Obosit de viaţă, obosit de moarte

 
Mo Yan ("Nu vorbi"), pseudonimul scriitorului Guan Moye, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane.

Născut în 1955 într-o familie de ţărani, a crescut în Gaomi, în provincia Shandong din nord-estul Chinei. La vârsta de doisprezece ani, în timpul Revoluţiei Culturale, a fost obligat să părăsească şcoala şi să lucreze mai întâi la câmp, apoi într-o fabrică de bumbac. În 1976 s-a alăturat Armatei Populare de Eliberare. Ca soldat, a început să studieze literatura şi să scrie, debutând în 1981, într-o revistă literară, cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară. A absolvit în 1986 Academia de Artă şi Literatură a Armatei, obţinând în anii '90 un masterat în literatură de la Universitatea Normală din Beijing. În 1997 a părăsit armata şi a devenit scriitor liber-profesionist.

În 1985 îi apare prima nuvelă, Ridichea de cristal, care se bucură de mare succes. Mo Yan devine celebru în China şi în lume prin romanul publicat în 1987, Sorgul roşu (Humanitas Fiction, 2008, 2012). La notorietatea scriitorului contribuie cunoscutul film omonim din 1987 al lui Zhang Yimou, câştigător al Ursului de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988.

Autor prolific, Mo Yan a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind: Baladele usturoiului din Paradis (1988), Ţara vinului (1992), Tâţe mari şi şolduri late (1996), Meşteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006; Humanitas Fiction, 2012) şi Broasca (2009). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în numeroase limbi, iar câteva au fost ecranizate.

Mo Yan a primit multe premii internaţionale (Premiul Laure Bataillin, 2001; Premiul Nonino, 2005; Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka, 2006; Premiul Newman pentru literatură chineză acordat de Oklahoma University, 2009; Premiul Manhae, 2011 etc.), culminând cu Premiul Nobel pentru literatură în 2012.


Ximen Nao, un ţăran înstărit din China, este ucis în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus pe nedrept la cazne, ţipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta rpul ce i s-a făcut, Ximen trebuie să parcurgă un şir de reîncarnări, potrivit învăţăturilor budiste: mai întâi măgar, apoi vită de povară, porc, câine şi maimuţă, vreme de zeci de ani, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. Trăind sub felurite înfăţişări alături de familia lui, Ximen este cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ţinutului său natal. Avatarurile lui Ximen însoţesc metamorfoze istorice ample, tragice, dar şi comice în acelaşi timp, iar durerile şi bucuriile omeneşti la care este martor alcătuiesc o epopee sublim umană.
 
"Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea." (Motivaţia juriului Nobel)
 
Roman total, în care magicul se întrepătrunde cu realismul cel mai dur, Obosit de viaţă, obosit de moarte este destinat să devină un clasic al literaturii actuale.
 
"Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau - cine e dornic să-l citească să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu." (Mo Yan, "În apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni", 2006)
 
"Un roman visceral, de o extraordinară inventivitate." (New York Times Book Review)
 
