Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Sorgul roşu


Mo Yan, traducere de Dinu Luca

19.11.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mo Yan
Sorgul roşu
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere din chineză de Dinu Luca.



*****
Intro

Mo Yan ("Nu vorbi") este pseudonimul scriitorului Guan Moye, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane. Născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei, Mo Yan debutează în 1981 cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară. În 1985 îi apare primul roman, Ridichea străvezie, care se bucură de mare succes. Autorul devine celebru în China prin Sorgul roşu, roman publicat în 1987. La notorietatea scriitorului contribuie cunoscutul film omonim din 1987 al lui Zhang Yimou, câştigător al Ursului de aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988, care se bazează pe primele două capitole ale romanului.

Autor prolific, Mo Yan a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind: Baladele usturoiului din Paradis (1988), Treisprezece paşi (1989), Ţara vinului (1993), Tâţe mari şi şolduri late (1995), Meşteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Patruzeci şi una de bombe (2003), Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în numeroase limbi, iar câteva au fost ecranizate.

Mo Yan a fost recompensat cu prestigioase premii naţionale şi internaţionale, dintre care amintim Premiul Visul din Pavilionul Roşu al Universităţii Baptiste din Hong-Kong în august 2008 şi Premiul Newman pentru Literatură Chineză în septembrie 2008.

*****
Care este cea mai mare cruzime faţă de victimele unei istorii atroce? Uitarea. Împotriva ei luptă naratorul poveştii tragice a trei generaţii ale unei familii chineze, care începe în perioada de glorie a banditismului din anii '20 şi continuă până după evenimentele sângeroase de la sfârşitul anilor '30. În ţinutul Gaomi, patria sorgului roşu, viaţa îşi iese din matcă odată cu invazia japoneză şi nu se va mai reaşeza nicicând. Tânăra Dai Fenglian, moştenitoarea unei averi neaşteptate, şi comandantul Yu, iubitul ei, care organizează mişcarea de rezistenţă, sunt cuplul originar în jurul căruia gravitează istoria "clanului sorgului roşu". Povestea acestor oameni e potenţată de violenţa şi superstiţiile, spaima de moarte şi beţia cruzimii, care îşi fac loc în sufletele lor. O istorie plină de patimă, în care roşul pasiunii şi al sângelui vărsat se împletesc, la fel ca trecutul recent şi trecutul mitic al ţinutului Gaomi. Cartea lui Mo Yan este o saga violentă şi pătimaşă, transfigurând realitatea, abjectă şi măreaţă în acelaşi timp, în legendă.

1939: invadatorii japonezi mărşăluiesc spre nord-estul Chinei. Ţăranii se înarmează. Dai Fenglian, o femeie de o frumuseţe şi o inteligenţă excepţionale, cucereşte inima lui Yu Zhan'ao, banditul care conduce rezistenţa. Aşa începe o cronică tulburătoare despre lupte fratricide şi război, foamete şi îngheţ, furturi şi violuri, rituri magice şi practici vrăjitoreşti, barbarie şi moarte, fapte mărunte şi gesturi eroice. Firul epic străbate ca un râu subteran inima Chinei şi îi oglindeşte chipul adevărat: o ţară anarhică şi sălbatică, guvernată de legi arhaice, rigide şi inumane. O poveste care dă glas, pentru prima oară, sutelor de mii de suflete pierdute care locuiesc în sate uitate de lume, printre câmpurile nemărginite de sorg roşu ca sângele, scrisă cu o forţă mitică şi imaginativă amintind de Gabriel Garcia Márquez.

O revelaţie literară de proporţii, romanul Sorgul roşu stă la baza cunoscutei ecranizări omonime din 1987 a lui Zhang Yimou, câştigătoare a Ursului de aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988.

"Dacă ar fi să aleg un scriitor care merită Nobelul, acesta ar fi Mo Yan." (Kenzaburo Oe, Premiul Nobel pentru literatură 1984)

"Universul lui Mo Yan este uluitor, senzual, visceral. Poveştile lui sunt vii şi tulburătoare. Nu cunosc nici un autor chinez care se poate compara cu el." (Amy Tan)

"Un roman de o inegalabilă bogăţie a detaliilor, amintind de cărţile lui Vargas Llosa ori Salman Rushdie." (Observer)

"Sorgul roşu recreează o lume din incredibile poveşti de viaţă, cu miros de praf de puşcă, sânge şi moarte." (New York Times Book Review)



Capitolul unu
În 1939, în ziua a noua din luna a opta după calendarul lunar, tatăl meu, sămânţă de bandit, avea paisprezece ani şi ceva. Mergea cu luptătorii comandantului Yu Zhan'ao, eroul de legendă ce-avea mai apoi s-ajungă vestit în toată lumea, să prindă într-o ambuscadă pe şoseaua Jiao-Ping un transport motorizat al japonezilor.

