanii. Mai ales cei de origine germană!

Şi iată-l acum pe Robert Bork încercând să se deconecteze, să nu se mai gândească la ceea ce-l preocupa continuu, întocmai ca sportivul care se grăbeşte la vestiar după meciul tensionat rupându-se mai repede de toate şi eliberându-se de presiunea acumulată. Şi totuşi se gândea. La o nouă, poate o ultimă, monografie. Avea de încheiat ce nu încheiase încă - propria sa Cântare a Cântărilor. Dacă o să reuşească, fireşte. Dacă pe baza cercetărilor efectuate de-a lungul anilor o să izbutească să-şi ducă gândul până în pragul unor noi previziuni ştiinţifice. În opinia lui Robert Bork, omul contemporan urma să dea piept cu probleme absolut noi, îl aşteptau încercări altădată necunoscute, aceleaşi pentru toţi, ca, de pildă, încercarea prin care ar trece oamenii, oriunde s-ar afla ei, trezindu-se deodată că soarele se răceşte brusc sau, dimpotrivă, că arde şi mai tare. Înţelegând toate problemele astea noi, omenirea va trebui să fie conştientă de posibilitatea sfârşitului ei tragic, dar lucrul cel mai important e că această conştientizare trebuie să funcţioneze ca îndemn pentru găsirea noilor mijloace de supravieţuire şi pentru căutarea viitoarelor căi şi forme de dezvoltare, care, la rândul lor, trebuie să ducă la un nou mod de viaţă, la un nou tip de gândire. Să scrii despre toate astea, să prezici calea dezvoltării viitoare - iată ce reprezenta pentru Robert Bork Cântarea Cântărilor. Dar va reuşi oare? E o muncă uriaşă... Iar timpul e neîndurător... Dedesubt oceanul se unduia la fel de nemărginit cu petele lui de lumină licărind şi jucându-se pe valuri. Soarele, înaltul cerului senin, nemărginirea, zborul impetuos - mişcare încremenită parcă etern deasupra oceanului... Cam peste o oră şi jumătate trebuia să se zărească conturul continentului, atunci va începe aterizarea şi tot atunci se va sfârşi răgazul celest şi, din nou, de la primii paşi pe aeroportul zgomotos, se va cufunda în marea de oameni.

Dar deocamdată zborul continua şi pe futurolog îl aştepta ceva neprevăzut şi neobişnuit.

Era un fotograf amator de doi bani, dar avea întotdeauna la el aparatul de fotografiat, pe care-l declanşa de fiecare dată, la întâmplare, pozând ce-i trecea prin cap. Exagera chiar fotografiind fără noimă tot felul de peisaje pe care i le oferea cerul. Pe soţia lui, Jessy, o cuprindea disperarea din cauza nenumăratelor fotografii fără nici o valoare care umpleau casa. În minutele de iritare ea îl numea fotogunoier şi ameninţa că va face un foc bun cu pozele lui, dar asta nu-i domolea pasiunea înflăcărată. El spunea ironizându-se: "Sunt un stratosferic atât în ştiinţă - plutesc în abstracţiuni, cât şi în fotografie - prind în obiectiv norii". Şi de data asta, gândindu-se puţin la ce ar merita să fotografieze ca să-şi completeze colecţia cu vreun noruleţ bizar plutind liber pe bolta cerească ca un copil umblând hai-hui pe vreme bună, s-a lipit de fereastră, pregătindu-şi aparatul. Din păcate, n-a descoperit nimic care să merite atenţie; în jur cerul era curat, doar câţiva norişori hoinari umblau fără rost undeva, jos, departe.

Deodată, la un viraj brusc al avionului, a văzut un grup mare de balene plutind în ocean. Le vedea atât de clar, le putea cuprinde atât de bine în spaţiu şi în mişcare şi era atât de uluit, că i s-a tăiat răsuflarea. Pentru că tocmai ele, balenele, îi apăruseră adesea în vis. Da, îi apăruseră ca nişte năluci plutind în ocean. Şi parcă îl chemau la ele. Şi iată acum balenele aievea. O privelişte de necrezut! Balenele înotau în formaţie de săgeată aşa cum zboară cocorii pe cer. Erau douăzeci. Avionul s-a îndreptat, dar balenele se mai zăreau încă în ocean. Despicând cu putere valurile, aruncând deasupra capetelor jeturi furioase de stropi, ba afundându-se în abis, ba ieşind din nou la suprafaţă cu corpurile cât munţii, ele înotau mânate de acelaşi ţel fără să se abată din drumul lor şi fără să strice formaţia.