"Un roman satiric de factură rabelaisiană, de o plenitudine exuberantă." (Kirkus Reviews)
Tabloul personajelor principale
Ximen Nao ("Ximen Tărăboi") - moşier din satul Ximen. După ce a fost împuşcat, s-a reîntors la viaţă ca măgar, taur, porc, câine, maimuţă şi drept Lan Qiansui ("Lan O-mie de-ani"), pruncul cu capul mare. Unul dintre naratorii acestei cărţi.
Lan Jiefang ("Lan Eliberare") - fiul lui Lan Lian şi al lui Yingchun. A avut funcţia de director al Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere a judeţului, subprefect etc. Unul dintre naratorii acestei cărţi.
Bai - soţia principală a lui Ximen Nao.
Yingchun ("Întâmpină Primăvara") - prima concubină a lui Ximen Nao, recăsătorită după Eliberare[1] cu Lan Lian.
Wu Qiuxiang ("Wu Aromă-de-toamnă") - concubina a doua a lui Ximen Nao, recăsătorită după Eliberare cu Huang Tong.
Lan Lian ("Faţă-Albastră") - iniţial argatul lui Ximen Nao. După Eliberare s-a gospodărit întruna individual, în cadrul singurei gospodării din China care a rămas până la sfârşit individuală.
Huang Tong ("Pupile-Galbene") - comandantul miliţiei din satul Ximen, preşedintele marii brigăzi de producţie.
Ximen Jinlong ("Ximen Dragon-de-aur") - fiul lui Ximen Nao şi al lui Yingchun, a purtat un timp după Eliberare numele tatălui adoptiv, Lan. În vremea Revoluţiei Culturale[2], a fost preşedintele Comitetului Revoluţionar al brigăzii din satul Ximen, iar apoi a devenit şeful crescătoriei de porci şi secretarul filialei Tineretului Comunist. În perioada de deschidere şi reformă[3], a devenit secretarul filialei de partid din satul Ximen şi directorul zonei de dezvoltare turistice.
Ximen Baofeng ("Ximen Phoenix-preţios") - fiica lui Ximen Nao şi a lui Yingchun, "doctor desculţ" în satul Ximen. S-a măritat mai întâi cu Ma Liangcai, apoi a început să trăiască împreună cu Chang Tianhong.
Huang Huzhu ("Huang Întrajutorare") - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang. S-a măritat mai întâi cu Ximen Jinlong, apoi a început să trăiască împreună cu Lan Jiefang.
Huang Hezuo ("Huang Cooperare") - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang, soţia lui Lan Jiefang.
Pang Hu ("Pang Tigrul") - erou în armata de voluntari[4], directorul şi secretarul de partid al Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5 din judeţ.
Wang Leyun ("Wang Nori-de-bucurie") - soţia lui Pang Hu.
Pang Kangmei ("Pang Împotriva-Americii") - fiica lui Pang Hu şi a lui Wang Leyun. Secretara consiliului judeţean de partid, soţia lui Chang Tianhong şi amanta lui Ximen Jinlong.
Pang Chunmiao ("Pang Mlădiţe-primăvăratice") - fiica lui Pang Hu şi a lui Wang Leyun. Amanta lui Lan Jiefang, după aceea soţia aceluiaşi.
Chang Tianhong ("Întotdeauna Cer-roşu") - absolvent al Institutului de Arte al provinciei, Secţia de muzică vocală. A fost membru în echipa de lucru însărcinată cu Cele patru curăţenii în satul Ximen, iar în timpul Revoluţiei Culturale a fost vicepreşedinte al Comitetului revoluţionar judeţean. A devenit apoi directorul adjunct al trupei judeţene de maoqiang[5].
Ma Liangcai ("Ma Talent-deosebit") - profesor la şcoala primară din satul Ximen, directorul şcolii.
Lan Kaifang ("Lan Deschidere") - fiul lui Lan Jiefang şi al lui Huang Hezuo, comandant-adjunct al secţiei de poliţie din gara capitalei judeţului.
Pang Fenghuang ("Pang Phoenix") - fiica lui Pang Kangmei şi a lui Chang Tianhong; tatăl ei biologic este Ximen Jinlong.
Ximen Huan ("Ximen Veselie") - fiul adoptiv al lui Ximen Jinglong şi al lui Huang Huzhu.
Ma Gaige ("Ma Reformă") - fiul lui Mai Liangcai şi al lui Ximen Baofeng.
Hong Taiyue - mai-marele satului Ximen, preşedintele cooperativei, secretarul filialei de partid.
Chen Guangdi - mai întâi preşedinte la regiune, apoi avansat prefect al judeţului, prietenul lui Lan Lian.
Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă aduceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel şi chip. Vocea mea - tragică, înălţătoare, cu totul dezolantă - se propaga în fiecare ungher din sala de audienţe a lui Yama, regele iadului, pricinuind ecouri în cascadă. Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu mă căiam cu nici un chip, câştigându-mi astfel renumele de bărbat neînduplecat. Ştiam că numeroşi draci mă stimează în taină; ştiam şi că regele Yama se sastisise de mine până peste cap. Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăţia şi să mă recunosc înfrânt, au întrebuinţat cea mai parşivă dintre caznele îngrozitoare ale iadului, aruncându-mă în cazanul cu ulei clocotit, întorcându-mă pe toate feţele şi prăjindu-mă ca pe un copan de pui vreme de o oră: e greu de pus în cuvinte cum mi-a fost durerea. Dracii m-au înfurcat apoi cu furcile lor şi, cu mine ridicat sus de tot, au urcat pas cu pas treptele care duceau spre sala de audienţe. Şi cei din stânga, şi cei din dreapta fluierau sugându-şi buzele, aşa cum se piţigăie stolurile de lilieci băutori de sânge. Uleiul picura ropotind de pe corpul meu, cădea pe trepte şi scotea rotocol după rotocol de fum galben... Dracii m-au depus după aceea cu cea mai mare grijă pe dalele de piatră vineţie din faţa sălii, au îngenuncheat şi i-au raportat regelui Yama:"Mărite rege, l-am prăjit".
 
Ştiam că sunt crocant de cât mă pârjoliseră şi că doar uşurel să mă fi atins, şi ţăndări mă făceam. Am auzit cum din sala aceea înaltă-înaltă, din lumina splendidă a lumânărilor din sala înaltă-înaltă, vine spre mine întrebarea aproape în zeflemea a regelui Yama:
- Ximen Tărăboi, mai faci tu tărăboi?
 
Ca să-ţi spun cinstit, în acea clipă chiar am şovăit. Zăceam rumenit într-o băltoacă de ulei, iar carnea plesnea pe mine, pocnind. Ştiam că puterea mea de a suporta durerea ajunsese la limita maximă şi că, dacă nu mă supun, cine ştie cu ce cazne îngrozitoare o să mă mai muncească dregătorii şi slujbaşii aceştia ai iadului, lacomi şi stricaţi cum sunt. Dar, dacă mă supun în acest punct, nu înseamnă că am îndurat totul degeaba? M-am zbătut să-mi înalţ capul - care părea că o să se frângă în orice clipă de gât - şi-am căutat spre lumina lumânărilor, unde i-am zărit pe regele Yama şi pe judecătorii de lângă el; pe chipurile lor se închegase un zâmbet alunecos.
 
Un val de mânie mi s-a ridicat pe negândite din inimă. Fie ce-o fi, mi-am zis, şi dacă m-or măcina pe roată până mă fac praf şi pulbere, şi dacă m-or pisa în piuă până mă fac mici fărâme, tot trebuie să strig:
- Nedreptate!
 