Bunica, înfăşurată într-o haină căptuşită, i-a petrecut până în capul satului. Comandantul Yu i-a spus:
- Opreşte-te.

Bunica s-a oprit şi i-a zis tatălui meu:
- Douguan, s-asculţi de tatăl tău de suflet.

Uitându-se la trupul mare şi înalt al bunicii, tata n-a zis nici pâs. A adulmecat mireasma fierbinte pe care-o răspândea lăuntrul hainei ei şi a simţit deodată o răcoare pătrunzătoare. L-a străbătut un fior şi burta i-a tras un şir de bolboroseli. Comandantul Yu l-a bătut pe creştet şi i-a zis:
- Hai, fiul meu de suflet.

Cerul şi pământul erau în neorânduială, priveliştile erau cu totul nelimpezi, iar paşii învălmăşiţi ai luptătorilor răsunau deja foarte departe. Tatii îi atârna în faţa ochilor o perdea de ceaţă alb-albastră, care-i împiedica vederea: auzea doar paşii oamenilor, dar nu le vedea nici formele, nici umbrele. Îl ţinea strâns-strâns pe comandantul Yu de un colţ al hainei, în timp ce picioarele i se mişcau cu repeziciune. Ca un ţărm, bunica se-ndepărta tot mai mult; ca marea, ceaţa se apropia tot mai năvalnic. Tata s-a apucat de comandantul Yu ca de marginea unei bărci.

Aşa grăbea tata către stela lui funerară din piatră neagră, fără nici un semn pe ea, ce se înalţă în lanul de sorg roşu-aprins de acasă. La mormântul pe care foşneşte iarba veştejită a venit cândva un băiat în fundul gol, trăgând după el o capră albă ca zăpada, care a molfăit domol iarba de pe mormânt. Băiatul s-a suit pe stelă, a slobozit fierbând de mânie un şuvoi de urină, iar apoi s-a pus să cânte în gura mare: Sorgul s-a înroşit, Japonezii au venit, Toată lumea gata, Tragem cu armata.

Unii spun că băieţelul care păştea capra eram eu, dar nu ştiu dacă e aşa sau nu. Iubisem peste măsură ţinutul Gaomi din nord-est, urâsem peste măsură ţinutul Gaomi din nord-est, dar până la urmă, după ce m-am făcut mare şi-am studiat cu hărnicie marxismul, m-am deşteptat: fără îndoială că ţinutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos şi locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel şi cel mai lumesc, cel mai neprihănit şi cel mai întinat, cel în care bărbaţii sunt cei mai viteji şi cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine şi se poate iubi cel mai bine. Bătrânilor din ţinutul meu care şi-au dus existenţa pe această bucată de pământ le plăcea să mănânce sorg şi-l cultivau în fiecare an în cantităţi mari. Toamna târziu, în luna a opta, roşul fără de margini şi fără de hotare al sorgului se prefăcea într-o întinsă mare sângerie - sorg de strălucitoare desime, sorg de plăcută melancolie, sorg de învolburată iubire.

Vântul de toamnă era mohorât, dar razele soarelui, viguroase; pe cerul albastru ca olanele rătăceau pâlcuri de nori albi şi bogaţi, iar peste sorg alunecau umbrele purpurii lăsate de pâlcurile de nori albi şi bogaţi. Grupuri-grupuri de oameni de un roşu întunecat străbăteau ca suveica lanurile de sorg, iar câteva zeci de ani erau parcă o zi. Ucideau şi tâlhăreau, îşi slujeau ţara cu desăvârşită credinţă şi puneau în scenă balet după balet eroic, tragic şi solemn, făcându-ne pe noi, nevrednicii lor urmaşi, să pălim prin comparaţie; astăzi, alături de progres, simt distinct şi degenerarea seminţei.