Uitând de toate, atras de forţa şi voinţa de mişcare a grupului de balene, Robert Bork şi-a imaginat deodată că el însuşi participă la cursa giganţilor ăstora, că e omul-balenă, că apa i se scurge în şuvoaie strălucitoare pe spinare ca ploaia torenţială pornită violent de pe deal. Înoată în oceanul zbuciumat, simţurile abia acum trezite de undeva din adâncuri îl fac să-şi dea seama că de aici înainte va fi legat de balene până la sfârşitul zilelor lui pentru că ştie care e tâlcul întâlnirii ăsteia: ce se va abate asupra balenelor se va abate şi asupra lui, ce se va întâmpla cu el se va întâmpla şi cu balenele... Înseamnă că nu i-au apărut întâmplător. Nu, nu era deloc întâmplător. Dar încotro înotau acum aşa de grăbite? Unde îl chemau să meargă cu ele, ce puseseră la cale? Nu era deloc convins că va ieşi ceva la o asemenea distanţă, totuşi a apăsat pe declanşator.

În clipa următoare a luat telefonul din locaşul fotoliului ca să sune acasă. Tastând repede contul bancar, prefixul oraşului, numărul de telefon de acasă, a greşit o cifră şi a format din nou numărul. Trebuia să-i povestească soţiei despre ceea ce vede. Era într-o asemenea stare, că nu putea să tacă, nu putea să nu-i împărtăşească gândurile. "De ce nu ridică Jessy telefonul? Unde e? Poate a ieşit? Are program aşa devreme? Trebuie s-o sun în maşină!" Tocmai ei, soţiei, se grăbea să-i povestească despre balene, de parcă n-ar putea să-i spună la sosire. Nu degeaba râdeau prietenii apropiaţi pe seama futurologului - el îi era credincios şi-n somn.

Dar balenele s-au ascuns în ocean, nu s-au mai văzut...
- Jessy! a început să strige când ea a răspuns la telefon.
- Ţi-am spus că am visat balene, îţi aminteşti?!
- Da, dar ce se întâmplă? Ce-i cu tine? Unde eşti?
- Tocmai le-am văzut! Am întâlnit balenele în ocean! Înţelegi, a fost... a fost ceva grandios, ceva ce n-am mai văzut niciodată... Era...
- Stai, stai, ce eşti aşa de entuziasmat? Pentru Dumnezeu, linişteşte-te... Îmi povesteşti pe urmă, acasă. Balene!... Aici la noi se petrece ceva ce nici nu ştiu cum să-ţi explic! Toţi sunt şocaţi. Toţi citesc Tribune! Aveţi în avion ziarele de azi? De fapt, de unde să le aveţi? În timp ce voi zburaţi, aici se petrec aşa nişte lucruri! E o ediţie specială a ziarului Tribune. Tocmai au anunţat la radio şi la televiziune...Toţi s-au repezit să-l citească...
- Dar ce e? O ştire politică senzaţională?
- Nu. Măcar de-ar fi! Nu ştiu cum să-ţi explic. Încă citesc. E cu totul altceva.
- Totuşi, despre ce-i vorba? Ce-i asta?
- Un mesaj al călugărului cosmic către Papa de la Roma! Dar, de fapt, e adresat tuturor, tuturor oamenilor...
- Ce spui? Ce călugăr cosmic? Te rog, nu mă face să râd. Există vreun institut de călugări cosmici?
- Nu pot să-ţi explic. E un material foarte amplu. Toţi citesc.
- La ce se referă mesajul? Care e sensul lui? Hai, în două cuvinte!
- Călugărul ăsta cosmic afirmă că a făcut o mare descoperire ştiinţifică. Rezultă că acum oamenii pot să hotărască singuri dacă să se nască sau nu. Ceva în genul ăsta.
- Ce-i cu tine, Jessy?! Futurologul a rămas cu gura căscată. Nu înţeleg nimic. E o aiureală. Cum să afirmi aşa ceva?! Dar unde-i, totuşi, Dumnezeu?
- Nu ştiu. Poate şi Dumnezeu e de acord cu el.
- Incredibil! Ce spui?! Tu îţi dai seama ce spui?! Ce se întâmplă acolo la voi?
- O să citeşti când vii. Toţi se sună unii pe alţii. Toţi sunt dezorientaţi, mulţi sunt atât de indignaţi, că sunt gata să şteargă Tribune de pe faţa pământului. Prietenii zic că tu trebuie să-ţi spui părerea. Să lămureşti lucrurile, să spui ce înseamnă toate astea şi ce va fi în continuare...
- Dar cine e călugărul ăsta cosmic? E careva dintre astronauţii care s-au ţicnit pe orbită?
- E tocmai acela care nu s-a întors, îţi aminteşti? A apărut la un moment dat o notiţă în presă că un membru al echipajului staţiei cosmice a refuzat să se întoarcă.
- Fireşte că îmi amintesc. S-a scris că e rus, a zburat în cosmos cu un american şi un japonez. Dar nu-mi amintesc cum îl cheamă.
- În mesaj numele călugărului e Filotei.
- Filotei? E numele lui adevărat?
- Nu ştiu.
- E un nume rusesc. De la ruşi te poţi aştepta la orice. Au trecut prin multe... Asta înseamnă că pustnicul s-a retras într-un schit cosmic şi trimite de acolo idei?! Asta-i ceva nou!...