Şi am strigat, scuipând cu stropi de ulei urât mirositori:
- Nedreptate! Eu, Ximen Nao, în treizeci de ani în lumea oamenilor am avut râvnă de muncă, mi-am ţinut casa cu hărnicie şi chibzuială, am dres poduri şi am reparat drumuri şi-am avut drag să fac bine şi să dau altora; în fiecare templu din ţinutul Gaomi din nord-est se găsesc statui de zei pentru care am dat bani să se facă din nou; fiecare om sărman din ţinutul Gaomi din nord-est a mâncat din grânele bune pe care le-am dat pomană. Fiecare bob de grâu din hambar a fost udat de sudoarea mea şi fiecare bănuţ din scrin a fost făcut prin chinul meu. M-am îmbogăţit prin muncă şi-am făcut avere prin înţelepciune. Am credinţa că toată viaţa mea n-am vreo faptă care să-mi întunece inima. Dar uite că, am aolit eu ascuţit, pe unul aşa de bun ca mine, aşa de drept, aşa de de treabă, tot l-au legat cu mâinile la spate, l-au împins până la capul podului şi l-au împuşcat!... Cu un puşcoci încărcat cu o jumate de tigvă de praf de puşcă şi o jumate de farfurie de boabe de fier, au tras de la doar o palmă de mine. A urmat un bubuit uriaş, iar jumătate din căpăţâna mea s-a prefăcut într-o băltoacă de noroi însângerat care a mânjit şi podul, şi pietrele alb-cenuşii şi mari cât pepenii de iarnă de sub el... Nu mă las, am suferit nedreptate, vă rog stăruitor să-mi daţi drumul să mă întorc, să mă duc să-i întreb în faţă pe oamenii ăia ce nelegiuire am săvârşit eu la urma urmei.
 
Sub tirul continuu al vorbelor mele, am văzut cum faţa mare şi uleioasă a regelui Yama se încreţeşte fără întrerupere. Judecătorii care stăteau lângă el îşi tot fereau privirile,neîndrăznind să şi le încrucişeze cu mine. Ştiam că le e limpede că fusesem nedreptăţit, ştiuseră de la început că sunt un duh nedreptăţit, însă din pricini necunoscute mie făceau pe proştii şi pe niznaii. Am continuat să strig, iar vorbele mi se repetau ciclu după ciclu, precum transmigraţia. Regele Yama a schimbat cu voce joasă câteva vorbe cu judecătorii, iar după aceea a spus, lovind în plăcuţa de lemn cu care se cere ordine în sală:
- De-ajuns, Ximen Nao, ştim că ai fost nedreptăţit. Pe lume sunt mulţi care ar fi trebuit să moară, dar n-au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit să moară, dar uite că tot au murit. Este o realitate pe care nici curtea aceasta nu are cum să o schimbe. Acum însă, curtea îţi va arăta o îngăduinţă dincolo de ce spune legea şi îţi va da drumul să te întorci la viaţă.
 
Marea bucurie care s-a pogorât deodată peste mine, asemenea unei pietre grele de moară, aproape mi-a făcut bucăţi trupul. Regele Yama a aruncat pe jos o tăbliţă triunghiulară de culoarea cinabrului cu porunca lui pe ea şi a rostit pe un ton de mare nerăbdare: "Cap-de-bou, Chip-de-cal, duceţi-l înapoi!"
 
Regele Yama s-a retras din sala de audienţe fluturându-şi mânecile robei şi urmat de mulţimea de judecători. În curentul stârnit de robele lor mari cu mâneci largi, lumânările au început să pâlpâie. Doi draci îmbrăcaţi în haine păcurii şi încinşi cu cingători late de culoarea mandarinei s-au apropiat dinspre lateral, venind în  faţa mea. Unul s-a îndoit de şale, a pescuit tăbliţa cu porunca regelui şi şi-a vârât-o la brâu; celălalt m-a prins de braţ, căutând să mă tragă sus în picioare. Am auzit cum braţul îmi sloboade un zgomot aspru, de parcă se frângeau oasele şi muşchii din el. Am scos un strigăt ascuţit. Dracul care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a dat un brânci celui care mă prinsese de braţ, zicându-i pe tonul celui bătrân şi cu bogată experienţă care dăscăleşte un puşti cu caş la gură:
- Fir-ar mama ei, mă, ţie-ţi sună apa-n cap? Ai orbul găinilor? Ce, nu vezi că ăsta-i crănţănicios şi ars ca o gogoaşă de pe strada 18 din Tianjin?
 
Dăscălit aşa de celălalt, dracul cel tânăr şi-a dat ochii peste cap, pierdut şi neştiind de unde s-o apuce. Cel care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a zis:
- Ce-ai încremenit aşa? Du-te s-aduci sânge de măgar!
 
Cel tânăr şi-a dat una peste frunte, iar pe faţă i-a apărut o expresie ca de subită iluminare. S-a răsucit şi-a alergat afară din sală, dar s-a întors cât ai bate din palme, în mână cu o găleată toată numai pete de sânge. S-ar fi zis că găleata era deosebit de grea -dracul se gârbovise, paşii i se împleticeau şi părea că stă să se răstoarne la pământ în orice clipă. A lăsat găleata să cadă greu lângă mine, făcându-mă să mă cutremur tot. Am adulmecat un iz care te-ngreţoşa - un iz fierbinte-fierbinte, ce părea să fi reţinut în el căldura unui corp de măgar. Trupul unui măgar ucis mi-a fulgerat prin creier, apoi a dispărut. Dracul cu tăbliţa a înşfăcat din căldare o pensulă din păr de porc, a înmuiat-o în sângele gros şi lipicios şi de un roşu întunecat şi mi-a dat cu el pe creştetul capului. Am scos fără să vreau un ţipăt ciudat, provocat de această trăire stranie în care se amestecau şi suferinţă, şi amorţeală, de parcă m-ar fi înţepat o mie de ace. Am auzit cum pielea şi carnea îmi scot un sunet mărunt, poc!, poc!, iar ce-am resimţit când sângele mi le-a umezit, pârjolite cum erau, m-a dus cu gândul la pământul aflat îndelung sub secetă peste care dă deodată ploaie binecuvântată. În acele momente, inima mi-era încâlcită precum cânepa şi mă-ncercau simţiri fel de fel. Ca un meşter vopsitor cu mişcări iuţi şi precise şi o artă şi tehnică excepţionale, dracul cel tânăr a întins, pensulă după pensulă, sânge de măgar peste tot pe corpul meu. La urmă, a ridicat găleata şi mi-a turnat drept în faţă ce mai rămăsese în ea. Am simţit cum viaţa se avântă din nou vijelioasă în trupul meu. Am simţit cum mi-au revenit puterea şi curajul. Fără să mă rezeme ei, m-am ridicat în picioare.
 