Odată ieşiţi din sat, luptătorii înaintau pe un drumeag strâmt de pământ, iar zgomotul paşilor li se-amesteca cu sâsâitul ierburilor mărunte de la marginea potecii. Ceaţa era ciudat de groasă, săltăreaţă şi mereu schimbătoare. Pe faţa tatălui meu, nenumărate broboane de apă se legau în picături mari cât boabele, iar smocul lui de păr se lipise de pielea capului. Cu mirosul de izmă, simplu şi delicat, care plutea dinspre lanurile de sorg de pe amândouă părţile drumului şi cu odoarea amărui-acrişoară şi dulceagă a sorgului copt tata era de mult obişnuit şi nu i se păreau noi sau aparte. Dar acum, mărşăluind prin ceaţă, a simţit totuşi un miros nou şi aparte, dulciu, iscat de ceva între galben şi roşu la culoare. Această mireasmă pătrundea vag printre cea de izmă şi cea de sorg, stârnindu-i tatii amintiri cu totul îndepărtate, tocmai din străfundurile inimii.

Şase zile mai târziu, în ziua a cincisprezecea din luna a opta, va fi sărbătoarea Mijlocului Toamnei. Roata lunii se va înălţa lin peste sorgul ce va sta în picioare, tăcut şi cuviincios; spicele se vor cufunda sub razele ei ca înmuiate în argint-viu, gâlgâind strălucire. Sub luciul ei forfecat, tatăl meu va simţi un miros dulciu, de nenumărat de multe ori mai intens decât cel de acum.

Comandantul Yu va merge atunci trăgându-l de mână după el prin lanurile de sorg: sute şi sute de săteni vor fi ajuns mormane de membre zăcând laolaltă, cadavre întinse în devălmăşie.

Sângele proaspăt scurs din ele va fi udat sorgul pe o mare întindere, înmuind şi înnoroind pământul negru de dedesubt şi-ntârziindu-le paşii. Odoarea dulcie va fi înăbuşitoare. O haită de câini care mai mâncase carne de om va sta în lanul de sorg, ţintuindu-i cu ochi sticloşi. Comandantul Yu îşi va scoate mauserul, va vântura din mână, un pocnet, şi doi dintre ochii aceia se vor stinge; va vântura iar din mână şi va mai stinge alţi doi.

Haita se va risipi cu zarvă, iar câinii se vor aşeza mult mai departe, hârâind înfundat şi uitându-se lacomi la corpuri. Mireasma dulcie va fi din ce în ce mai intensă, iar comandantul Yu va slobozi un urlet: "Jigodii japoneze! Javrelor!" Şi după ce va trage spre haită toate gloanţele, câinii vor fugi fără urmă, fără umbră. Comandantul Yu îi va spune tatălui meu: "Hai, fiule!" Unul mai mare, unul mai mic, în bătaia razelor lunii, se vor îndrepta spre adâncul lanului de sorg. Acel miros dulciu ce va îneca întru totul câmpurile va îmbiba spiritul tatălui meu, iar în anii şi mai aprigi şi mai neîndurători care vor urma îl va însoţi întruna.

Frunzele şi tulpinile sorgului şopoteau bezmetic prin ceaţă, iar hărmălaia luminoasă a Râului Negru, care curgea molcom străbătând câmpia joasă, era când mai tare, când mai slabă, când mai aproape, când mai departe. Îi prinseseră din urmă pe luptători, iar în faţa şi-n spatele tatii se-auzeau tropăitul paşilor şi răsuflările greoaie ale oamenilor. Patul unei puşti s-a ciocnit de patul altei puşti. Picioarele cuiva au călcat pe ţeasta sau pe vreo altă parte a unui mort. Omul din faţa tatii a-nceput să tuşească icnind, într-un fel foarte familiar. Auzindu-l, tata şi-a adus aminte de nişte urechi mari, care se congestionau la cel mai mic semn de însufleţire. Urechile acelea străvezii, firave şi brăzdate de vinişoare erau spectaculosul organ de pe capul lui Wang Wenyi. Acesta era foarte mic de statură, dar avea un cap mare, înfundat între umerii ridicaţi. Tata s-a străduit să-l vadă, iar ochii lui au înţepat ceaţa groasă şi l-au zărit pe Wang, care tuşea bălăngănindu-şi capul. Şi-a amintit de ziua în care Wang Wenyi mâncase bătaie pe câmpul de instrucţie şi capul i se bălăngănise căpătând acelaşi aspect vrednic de milă. Pe vremea aceea Wang de-abia se-alăturase trupelor comandantului Yu, iar aghiotantul Ren urlase către el şi ceilalţi luptători de pe câmpul de instrucţie:
- La dreapta! Wang Wenyi bătuse plin de veselie din picioare, neştiind în ce parte să se-ntoarcă.