Deşi se numeau Cap-de-bou şi Chip-de-cal, nu semănau deloc cu dracii cu trup de om şi cap de bou sau căpăţână de cal pe care îi vedem noi în desenele înfăţişând lumea cealaltă. Aveau corpul alcătuit întocmai ca oamenii, deosebirea fiind doar că pielea, care parcă le fusese vopsită cu un lichid miraculos, scânteia cu raze albăstrii ce îţi luau ochii. În lumea oamenilor, văzusem foarte rar un albastru atât de nobil: nu există pânză de o asemenea culoare, nu există nici frunze de o asemenea culoare, însă sigur există flori de o asemenea culoare - e vorba de o mică floare din mlaştinile ţinutului Gaomi din nord-est care înfloreşte dimineaţa şi după-amiaza s-a şi ofilit.
 
Ţinut de subsuori de cei doi draci zvelţi, înalţi de statură şi cu feţele albastre, am străbătut un tunel întunecos al cărui capăt părea că n-o să-l vedem niciodată. Cam la fiecare 40-50 de metri, din pereţi ieşeau pe amândouă părţile atârnători pentru lămpi cu forme cu totul şi cu totul ciudate, asemenea unor corali, iar pe ele spânzurau lămpi cu ulei de soia în formă de farfurioare; mireasma uleiului arzând în acestea era uneori mai intensă, alteori mai slabă, făcându-mă şi pe mine să am uneori mintea limpede, alteori tulbure. La lumina lămpilor, am zărit numeroşi lilieci uriaşi atârnând de bolta tunelului: ochii lor lucitori scânteiau în întuneric, iar căcărezele lor urât mirositoare în formă de biluţe îmi cădeau deseori în cap.
 
Într-un sfârşit, am ieşit din tunel, iar după aceea ne-am suit pe o terasă înaltă. O bunicuţă cu părul tot înspicat a întins o mână grăsuţă, albicioasă şi foarte fină, deloc pe potrivă cu vârsta ei, şi, cu un linguroi negru ca pana corbului, a scos dintr-o oală murdară de fier un lichid negru cu miros stricat, pe care l-a turnat într-un bol mare smălţuit în roşu. Dracii au ridicat bolul şi mi l-au întins. Pe feţe le-a răsărit un zâmbet care clar nu era cu gând bun.
- Bea! Ia bea tu bolul ăsta de supă şi o să uiţi toate durerile, supărările şi duşmăniile.
 
Am dat din mână şi-am răsturnat bolul, zicându-le dracilor:
- Nu, nu, vreau să ţin bine minte toate durerile şi toate supărările şi toate duşmăniile, altminteri înapoierea mea pe lumea omenească îşi pierde tot rostul.
 
Am coborât semeţ de pe terasă, treptele din scânduri de lemn tresăltând sub paşii mei. I-am auzit pe draci strigându-mi numele şi apoi dându-se şi ei în fugă jos de pe terasă.
 
În continuare, am început să mergem pe pământurile ţinutului Gaomi din nord-est. Aici, fiecare munte şi fiecare apă, fiecare fir de iarbă şi fiecare copac îmi erau foarte cunoscute. Nefamiliari îmi erau în schimb stâlpii albi înfipţi în pământ pe care erau scrise cu tuş negru şi nume cunoscute, şi nume necunoscute; până şi pe  pământurile roditoare ale familiei mele şedeau drepţi în picioare numeroşi stâlpi de acest fel. Am aflat de-abia mai apoi că în răstimpul cât am stat eu în lumea umbrelor strigându-mi nedreptatea în fel şi chip, în lumea oamenilor se desfăşurase reforma agrară, iar pământurile marilor gospodării fuseseră toate repartizate săracilor fără pământ; pământurile mele nu făcuseră nici ele, fireşte, excepţie. Redistribuirea pământurilor nu era lucru lipsit de precedent istoric, dar, înainte să o facă, chiar nu era necesar să mă şi împuşte!
 
Dracilor părea că le e frică să nu o iau la sănătoasa, aşa că mă încopciaseră între ei, ţinându-mă strâns-strâns de umeri cu mâinile sau mai degrabă cu ghearele lor reci ca gheaţa. Soarele strălucea, aerul era curat şi proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului, iar iepurii alergau peste câmpuri; în locurile umbrite ale canalelor de irigaţie şi ale căilor de apă, maldăre de zăpadă răsfrângeau razele soarelui, înţepându-ţi ochii. Am săgetat cu privirea feţele albastre ale diavolilor şi mi-am dat subit seama că seamănă cu nişte personaje frumos boite şi bogat sulemenite de pe o scenă - atât doar că nici o culoare de pe lumea asta n-o să poată vreodată zugrăvi feţele acelea albastre, atât de nobile şi atât de pure.
 
Am urmat drumul care mergea de-a lungul râului, am trecut prin mai bine de zece sate şi ne-am încrucişat cu numeroşi oameni. Am recunoscut destul de mulţi prieteni din satele vecine, dar de fiecare dată când voiam să deschid gura să le dau bineţe, dracii îşi încleştau, neîntârziat şi cu mare precizie, mâinile de gâtul meu, făcându-mă incapabil să scot până şi cel mai mic sunet. Mi-am arătat intensa nemulţumire faţă de această stare de lucruri: i-am lovit cu piciorul în pulpe, dar n-au zis nici pâs, de parcă nici n-ar fi avut nervi acolo; le-am tras câte un cap peste faţă, dar feţele parcă le erau de cauciuc. Îşi descleştau mâinile de pe gâtul meu numai când nu mai era nimeni de faţă. La un moment dat, o căruţă cu roţi de cauciuc care trăgea după ea nori de praf a gonit în zbor pe lângă noi, iar mirosul de sudoare al calului mi s-a părut mai mult decât cunoscut. L-am văzut pe vizitiu, Ma Wendou, înfăşurat într-o haină albă de oaie fără păr, stând pe capră cu biciul în mână; pipa lui cu ţeavă lungă şi punga de tutun erau legate laolaltă şi vârâte pieziş în guler, la ceafă. Punga de tutun se tot zdruncina, ca însemnul unei cârciumi. Căruţa era căruţa de la mine de-acasă, calul era tot de-acolo, dar căruţaşul nu era argatul meu. Am vrut să mă reped la el să-l întreb ce se întâmplă, însă dracii parcă erau vrejuri încolăcite în jurul meu şi de care îmi era greu să mă scutur. Eram sigur că Ma Wendou, căruţaşul, îmi văzuse silueta, că auzise zgomotele pe care le scoteam zbătându-mă din răsputeri şi că-mi adulmecase mirosul ciudat şi atât de greu de găsit în lumea oamenilor; el însă şi-a mânat cu iuţeala vântului căruţa prin faţa mea, de parcă voia să scape de vreo urgie. Mai apoi ne-am întâlnit şi cu o trupă de actori pe catalige care jucau istoria călugărului plecat în vremurile Tang să aducă sutrele budiste din India: cei în rolul Maimuţei şi al Râtanului erau cunoscuţi de-ai mei din sat. După cele scrise pe steagurile înălţate de ei şi din vorbele lor, mi-am dat seama că era prima zi a anului 1950.
 
Când să ajungem la podeţul de piatră din capul satului nostru, am simţit că mă trec valuri-valuri de neastâmpăr. Peste o clipă, am zărit pietrele de sub pod care, pătate toate de carnea şi sângele meu, îşi schimbaseră culoarea. De ele se aflau lipite fâşii-fâşii de pânză şi fire murdare de păr, ce răspândeau un miros greu de sânge. Sub arcul părăginit al podului se strânseseră trei câini sălbatici - doi stăteau întinşi, unul în picioare, doi erau negri, unul galben. Toţi aveau însă blana lucioasă, limba de un roşu aprins, dinţii albi şi imaculaţi şi ochii sticlindu-le vii.
 
În povestirea "Însemnări despre fiere"[6],Mo Yan a scris despre acest podeţ de piatră şi despre aceşti câini care au mâncat oameni morţi până au înnebunit. A mai scris şi despre un fiu plin de iubire de părinţi care a scobit afară fierea din corpul unui om de-abia împuşcat şi i-a dus-o mamei acasă ca tratament pentru ochi. S-au auzit multe despre tratarea bolilor cu fierea ursului, dar nu şi cu fierea omului - asta e încă o plăsmuire plină de mare curaj şi nesăbuinţă a lui băieţică ăla de Mo Yan. Cele descrise în povestirile sale sunt în mare măsură ticluiri de-ale lui, în adevărul cărora nu trebuie în nici un caz să ne încredem.
 
Pe drumul de la podeţ până la poarta noastră, mi-a răsărit în minte scena împuşcării mele. Îmi legaseră mâinile la spate cu sfoară subţire de cânepă, iar la ceafă îmi vârâseră plăcuţa de condamnat la moarte. Era în ziua a douăzeci şi treia din ultima lună a anului, la doar şapte zile de Sărbătoarea Primăverii. Vântul era rece şi geros, iar norii plumburii se ţeseau strâns pe cer. Mână după mână de măzăriche asemenea boabelor albe de orez mi se lăsa pe lângă gât. Soţia mea, Bai, bocea nu departe în spate; nu le auzeam însă pe concubina întâia, Yingchun, şi nici pe cea de-a doua, Qiuxiang. Yingchun avea copii mici de îngrijit, aşa că era de înţeles că nu venise să mă conducă pe ultimul drum, însă Qiuxiang nu era în situaţia asta, era şi tânără, iar faptul că nu venise îmi amăra inima. După ce m-am oprit pe pod, am întors brusc capul şi m-am uitat la Huang Tong, şeful miliţiei populare, şi la cei mai bine de zece oameni ai lui, care stăteau la doar câţiva paşi de păr tare de mine. Am spus:
- Domnilor, suntem din acelaşi sat, între noi n-a fost vrajbă în vremuri vechi şi nici gâlceavă în cele noi, dacă fratele vostru v-a greşit cu ceva, spuneţi doar - de ce e nevoie de una ca asta?
 