Aghiotantul îi dăduse cu biciuşca peste buci, iar el rânjise, strigând:
- Nevastă! După expresia lui, nu-ţi dădeai seama dacă râde sau plânge.

Copiii care înconjuraseră zidul scund şi priveau scena râseseră cu toţii în hohote.

Comandantul Yu i-a zburat lui Wang Wenyi un picior în fund.
- De ce tuşeşti?
- Domnule comandant... Wang Wenyi şi-a înfrânat tusea şi a spus:
- Mă gâdilă în gât...
- Să te gâdile şi tot nu tuşeşti! Dacă ne dai ţinta-n vileag, îţi iau căpăţâna!
- Da, domnule comandant, a răspuns Wang Wenyi, şi l-a mai luat un val de tuse.

Tata l-a simţit pe comandantul Yu făcând un pas mare înainte şi apăsându-l pe Wang pe pielea de la ceafă. Wang Wenyi a şuierat şi s-a oprit imediat din tuşit.

Tata a simţit cum mâna comandantului Yu dă drumul pielii de pe ceafa lui Wang Wenyi. A mai simţit şi că pe gâtul lui Wang au rămas două semne vineţii ca nişte struguri copţi; din ochii de un albastru întunecat, înspăimântaţi şi neliniştiţi, ai lui Wang au zburat câţiva stropi de recunoştinţă şi câţiva de obidă.

Foarte repede, luptătorii au pătruns în lanul de sorg. Tata intuia că se-ndreaptă spre sud-est. Drumul de pământ pe care merseseră adineauri era singurul care ducea direct din sat la malul Râului Negru. La lumina zilei, drumeagul se arăta albicios, cu toate că la-nceput fusese durat din pământ păcuriu. Se umbla însă de multă vreme pe el, aşa că stratul negru se sedimentase: pe drum se întipăriseră numeroase copite de vaci şi de oi, ca nişte petale, precum şi de catâri şi de măgari, semicirculare; balegile de cal, catâr şi măgar semănau cu merele uscate, iar cele de vacă cu minciunelele roase de viermi; cele de capră erau stinghere ca boabele negre căzute la pământ. Tata mergea des pe drumul ăsta, care mai apoi, în anii de chin înduraţi la cuptoarele de mangal ale japonezilor, îi fulgerase adesea prin faţa ochilor. Nu ştia în câte tragicomedii amoroase jucase pe el bunica mea rolul principal, dar eu ştiu; nu ştia nici că pe pământul negru acoperit de umbrele sorgului stătuse cândva întins corpul bunicii, lucios şi de un alb imaculat ca al jadului, dar eu ştiu şi asta.

După ce-au cotit în lanul de sorg, ceaţa s-a strâns şi mai mult.

S-a îndesit, circulaţia i-a scăzut, iar când oamenii şi poverile lor se ciocneau de paiele de sorg, urma chemarea fâşâitoare şi plină de profundă amărăciune a sorgului şi apoi picăturile grele şi mari, care cădeau una după alta cu un susur. Erau reci ca gheaţa, te-nviorau şi aveau un gust delicios. Când tata şi-a ridicat faţa, o picătură mare i-a nimerit drept în gură. A văzut apoi vălătucii leneşi de ceaţă legănând capetele grele ale sorgului. Frunzele mlădioase şi tari, scăldate în rouă, îi tăiau ca un fierăstrău hainele şi obrajii. Vânticelul stârnit de legănatul sorgului a pornit un iureş iute trecător peste creştetul lui. Clipocitul Râului Negru se auzea din ce în ce mai bine.

Tata se bălăcise în Râul Negru şi era un înotător înnăscut.

Bunica spunea că era mai nerăbdător să vadă apa decât să-şi vadă mama. La cinci ani, se scufunda sub apă ca răţuştele, cu gaura roză a curului îndreptată spre cer şi picioarele ridicate sus-sus. Tata ştia că nămolul de pe fundul Râului Negru luceşte negru ca pana corbului şi e moale ca grăsimea. Pragurile umede de lângă mal erau acoperite de trestii verzi-cenuşii şi pătlagină verde ca puful de gâscă, de vrejuri lipite de pământ şi tufişuri de soc roşu cu tulpinile drepte. Pe nămolul de pe praguri erau întipărite peste tot urmele fine ale crabilor. Când vântul de toamnă se pornea şi vremea se răcorea, stoluri-stoluri de gâşte sălbatice zburau spre sud, înşirându-se ba în formă de , ba de sau alte semne scrise. Când se cocea sorgul, crabi cât potcoavele, strânşi în grupuri mari, se căţărau noaptea pe praguri şi se duceau printre smocurile de iarbă în căutarea hranei. Crabilor le place să mănânce balega proaspătă de vacă şi cadavrele putrezite ale animalelor. Auzind zgomotul râului, tata şi-a amintit de noaptea de toamnă de altădată, când a mers cu unchiul Liu Luohan, bătrânul argat al familiei mele, să prindă crabi la malul râului. Noaptea - strugur cenuşiu; vântul de aur - peste râu; văzduhul albastru de safir - profund şi fără de margini; stelele verzui - deosebit de luminoase: Căuşul-de-miazănoapte, găvanul de stele (Căuş-de-miazănoapte, soroc de moarte), Căuşul-de-miazăzi, o stea vânturătoare (Căuş-de-miazăzi, soroc de vii), Fântâna de sticlă cu opt colţuri (are lipsă o cărămidă), Văcarul în zbucium ce vrea să se spânzure, Ţesătoarea cea tristă ce vrea să se arunce-n râu... toate atârnau deasupra capului.

Unchiul Liu Luohan muncea în familia mea de câteva zeci de ani şi răspundea de toate cele legate de povarna noastră; tata i se-ncurcase printre picioare de parcă i s-ar fi încurcat chiar propriului bunic printre picioare.

Amintirile tatii, tulburate de ceaţa cea deasă, i-au aprins în faţa ochilor o lampă cu o învelitoare făcută din patru bucăţi de sticlă şi un capac de tablă cu o gaură sfredelită în el, prin care se strecura afară fum de kerosen. Lampa era slabă şi lumina întunericul pe o rază de doar cinci-şase metri. Când râul intra în cuprinderea ei, se făcea graţios şi galben ca o caisă coaptă, dar numai o clipită, până curgea mai departe, oglindind în întuneric stelele cerului. Înfăşuraţi în pelerine mari din paie, tata şi unchiul Luohan şedeau alături de lampa lor cu învelitoare şi ascultau suspinul grav, foarte grav, al apei. În lanurile nesfârşite de sorg de pe malurile râului se-auzeau mai tot timpul strigătele însufleţite ale vulpilor aflate în căutarea perechii. Crabii zoreau spre lumină, reunindu-se în bătaia lămpii. Tata şi unchiul Luohan stăteau tăcuţi, ascultând respectuoşi şoaptele tainice ale lumii, iar duhoarea nămolului de pe fundul râului se despletea în sus în valuri. Strânşi în grupuri mari, crabii i-au înconjurat din toate părţile, formând un cerc fremătător. Neliniştit, tata s-a săltat dând să se scoale, dar unchiul Luohan l-a prins de umăr.
- Nu te pripi! i-a spus. Cine se grăbeşte la terci fierbinte nu nimereşte.

Tata şi-a domolit neastâmpărul şi nu s-a mai mişcat. Căţăraţi în lumină, crabii s-au oprit claie peste grămadă şi au acoperit cu totul pământul. O întindere de carapace verzui a fulgerat luminos, iar perechi-perechi de ochi ca nişte beţe rotunde s-au iţit din găoacele lor scobite. Gurile ascunse sub feţele înclinate au scuipat şuviţă după şuviţă de spumă multicoloră. Spuma scuipată de crabi este o provocare pentru specia umană, iar paiele lungi din pelerina tatii s-au zburlit. Unchiul Luohan a zis:
- Apucă!

Auzindu-l, tata a şi ţâşnit, a înhăţat împreună cu unchiul Luohan colţurile plasei cu ochiuri mici pe care o întinseseră mai înainte pe jos şi au ridicat-o plină de crabi, scoţând la iveală pragul râului de dedesubt. Au legat-o la capete şi au aruncat-o într-o parte, iar apoi, cu aceeaşi iuţeală şi iscusinţă, au ridicat o întreagă întindere de plase. Fiecare era foarte grea, cu sute şi mii de crabi înăuntru.