Huang Tong m-a ţintuit cu privirea, apoi şi-a-ntors-o imediat. Pupilele lui galben-aurii erau atât de luminoase, că semănau cu două steluţe aurii. Huang Tong, Huang Tong, când părinţii ţi-au dat numele ăsta de "Pupile-Galbene", tare bine ţi l-au mai potrivit!
- Mai lasă vorbăria, aşa e politica! a zis el.
 
Am continuat să-mi pledez nevinovăţia:
- Domnilor, trebuie să mă faceţi să pricep de ce mor, la urma urmei ce lege am încălcat?
 
Huang Tong a răspuns:
- Du-te la regele Yama să te facă el să pricepi!
 
Şi-a ridicat deodată puşcociul, a cărui ţeavă se afla la doar o palmă de fruntea mea,  iar după aceea am simţit cum îmi zboară capul, apoi am văzut o flacără, am auzit o explozie care părea că răzbate de foarte departe şi-am adulmecat mireasmă de praf de puşcă plutind prin aer...
 
Poarta noastră era descuiată, iar printre crăpăturile ei se vedeau cu totul nelimpede oameni - să fi ştiut oare că urmează să mă întorc? M-am adresat celor doi draci-slujbaşi:
- Fraţilor, v-am ostenit cu drumul ăsta!
 
Le-am zărit zâmbetul viclean de pe feţele albastre, dar n-am mai apucat să mă gândesc la înţelesul lui, că m-au şi înşfăcat de braţe şi m-au dus înainte cu toată puterea. Totul a pălit în faţa ochilor mei, de parcă aş fi fost cufundat într-o apă. În urechi mi-a răsunat deodată un strigăt voios:
- S-a născut!
 
Am deschis ochii şi-am văzut că tot corpul mi-e înmuiat într-un lichid lipicios şi că stau culcat lângă bucile unei măgăriţe. Cerule! Cui i-ar fi trecut prin minte că Ximen Nao, un domn de ţară plin de gânduri înalte, bine şcolit şi cu ştiinţă mare de carte, o să se transforme într-un măgăruş cu copite albe ca zăpada şi bot rozaliu?
   
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
 
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi, pe când era copil, şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul de lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu[7] de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul,argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu demult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing'er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit "doamna Ximen, născută Bai". Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
 
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele - cele mari cu preaplin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji - o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări "Bateria verde", ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jur împrejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de anul nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai la fel de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
 
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene[8], dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi de cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşământ - nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nord-est, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta tăiam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în a douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
 
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi, dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am văzut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis-lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea "Omul moare, mătărânga ba". Pentru omul ăsta de se prăpădise - el da, mătărânga ba - la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l în braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că să salvezi o viaţă de om e mai bine decât să durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de ade vărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite în ce fel întristător am ieşit eu din scenă - în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
 
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
- Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
 
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis "Bunico", bucurând-o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap, de căpăţâna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea "Tată de suflet", iar când o vedea pe Bai îi zicea "Mamă de suflet". Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. "Cine nu munceşte nu mă nâncă": e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din  vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din  stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
- Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, "Faţă-Albastră": numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
 
El a zis:
- Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian - Ximen Lanlian.
 
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul-plac şi că să muncească bine şi, după vreo douăzeci de ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii - mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? -, iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
- Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
- Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
 
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre; deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins dez nădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
- Mai repede, adu un ştergar!
 
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însărcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!...  iiiiih!...  Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nu-i era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primă vară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice - o faţă pe care citeai numai semne bune -, şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
- Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
 
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac - i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pământul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu se stre oare afară vreun demon.
 
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile şi, dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
- Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
 
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului - iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
- E o vorbă din vechime care spune: "Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte". Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu mi-e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mi-e teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
 
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa. Am zâmbit cu răceală şi-am zis:
- Dacă Taisui chiar are înfăţişarea asta, nu merită atâta teamă şi respect. Taisui, Taisui, o să te strig de trei ori la rând şi dacă tot n-ai tulit-o de-aici, să nu zici după aia că nu mă arăt cuviincios cu tine. Taisui, Taisui, Taisui!
 
Am închis ochii şi am zbierat de trei ori, iar când i-am deschis am văzut că lucrul ăla era tot cum fusese mai înainte, strâmtorat la marginea grajdului şi cu balega ţinându-i companie. Era cu totul şi cu totul mort, aşa că am fâlfâit în sus lopata şi l-am despicat dintr-odată în două. M-am uitat la lăuntrul lui, era aceeaşi substanţă precum gelul sau aspicul şi asemenea răşinii care se prelinge din cicatricile unui piersic. L-am ridicat cu lopata şi l-am azvârlit cu putere peste zid ca să se amestece cu balega de cai şi pişatul de măgari - măcar să fi fost rodnic, să fi făcut cocenii să dea în luna a şaptea ştiuleţi cât colţii de elefant şi firele să facă în luna a opta spice mari cât coada câinelui.
 
Băieţică ăla de Mo Yan a scris aşa în povestirea sa, "Taisui":
Băieţică ăsta tare se mai pricepe el să te-mbrobodească!
 