După ce tata a intrat după luptători în lanul de sorg, în mintea sa el se fâţâia de colo-colo după crabi, aşa că nu şi-a potrivit paşii şi s-a ciocnit de nişte coceni, care-au căzut şi s-au aplecat care încotro. Îl trăgea cu mâna la fel de strâns pe comandantul Yu de colţul hainei, pe jumătate mergând singur şi pe jumătate tras de acesta. Simţea chiar că i se face somn, gâtul îi înţepenise, iar ochii îi erau greoi şi imobili. Se gândea că e de-ajuns să meargă cu unchiul Luohan la Râul Negru şi nu e cu putinţă să se-ntoarcă cu mâna goală. Se săturase de câţi crabi mâncase, şi bunica la fel. Nu le mai venea să mănânce, dar le era şi milă să-i arunce, aşa că unchiul Luohan i-a mărunţit cu un cuţit ascuţit, i-a măcinat în moara de doufu, le-a pus sare, i-a băgat la borcan şi a făcut sos de crabi, de-au mâncat cu lunile şi anii - ce n-au putut să termine de mâncat şi s-a stricat au pus la macii pentru opiu. Am auzit că bunica fuma opiu, dar nu căpătase deprindere, aşa că de la început până la sfârşit a rămas cu chipul ca floarea de piersic, spiritul senin şi inima deschisă. Hrănite cu sos de crabi, florile de mac erau cărnoase şi robuste, de culori amestecate - roz, roşii şi albe - şi cu un parfum care asalta nările.

Pământul de-acasă era oricum nemaipomenit de roditor, aşa că recoltele erau bogate, iar sămânţa oamenilor, din cea mai bună. Inimi nobile şi hotărâte, aşa era firea celor de la noi. Ţiparii care se găseau din belşug în Râul Negru erau graşi ca nişte chefali şi-aveau un singur os de la cap la coadă; erau neghiobi şi nătărăi, şi cum vedeau un cârlig, îl înghiţeau. Unchiul Luohan, la care se tot gândea tata, murise cu un an înainte - murise pe şoseaua Jiao-Ping. Cadavrul îi fusese ciopârţit mărunt-mărunt, iar bucăţile aruncate, care într-o parte, care într-alta. Pe trunchiul jupuit, carnea îi săltase şi-i jucase ca la o broască despuiată de piele. De cum îşi amintea de cadavrul unchiului Luohan, tatii îi îngheţa măduva în oase. Şi-a mai amintit şi de o noapte din urmă cam cu şapte-opt ani, când bunica se îmbătase. În curtea unde era povarna familiei mele se afla o grămadă de frunze de sorg, iar bunica, sprijinită de ea, îl cuprinsese pe după umeri pe Liu Luohan, bâiguind către el:
- Unchiule... nu pleca... nu de drag de călugăr, de dragul lui Buddha, nu de dragul peştelui, de dragul apei, nu de dragul meu, de dragul lui Douguan... rămâi, dacă mă vrei... îţi dau şi eu... eşti ca tăicuţul meu...

Tata îşi aducea aminte că unchiul Luohan a-mpins-o pe bunica la o parte, a intrat bălăbănindu-se în ţarcul catârilor şi le-a amestecat nutreţul. Cei din familia mea aveau doi catâri mari şi negri, aveau o povarnă şi erau bogătaşii satului. Unchiul Luohan n-a plecat, a rămas în familie şi a condus în continuare treburile şi s-a oprit doar atunci când japonezii ne-au luat catârii şi i-au dus la muncă silnică la construcţia şoselei Jiao-Ping.