Sunetul pocnitorilor a alungat zvonurile cum că Ximen Nao nu poate avea copii; numeroşi oameni au cumpărat cadouri, pregătindu-se să vină să mă felicite în a noua zi de la naştere. Dar de cum au tăcut zvonurile vechi, s-a şi născut o vorbă nouă: vestea că Ximen Nao i-a adus jignire lui Taisui pe când scotea bălegarul din grajd s-a transmis într-o singură noapte peste tot în cele optsprezece sate şi târguri ale ţinutului Gaomi din nord-est. Şi vestea nu numai că s-a dus, dar a fost şi înflorită şi înzorzonată. Se spunea că Taisui e un ou mare de carne cu cele şapte deschizături toate în bună stare şi care se tot rostogolea încoace şi-ncolo prin grajd; că atunci când l-am despicat cu lopata, o rază albă s-a repezit în sus până la cer; şi că, dacă îi aduci jignire lui Taisui, în răstimp de o sută de zile negreşit o să se petreacă o grozăvie cu vărsare de sânge. Ştiam că bate vântul peste copacii înalţi, că averea cea mare stârneşte invidie şi că mulţi sunt cei ce aşteptau în taină ca familia Ximen să dea de necaz. Mă zbuciumam şi eu întru câtva, dar nu mi-am pierdut pacea lăuntrică - dacă zeii voiau să mă pedepsească, de ce să-mi mai fi trimis cele două minuni, pe Jin long şi Baofeng?
 
Când m-a văzut, voioşia i-a apărut şi lui Yingchun pe faţă. S-a îndoit cu greutate din şale şi-n acea clipă am văzut limpede fătul din burta ei: era băiat, pe partea din stânga a feţei avea şi el o pată albastră, şi fără nici o umbră de îndoială era din sămânţa lui LanLian. Ce umilinţă uriaşă! Focul mâniei mi s-a aprins în inimă, ca veninul şi otrava de aprig. Îmi venea să fac moarte de om, să înjur,să-l toc mărunt pe Lan Lian. Lan Lian, dobitoc nerecunoscător ce eşti, eşti un netrebnic mârşav fără urmă de inimă! "Tată de suflet" în sus, "tată de suflet" în jos, mai apoi doar "Tată" - păi dacă eu îţi sunt tată, atunci Yingchun îţi e mamă, şi tu ţi-ai făcut-o pe maică-ta nevastă şi-ai lăsat-o grea cu fiu-tău! Ai făcut stricăciune în legile oamenilor, trăsnetul ar fi trebuit să te bage-n pământ! Şi, ajuns în iad, ar fi trebui să te jupoaie de piele şi să ţi-o umple cu paie şi după aia să te trimită în transmigraţie în lumea dobitoacelor! Doar că Cerul nu-şi mai are Cale şi nici iadul temei, iar cel ajuns în transmigraţie în lumea dobitoacelor sunt eu, Ximen Nao, care în viaţa mea n-am făcut nici o faptă rea. Iar tu, mică Ying  chun, mică scârnăvie, câte vorbe pline de dulceaţă n-ai spus tu la pieptul meu şi câte juruinţe de iubire cât munţii şi mările de mare n-ai făcut? Dar nici n-au apucat să mi se răcească bine oasele că ai şi împărţit patul cu argatul. Desfrânato ce eşti, mai ai obraz să trăieşti pe lumea asta? Ar trebui să te omori numaidecât, îţi dăruiesc eu câţiva coţi de damasc alb pentru funie - pfui!, nu eşti tu vrednică de damasc alb, pentru tine e bună doar sfoara însângerată cu care au ţinut legat porcul, du-te şi te spânzură cu ea de grinda unde-şi lasă şoarecii căcărezele şi-şi împrăştie liliecii pişatul! E bun doar arsenicul, să înghiţi patru măsuri şi să mori otrăvită! E bună doar fântâna aia din afara satului în care s-au înecat câinii sălbatici, să te arunci şi să te-neci şi tu în ea! În lumea asta ar trebui să te plimbe pe uliţe călare pe-un măgar de lemn ca să te-arate oamenilor, iar pe lumea cealaltă să te arunce în groapa cu şerpi veninoşi unde sunt pedepsite anume desfrânatele, ca să te omoare ei cu muşcăturile lor! Şi după aceea să te surghiunească şi pe tine în transmigraţie în lumea dobitoacelor şi nici în zece mii de generaţii să nu te desprinzi de ea! Iha!, iha!, cel surghiunit în lumea dobitoacelor sunt eu, Ximen Nao, om ales şi drept, şi nu concubina mea!
 
S-a lăsat anevoios pe vine lângă mine şi a şters atentă lichidul lipicios de pe corpul meu cu un ştergar albastru cadrilat făcut dinbumbac. Ştergarul uscat pe pielea mea udă mă făcea să mă simt deosebit de bine. Avea mişcări blajine, de parcă şi-ar fi şters propriul bebeluş.
- Măgăruş drăgălaş, pui drag ce eşti, când o să creşti mare ce bine o să-mi mai arăţi, ia uite ce ochi mari, ia uite-i, albaştri şi umezi, şi ce urechiuşe, pufoase-pufoase...
 
Părţile despre care vorbea, pe acelea le şi ştergea. I-am desluşit inima la fel de bună ca mai înainte şi am simţit cum iubirea îi vine din străfundul sufletului. Am fost tare mişcat, focul otrăvit şi plin de răutate din mine s-a stins treptat-treptat, iar amintirile de pe vremea când eram om au devenit îndepărtate şi nedesluşite. Eram uscat şi mi-era bine. Nu mai tremuram. Am simţit că oasele mi s-au întărit şi că am vlagă în picioare. O forţă, o dorinţă mă mânau să-mi încerc puterile.
- Aha, măgăruşul e băieţel, a zis în timp ce mă ştergea pe membru.
 
Am simţit cum mă trece un val de ruşine, iar jocurile noastre de iubire de altădată, când eram om, au căpătat instantaneu o claritate fără pereche. Şi al cui fiu sunt eu? Sunt fiul unei măgăriţe, am văzut-o stând acolo fremătând din tot corpul: mama mea? O măgăriţă? Mânat de furie şi neastâmpăr, m-am ridicat. M-am ridicat proptindu-mă pe patru picioare, parcă eram un taburet de lemn cu picioare înalte şi butucănoase.
- S-a ridicat, s-a ridicat! a spus cu însufleţire Lan Lian, bătând din palme.
 
A întins mâna şi a tras-o în picioare pe Yingchun, încă pe vine. În ochi avea multă blândeţe - s-ar zice că îi purta o mare afecţiune. Mi-am adus pe neaşteptate aminte de unele lucruri din trecut - parcă îmi sugerase cineva să mă arăt precaut cu micul argat crescut acasă, să nu facă tulburare prin iatac. Să fi fost de mai demult treburi necurate între aceştia doi?
 
Stăteam în picioare în soarele dimineţii din prima zi a anului şi, ca să nu mă prăbuşesc, mă propteam în ele. Am făcut primul pas ca măgar şi am început astfel un drum nefamiliar şi plin de amărăciune şi umilinţe. Am mai făcut un pas, corpul mi s-a zdruncinat tot şi pielea de pe burtă mi s-a întins puternic. Am văzut un soare foarte mare, un cer foarte albastru şi porumbei foarte albi rotindu-se în aer. L-am văzut pe Lan Lian sprijinind-o pe Yingchun să meargă înapoi în casă. Am văzut doi copii, o fetiţă şi un băiat, îmbrăcaţi cu haine vătuite noi-nouţe, încălţaţi cu botoşi cap-de-tigru şi cu căciuli din blană de iepure, intrând în fugă pe poartă. Ca picioarele lor scurte să treacă peste pragul înalt a fost treabă istovitoare. N-aveau decât vreo trei-patru ani. Lui Lan Lian îi ziceau tată, lui Yingchun, mamă. Iha!, iha!, ştiam că erau copiii mei, pe băiat îl chema Ximen Jinlong, pe fată Ximen Baofeng. Copiii mei, grozav îi mai e tatii dor de voi! Tata încă mai trăgea speranţă să vă prefaceţi unul în dragon şi celălalt în phoenix şi s-aduceţi lumină şi stră lucire strămoşilor, dar voi aţi ajuns copiii altcuiva, iar tata a ajuns măgar. Inima mi-a fost cuprinsă de dezolare, m-a luat ameţeala şi ochii mi s-au împăienjenit, picioarele mi-au intrat în trepidaţie şi m-am răsturnat la pământ. Nu voiam să fiu măgar, voiam să-mi recapăt trupul de om, să fiu iar Ximen Nao şi să-mi fac cu ei socotelile. În aceeaşi clipă în care eu m-am prăbuşit, măgăriţa care mă născuse a căzut cu o bubuitură la pământ, ca un zid părăginit.
 
Măgăriţa care mă născuse murise, avea picioarele ţepene ca nişte beţe şi ochii larg deschişi; nu murise împăcată, ci părând să se fi simţit profund nedreptăţită. Nu mă trecea nici un fior de întristare la moartea ei: eu doar îi luasem trupul cu împrumut ca să mă nasc, iar totul era un şiretlic al regelui Yama, sau poate doar o greşeală rezultată dintr-un joc al întâmplării. Nu băusem nici o gură din laptele ei, iar când i-am văzut ugerul umflat dintre picioare m-a apucat sila. Eu am crescut bând terci apos din făină de sorg, fiert de Yingchun cu mâna ei - ea a  avut bunătatea asta să  mă crească. Scotea terciul cu un linguroi de lemn şi mă hrănea, iar până m-am făcut mare am muşcat linguroiul ăla de înfăţişarea i-a ajuns de nerecunoscut. Pe când mă hrănea cu terci, i-am văzut ţâţele umflate, unde era acumulat laptele ei albastru deschis la culoare. Îi ştiam gustul laptelui, băusem din el, era bun, îi făcea pe copii să crească bine, cei doi ai mei nu se mai săturau; al altor femei e otrăvit, îi omoară şi pe copiii zdraveni. Hrănindu-mă, mi-a spus:
- Măgăruşule, săracul de tine, de-abia ce te-ai născut şi ţi-a murit mama.
 
Vedeam că are ochii umezi când spune asta, plini de lacrimi - chiar mă îndrăgea din adâncul inimii. Copiii, Jinlong şi Baofeng, au întrebat-o curioşi:
- Mamă, cum de-a murit mama măgăruşului?
- I-a venit sorocul, a chemat-o regele Yama la el.
- Mamă, pe tine să nu te cheme regele Yama, că dacă te cheamă, o să fim şi noi ca măgăruşul fără mamă. Şi nici Jiefang n-o să mai aibă mamă.
- Mama n-o să plece niciodată, regele Yama are datorie la noi şi nu-ndrăzneşte să vină pe aici, a răspuns ea.
 
Din cameră s-a auzit ţipătul lui Lan Jiefang.
- Ştii cine e Lan Jiefang? m-a întrebat deodată povestitorul, Cap-Mare Lan Qiansui, cel mic de ani, dar cu privirea de om învechit în rele, cu trup de nici trei coţi, dar cu vorba ca râurile învolburate.
- Fireşte că ştiu, eu sunt Lan Jiefang, Lan Lian a fost tatăl meu, iar Yingchun, mama. Carevasăzică, tu ai fost odată unul din măgarii noştri?
- Da, am fost odată unul din măgarii voştri. M-am născut în prima zi din 1950, dimineaţa, iar tu, Lan Jiefang, te-ai născut în prima zi din 1950, pe înserat: amândoi suntem copii ai vremurilor noi.