Acum, din satul lăsat în urmă de tata şi ceilalţi, s-au auzit răgete prelungi de măgar. Tata s-a înviorat, a deschis ochii, dar de văzut a văzut, ca şi mai-nainte, ceaţa pe jumătate închegată şi pe jumătate străvezie. Firele de sorg, drepte ca lumânarea, se-nşiruiau ca nişte pari deşi ascunşi cu totul nedesluşit în spatele aburului - străbăteai un şir, urma încă unul, şir după şir fără de capăt. Intraseră de mult timp în lanul de sorg, uitase de când. Cugetul îi zăbovise vreme îndelungă la râul acela bogat care vuia în depărtare şi-i zăbovise vreme îndelungă la amintirea lucrurilor trecute, şi nu ştia deloc de ce pătrundeau zoriţi, bulucindu-se şi-nghesuindu-se, prin lanurile de sorg cele ca visele şi ca marea. Era dezorientat. Cu doi ani mai-nainte, aflase ce înseamnă să te rătăceşti prin lanurile de sorg, dar în cele din urmă tot ieşise, pentru că zgomotul râului îi arătase încotro s-o ia. A ascultat şi-acum îndeaproape învăţătura apei şi-a priceput repede că se-ndreptau spre est prin sud, către râu. După ce s-a dumirit, a priceput şi că se duceau să facă o ambuscadă, să se bată cu japonezii: o să omoare oameni aşa cum se omoară câinii. Ştia că dacă luptătorii ar fi mers drept spre sud-est, ar fi ajuns foarte repede la şoseaua Jiao-Ping, care făcea legătura între nord şi sud, tăia în două câmpia cea joasă şi atât de mare şi unea capitalele judeţelor Jiao şi Pingdu. Această şosea fusese construită de japonezi şi de căţeluşii lor, zorindu-i pe oameni cu biciul şi baioneta.

Oboseala luptătorilor făcea sorgul să se frământe din ce în ce mai aprig. Roua strânsă pe el se scutura încontinuu, picurând pe capetele şi gâturile oamenilor. Wang Wenyi tuşea fără încetare şi nici ocările comandantului Yu nu-l potoleau. Tata simţea că urmează să ajungă la şosea, iar în faţa ochilor i se legăna stins umbra acesteia. Pe nebăgate de seamă, în marea de ceaţă în care se împletiseră toate fuioarele s-au ivit nişte găuri. Prin ele, spic cu spic, sorgul, pe care roua îl udase ciuciulete, îl aţintea îngrijat pe tata, iar acesta îl privea şi el cu evlavie. Străluminat, a priceput că firele sunt făpturi spirituale pline de viaţă: rădăcinile li se înfig în pământul negru, capătă sămânţa soarelui şi floarea lunii şi dobândesc umezeala din ploaie şi rouă; în cele de sus, cunosc semnele cerului, în cele de jos, ştiu rânduielile pământului. După culoare, tata a ghicit că soarele pârjolise deja linia orizontului adăpostită de sorg, prefăcând-o într-o întindere stacojie, vrednică de milă.

Deodată s-a petrecut ceva neaşteptat. Tata a auzit mai întâi un ţiuit strident pe lângă urechi, iar apoi, în faţă, un zgomot ca atunci când ceva sare în aer.

Comandantul Yu a zbierat:
- Care-a tras? Zevzecilor, care-ai tras? Tata a auzit cum glontele sfredeleşte ceaţa groasă, străbate frunzele şi firele de sorg şi pune la pământ capul unui pai. Preţ de o clipă, toată lumea şi-a ţinut răsuflarea. Glontele vâjâise într-acolo, dar nu se ştia unde nimerise. Mirosul înmiresmat de praf de puşcă s-a împrăştiat prin ceaţă. Wang Wenyi a tras un răcnet:
- Domnule comandant, nu mai am cap... nu mai am cap...! Comandantul Yu a încremenit, apoi i-a tras un picior:
- Pe mă-ta! Cum de mai vorbeşti dacă n-ai cap? Lăsându-l pe tata, comandantul Yu s-a dus în fruntea trupelor.

Wang Wenyi încă urla jalnic. Tata s-a apropiat şi a văzut limpede faţa lui Wang Wenyi, cu forma şi înfăţişarea ei ciudată.

Pe obrajii lui Wang curgea un şuvoi albastru-închis. Tata a întins mâna şi a pipăit, atingând un lichid păstos şi clocotitor.

A simţit şi un iz asemănător cu cel al nămolului din Râul Negru, dar cu mult mai proaspăt. Acoperea aroma adâncă a izmei, acoperea şi dulce-amăruiul sorgului, deşteptând în tata o amintire din ce în ce mai vie - un fir ce leagă laolaltă, ca pe nişte mărgele, nămolul Râului Negru, pământul negru de sub sorg, trecutul ce nu moare niciodată şi prezentul ce nu rămâne niciodată - a faptului că, uneori, toate cele de pe lumea asta scuipă mireasma sângelui de om.
- Unchiule, a zis tata, unchiule, ţi-a dat sângele.
- Douguan, tu eşti, Douguan, ia uită-te, capul lui unchi-tău îi mai stă pe gât?
- Îţi stă, unchiule, îţi stă foarte bine, doar din ureche îţi curge sânge.

Wang Wenyi a-ntins mâna, şi-a pipăit urechile şi a dat de sânge; după un val de ţipete ascuţite, a rămas blocat:
- Domnule comandant, mi-a dat sângele! Mi-a dat sângele! Mi-a dat sângele! Comandantul Yu s-a întors din faţă, s-a lăsat pe vine, l-a ciupit pe Wang Wenyi de gât, iar apoi l-a apăsat pe gâtlej, spunând:
- Nu mai striga! Dacă mai strigi, te bag în pământ! Wang Wenyi n-a mai cutezat să strige.
- Unde te-ai rănit? l-a întrebat.
- La ureche... a spus plângând Wang Wenyi.

Comandantul Yu a scos de la brâu o legătură de pânză albă pe care cu un hârşt! a sfâşiat-o în două, înmânându-i bucăţile lui Wang:
- Acoperă-te acuma cu astea. Să nu te-aud. Mergi mai departe. Te mai legi când ajungem pe drum.

A strigat apoi:
- Douguan! Tata a răspuns, iar comandantul a pornit trăgându-l de mână. Wang Wenyi mormăia şi bombănea în urma lor.

Glontele de-adineauri ţâşnise când Mutulică, un bărbat înalt care deschidea drumul şi căra o grapă, se poticnise din neatenţie, iar puşca din spate lui se descărcase. Mutulică era un vechi prieten de-al comandantului Yu, un voinic al pustiei alături de care comandantul Yu mâncase "îndesate" în lanurile de sorg. Căpătase o rană la un picior pe vremea când era încă în pântecul mamei şi mergea bălăngănindu-se, dar foarte iute. Tatii îi era puţin frică de el.

Ceaţa cea deasă din zori s-a ridicat în cele din urmă când luptătorii comandantului Yu au păşit pe şoseaua Jiao-Ping.

Acasă, luna a opta e timpul cel mai ceţos din an, pesemne din pricina reliefului jos şi a solului umed. După ce s-au urcat pe şosea, tata şi-a simţit pe dată trupul vioi şi uşor şi tălpile iuţi şi pline de vlagă, aşa că a dat drumul mâinii cu care se-apucase de colţul hainei comandantului Yu. Wang Wenyi îşi acoperise urechea însângerată cu pânza albă şi avea faţa înlăcrimată.

Comandantul i-a pansat neîndemânatic urechea, înfăşându-i jumătate din cap. Wang rânjea şi se schimonosea de durere.
- Ai avut mare noroc! a zis comandantul.
- Mi-a curs tot sângele din mine. Nu mai pot să vin!
- Căcat, e cât o pişcătură de ţânţar. Ai uitat de băieţii tăi! Wang şi-a lăsat capul jos şi a bodogănit:
- N-am uitat, n-am uitat! Ducea în spate o puşcă pentru păsări cu ţeava lungă şi patul roşu ca sângele. Pe fund, într-o parte, îi atârna o cutie plată de fier, plină cu praf de puşcă.

Rămăşiţele ceţii se retrăseseră în lanurile de sorg. Pe şosea era aşternut un strat de prundiş şi nu erau urme de vite sau de cai şi cu-atât mai puţin urme de oameni. În contrast cu sorgul îndesat de pe laturile ei, şoseaua era pustie, fără noimă, rău-prevestitoare.

Tata ştia de mult că oamenii comandantului Yu, cu surzi şi muţi, cu ologi şi şchiopi, nu treceau de patruzeci. Dar când stătuseră în sat, fojgăiseră de puseseră păsările şi câinii pe fugă şi păruse că tot satul e plin de luptători. Acum, rânduiţi pe şosea, cei treizeci şi ceva de oameni se strânseseră într-un ghem, semănând cu un şarpe înţepenit de frig. Armele lor erau şi lungi, şi scurte - aruncătoare, puşti pentru păsări sau "bătrâne din Hanyang" -, iar fraţii Fang cărau un muscheton care arunca greutăţi mici de cântar. Mutulică ducea o grapă dreptunghiulară, folosită la netezirea pământului, cu douăzeci şi şase de dinţi ascuţiţi de fier de jur împrejur; alţi trei oameni cărau şi ei grape. Tata încă nu ştia atunci ce înseamnă să faci o ambuscadă şi de ce la ambuscadă trebuie să cari cu tine patru grape cu dinţi de fier.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer