Descendenţii

Kaui Hart Hemmings, scriitoare americană, s-a născut şi a copilărit în Hawaii. A studiat la Colorado College din Colorado Springs, pe care l-a absolvit în 1998, şi la Sarah Lawrence College din New York. A urmat, de asemenea, programul de scriere creativă Wallace Stegner Fellowship de la Stanford University.

Povestirile ei au apărut în publicaţii prestigioase precum Zoetrope, Best American New Voices şi Best American Nonrequired Reading. Este autoarea volumului de proză scurtă House of Thieves (2005), bine primit de critică. Notorietatea internaţională şi-a câştigat-o cu romanul Descendenţii (The Descendants), publicat în 2007 şi ecranizat în 2011, în regia lui Alexander Payne.

Filmul The Descendants a fost încununat cu Premiul Oscar 2012 pentru cel mai bun scenariu adaptat şi cu două premii Globul de Aur 2012 pentru cel mai bun film (dramă) şi, respectiv, pentru cel mai bun actor de dramă (George Clooney).

Kaui Hart Hemmings a mai scris scenariile filmului de televiziune Shelly Fisher (1999) şi al filmului de lungmetraj Breaking Waves (2011).


Narat într-un stil curajos şi alert, cu scene de un umor irezistibil, Descendenţii este romanul unei familii neconvenţionale obligate de împrejurări dramatice să se reunească spre a-şi recupera propria moştenire şi identitate.

Având de înfruntat moartea iminentă a soţiei sale şi de luat o decizie privitoare la pământurile familiei care va afecta iremediabil viitorul tuturor, Matt King traversează probabil cel mai dificil moment al vieţii sale. Dar, în tumultul evenimentelor, o serie de revelaţii mărunte se dovedesc salvatoare, iar Matt învaţă lecţia importantă a responsabilităţii şi toleranţei.

Bestseller internaţional publicat în peste douăzeci şi cinci de ţări. Inclus pe lista celor mai bune romane ale anului 2007 de San Francisco Chronicle şi L.A. Weekly. New York Times Book Review Editors' Choice în 2008.

"Un roman surprinzător şi emoţionant, o poveste despre moarte şi infidelitate care sfârşeşte prin a vorbi despre viaţă şi dragoste." (Time Out New York)


Soarele străluceşte, mierlele indiene ciripesc, palmierii se unduiesc... aşa, şi? Mare scofală. Mă aflu în spital şi sunt sănătos. Inima îmi bate aşa cum ar trebui. Creierul meu trimite mesaje sonore şi clare. Soţia mea stă aşezată în capul oaselor pe patul de spital ridicat în unghi drept, poziţionată în felul în care dorm oamenii în avioane, cu corpul ţeapăn şi capul înclinat într-o parte. Îşi ţine mâinile în poală.
- Nu putem s-o întindem în pat? întreb eu.
- Stai aşa, zice fiica mea Scottie. Îi face mamei ei o poză, cu un Polaroid. Îşi face vânt cu fotografia şi eu apăs butonul de pe laterala patului, ca să cobor trunchiul soţiei mele. Ridic degetul de pe buton când ajunge aproape de orizontală.

Joanie e în comă de douăzeci şi trei de zile şi în cele ce urmează va trebui să iau câteva decizii în funcţie de verdictul doctorului. De fapt, trebuie doar să aflu ce are doctorul de spus despre starea lui Joanie. Nu trebuie să iau nici o decizie, pentru că ea are un testament biologic [1]. Ca întotdeauna, ia singură deciziile.

Astăzi este luni. Doctorul Johnston a spus că vom vorbi marţi şi programarea asta mă nelinişteşte, ca şi cum ar fi vorba despre o întâlnire romantică. Nu ştiu cum să mă port, ce să spun, cu ce să mă îmbrac. Repet răspunsuri şi reacţii, dar nu am găsit decât replicile care se potrivesc cu scenariile optimiste. N-am repetat şi planul B.
- Aşa, vezi, zice Scottie. Scottie este numele ei adevărat. Joanie s-a gândit c-ar fi fain să o numească după tatăl ei, Scott. Mă văd silit să nu fiu de acord.

Mă uit la fotografie, unul dintre instantaneele alea comice pe care le face toată lumea celor care dorm. Nu ştiu de ce ni se par aşa de amuzante. Sunt multe lucruri care ţi se pot face în timp ce dormi. Ăsta pare să fie mesajul. Uite cât eşti de vulnerabil, de câte lucruri nu eşti conştient. Totuşi, din poza asta îţi dai seama că ea nu doarme. Joanie are o perfuzie şi o chestie numită tub endotraheal care-i iese din gură şi intră într-un ventilator care o ajută să respire. E hrănită printr-un tub şi i se administrează suficiente medicamente cât pentru un sat întreg din Fiji. Scottie ţine evidenţa vieţii noastre pentru orele ei de studii sociale. Iat-o pe Joanie în Queen's Hospital, în a patra zi de comă, comă care a înregistrat zece puncte pe scala Glasgow [2] şi a primit un loc III pe scala Rancho Los Amigos [3]. Participa la o cursă şi a fost aruncată dintr-o barcă cu motor care gonea în larg cu optzeci de noduri la oră, dar eu cred că îşi va reveni.
- Reacţionează neintenţionat la stimuli într-o manieră nespecifică, dar, ocazional, reacţiile ei sunt specifice, deşi inconsecvente.

Asta mi-a spus neurologul ei, o femeie tânără căreia i se zbate uşor ochiul stâng, cu un mod repezit de a vorbi care descurajează orice întrebare.
- Reflexele ei sunt limitate şi adesea aceleaşi, oricare ar fi stimulii cu care este confruntată, spune ea.

Nimic din toate astea nu-mi sună bine, dar sunt asigurat că Joanie rezistă încă. Simt că va fi bine şi că într-o bună zi va reuşi să funcţioneze normal. În general, nu mă înşel legat de chestiile astea.
- Pentru ce se întrecea? m-a întrebat neurologul.

Întrebarea m-a nedumerit.
- Ca să câştige, bănuiesc. Ca să treacă prima linia de sosire.


- Fă să dispară chestia asta, îi spun lui Scottie. Ea termină de lipit fotografia în albumul ei cu colaje, după care închide televizorul apăsând pe butonul telecomenzii.
- Nu, vreau să spun asta. Arăt înspre lucrurile care se văd prin fereastră - soarele şi copacii, păsările din iarbă, care sar după firimiturile aruncate de turişti şi de cucoanele nebune. Fă să dispară totul. E oribil.

La tropice deprimarea e o chestie dificilă. Pun pariu că în oraşele mari poţi să te plimbi pe stradă boscorodind şi nimeni n-o să te întrebe ce s-a întâmplat sau n-o să te încurajeze să zâmbeşti, dar aici toată lumea are atitudinea asta, cum că suntem norocoşi că trăim în Hawaii; paradisul bate tot. Eu zic că paradisul poate să se ducă dracului.
- Dezgustător, zice Scottie. Trage draperia peste fereastră, făcând totul să dispară.

Sper că nu şi-a dat seama că mă uit la ea cu un ochi critic şi că sunt complet îngrijorat de ceea ce văd. E sensibilă la orice şi ciudată. Are zece ani. Ce fac oamenii toată ziua la vârsta de zece ani? Îşi trece degetele peste geamul ferestrei şi mormăie: "Aş putea să iau gripă aviară de pe chestia asta", după care îşi face mâna cerc în jurul gurii şi scoate nişte sunete ca şi cum ar cânta la trompetă. E nebună de legat. Cine ştie ce-i trece prin căpşorul ăla al ei şi, vorbind de cap, e clar că ar avea nevoie de-o tunsoare ca lumea sau măcar de-o pieptănătură. Are şomoiage de fire încurcate în creştetul capului. Unde se tunde oare? mă întreb. Oare s-a tuns vreodată? Se scarpină în cap, după care îşi priveşte unghiile. Poartă un tricou pe care scrie:"NU SUNT GENUL ĂLA DE FATĂ. DAR POT FI!" Sunt mulţumit că nu e prea drăguţă, dar îmi dau seama că asta s-ar putea schimba.

Mă uit la ceas. E un cadou de la Joanie.
- Limbile ceasului strălucesc pe întuneric şi cadranul e din sidef, mi-a spus ea.
- Cât a costat? am întrebat-o eu.
- Cum de ştiam că ăsta o să fie primul lucru pe care-o să-l zici?

Îmi era limpede că o rănisem, că-mi alesese cu mult efort cadoul. Îi place să dăruiască lucruri, să fie atentă la oameni, astfel încât să le facă un cadou care să le transmită că şi-a făcut timp să-i cunoască şi să-i asculte. Cel puţin asta pare că face. Nu trebuia să întreb cât a costat. Voia doar să-mi arate că mă cunoaşte.
- Cât e ceasul? întreabă Scottie.
- Zece şi jumătate.
- E încă devreme.
- Ştiu, zic.

Habar n-am ce să fac. Ne aflăm aici nu numai pentru că am venit s-o vedem şi pentru că sperăm că Joanie a făcut progrese în timpul nopţii trecute, începând să reacţioneze la lumină, la sunete şi la injecţiile dureroase, ci şi pentru că nu avem unde altundeva să ne ducem. Scottie e la şcoală toată ziua şi apoi vine Esther s-o ia, dar săptămâna asta am simţit că ar trebui să-şi petreacă mai mult timp aici, cu mine, aşa că n-am lăsat-o să mai meargă la şcoală.
- Ce vrei să facem acum? o întreb.

Îşi deschide albumul cu colaje, un proiect care pare să-i ocupe tot timpul.
- Nu ştiu. Să mâncăm.
- De obicei ce faci la ora asta?
- Sunt la şcoală.
- Şi dac-ar fi sâmbătă? Atunci ce-ai face?
- Aş fi pe plajă.

Încerc să-mi aduc aminte de ultima dată când Scottie s-a aflat doar în grija mea şi ce-am făcut atunci împreună. Cred că era pe când avea un an, un an şi jumătate. Joanie a trebuit să zboare în Maui pentru o şedinţă foto şi n-a reuşit să găsească o bonă, iar părinţii ei n-au putut să vină, din nu ştiu ce motiv. Eram în mijlocul unui proces şi lucram de acasă, dar trebuia neapărat să-mi termin treaba, aşa că am pus-o pe Scottie în cadă, cu un săpun alături. M-am uitat să văd ce se întâmplă. A stropit în jur şi a încercat să bea din apa din cadă, după care a găsit săpunul şi s-a întins să-l apuce. Dar nu ajungea la el şi a încercat din nou, cu feţişoara plină de nedumerire, iar eu m-am strecurat în hol, unde îmi instalasem un computer şi o staţie cu difuzor prin care s-o aud. O auzeam râzând, aşa ştiam că nu se înecase. Mă întreb dacă ar mai merge chestia asta: s-o las în cadă cu o bucată alunecoasă de săpun la îndemână, marca Irish Spring.
- Putem să mergem pe plajă, zic. Mama te-ar duce la club?
- Păi da. Unde altundeva?
- Atunci ne-am înţeles. După ce vorbeşti cu ea şi vine asistenta, trecem pe acasă şi-apoi mergem acolo.

Scottie scoate o fotografie din album, o mototoleşte şi-o aruncă. Mă întreb ce poză era, poate aceea cu mama ei în pat, probabil că nu cea mai nimerită amintire de familie.
- Aş vrea... spune Scottie. Ce vreau eu?

Ăsta e unul dintre jocurile noastre. Din când în când, ea numeşte un loc unde ar vrea să fim, altul decât cel în care ne aflăm în momentul ăsta al vieţii noastre.
- Aş vrea să fim la dentist, se hotărăşte ea.
- Şi eu. Aş vrea să ni se facă radiografii dentare.
- Şi mama să facă un tratament de albire, spune ea.

Chiar mi-aş dori să fi fost cu toţii în cabinetul doctorului Branch, îmbătându-ne cu heliu şi simţind cum ne amorţesc buzele. O obturaţie de canal ar fi o minunăţie în comparaţie cu treaba asta. Sau orice altă procedură medicală, pe bune. De fapt, aş dori să fiu acasă, lucrând. Trebuie să iau o hotărâre legat de cel care se alege cu pământul aflat în posesia familiei mele încă din 1840. Vânzarea asta include toate terenurile familiei mele şi trebuie neapărat să studiez toate datele proble mei până la întâlnirea pe care o voi avea cu verii mei peste şase zile. Ăsta este termenul nostru limită. Ne vom întâlni la ora două, în casa Vărului Şase, în şase zile de-acum înainte. Ne vom pune de-acord asupra unui cumpărător. Faptul că am amânat atâta vreme să mă gândesc la asta e o dovadă de lipsă de responsabilitate din partea mea, dar familia mea face deja lucrul ăsta de ceva vreme. Am întors spatele moştenirii noastre, aşteptând să apară altcineva şi să ne preia atât averea, cât şi datoriile.

Mă tem că Esther va fi cea care va trebui s-o ducă pe Scottie la plajă şi sunt gata să i-o spun, dar apoi mă răzgândesc, pentru că mi-e ruşine. Soţia mea e în spital, fiica mea are nevoie de părinţii ei şi eu trebuie să lucrez. Iar o las în cadă.

O văd cum se uită lung la maică-sa. Stă cu spatele la perete şi-şi tot mototoleşte tivul fustei.
- Scottie, dacă n-ai de gând să spui nimic, atunci am putea la fel de bine să plecăm.
- OK, zice ea. Hai să mergem.
- Nu vrei să-i spui mamei tale ce mai e nou pe la şcoală?
- N-o interesează niciodată ce mai e nou pe la şcoală.
- Dar activităţile tale extraşcolare? Ai o agendă mai încărcată decât a preşedintelui. Arată-i albumul cu colaje. Sau ce era chestia aia pe care ai suflat-o în sticlă zilele trecute?
- Un bong, spune ea.

Mă uit la ea cu atenţie înainte să-i răspund. Nu pare să aibă aerul că a spus ceva remarcabil. Nu ştiu niciodată dacă are habar despre ce vorbeşte.
- Interesant, zic. Ce este un bong?

Dă din umeri.
- Un tip de liceu m-a învăţat cum se face. Zicea că aş putea pune pe el chipsuri, salsa şi orice alt fel de mâncare la care m-aş putea gândi. E un fel de platou.
- Şi mai ai... bongul ăsta?
- Oarecum, spune ea. Dar domnul Larson mi-a spus să-l transform într-o vază. Aş putea s-o umplu cu flori şi să i-o dau ei. Arată înspre mama ei.
- Ce idee grozavă!

Se uită la mine sceptică.
- Nu trebuie să te entuziasmezi ca o cercetaşă din alea, zău.
- Scuze, zic.

Mă rezem de spătarul scaunului şi mă uit la toate găurile din tavan. Nu ştiu de ce nu-mi fac griji, dar pur şi simplu nu-mi fac. Ştiu că Joanie va fi bine, pentru că ea întotdeauna o scoate la capăt. Se va trezi, şi Scottie va avea iar o mamă şi vom putea vorbi despre căsnicia noastră, iar eu voi putea să-mi las suspiciunile deoparte. Voi vinde terenul şi-i voi cumpăra lui Joanie o barcă, lucru care o va şoca şi-o va face să-şi dea capul pe spate şi să râdă.
- Data trecută tu erai cel din pat, zice Scottie.
- Îhî.
- Data trecută m-ai minţit.
- Ştiu, Scottie. Iartă-mă.

Se referă la cascadoria mea din spital. Am avut un accident de motocicletă minor. Am căzut pe pistă şi-am zburat peste ghidoane într-o grămadă de praf roşu. Acasă, după păţanie, le-am povestit lui Joanie şi lui Scottie ce se-ntâmplase, dar am insistat că n-aveam nimic şi că nici nu-mi trecea prin minte să mă duc la spital. Scottie m-a supus la nişte mici teste ca să-mi demonstreze că bat câmpii. Joanie s-a prins şi ea în joc. S-au jucat de-a hoţii şi vardiştii cu mine.
- Câte degete vezi? m-a întrebat Scottie, ridicând ceea ce-mi păreau a fi degetul mic şi degetul mare.
- Prostii, am zis. Nu voiam să fiu pus la încercare astfel.
- Răspunde la ce te-ntreabă, a spus Joanie.
- Două?
- OK, a spus Scottie îngrijorată. Închide ochii, atinge-ţi nasul şi stai într-un picior.
- Prostii, Scottie. Oricum nu pot face chestia asta, şi tu mă tratezi ca pe un şofer beat.
- Fă ce-ţi spune, a ţipat Joanie. Întotdeauna ţipă la mine, dar ăsta este pur şi simplu modul în care vorbim noi unul cu celălalt. Ţipetele ei mă fac să mă simt neajutorat şi iubit. Atinge-ţi nasul şi stai într-un picior.

Am rămas nemişcat, în semn de protest. Ştiam că ceva era în neregulă cu mine, dar nu voiam să mă duc la spital. Voiam să las orice era în neregulă cu corpul meu să-şi urmeze cursul. Eram curios. Nu prea reuşeam să-mi ţin capul drept.
- Sunt în regulă.
- Eşti un mincinos ordinar, a zis Joanie.

Avea dreptate, evident.
- Ai dreptate, am zis. Parcă şi vedeam scena: "Sunteţi rănit", urma să-mi spună doctorul şi-apoi avea să-mi prezinte nota de plată de o mie de dolari, pe puţin, să facă lucruri inutile şi să-mi dea sfaturi exagerat de grijulii, pe care nu poţi pune bază, despre cum să evit un proces, şi-apoi precis trebuia să negociez cu companiile de asigurări, care aveau să piardă documentele intenţionat, ca să se sustragă de la plată, şi spitalul avea să mă trimită la recuperatorii de credite şi eu aveam să parlamentez toate chestiile astea la telefon cu oameni care nu-şi luaseră nici măcar bacalaureatul. Sunt sceptic până şi-n ziua de azi că am făcut ce trebuia.

Neuroloaga care vorbeşte prea repede şi neurochirurgul nostru spun că tot ce trebuie să facă e să menţină nivelul de oxigen constant şi să-i controleze umflătura de pe creier. Nu pare mare lucru; să ţii pe cineva îmbibat în oxigen n-ar trebui să necesite prezenţa unui chirurg. I-am transmis gândurile mele despre doctori lui Joanie, în timp ce mi-am frecat tâmpla dreaptă.
- Uită-te la tine, mi-a spus ea. Mă uitam la un tablou de pe peretele nostru, un tablou cu un peşte mort, şi încercam să-mi aduc aminte de unde-l cumpărasem. Am încercat să citesc numele artistului: Brady Churkill? Churchill?
- Nici măcar nu vezi bine, a spus ea.
- Atunci cum aş putea să mă văd pe mine?
- Taci, Matt. Pregăteşte-te odată şi urcă-n maşină.

M-am pregătit şi am urcat în maşină.

A reieşit că-mi vătămasem nervul al patrulea, un nerv care-ţi uneşte ochii de creier, ceea ce explica faptul că vedeam lucrurile în ceaţă.
- Puteai să mori, îmi spune Scottie acum.
- Nici pomeneală, zic. Nervul al patrulea? Cine are nevoie de el?
- Ai minţit. Ai zis că erai bine. Ai zis că-mi vedeai degetele.
- N-am minţit. Am ghicit corect. În plus, pentru un timp, am avut fete gemene. Două Scottie.

Strânge din ochi, evaluându-mi subterfugiul.

Îmi aduc aminte că, atunci când eram în spital, Joanie mi-a pus vodcă în jeleul de fructe. Şi-a pus peticul meu de pe ochi, s-a întins în patul de spital şi-a tras un pui de somn alături de mine. A fost frumos. A fost ultimul lucru cu adevărat frumos pe care l-am făcut împreună.

Am bănuiala asta sâcâitoare că este - sau că a fost - îndrăgostită de un alt bărbat. Când au primit-o în spital, i-am căutat prin portofel cardul de asigurări şi am găsit un bileţel scris pe o bucăţică de hârtie albastră care părea menită pentru mesajele clandestine. Pe bileţel scria: Mă gândesc la tine. Ne vedem la Indigo.

Biletul putea să fie vechi de ani de zile. Ea găseşte întotdeauna chitanţe din vacanţe de demult, cărţi de vizită din timpul unor negoţuri de care-am şi uitat, resturi de bilete folosite, de la filme precum Waterworld sau Glory. Ar putea fi şi din partea vreunuia dintre prietenii ei homosexuali care sunt modele. Ăştia zic întotdeauna chestii de-astea siropoase şi culoarea bileţelului era un albastru Tiffany feminin. La vremea aia am respins bănuiala şi-acum încerc să uit de biletul ăla, deşi în ultima vreme mă trezesc gândindu-mă la comportamentul ei ciudat şi la felul cum flirtează - cum bea în neştire şi la ce poate să ducă băutura, şi la toate serile petrecute în oraş cu fetele -, şi când mă gândesc la lucrurile astea, o aventură pare posibilă, dacă nu chiar inevitabilă. Uit că Joanie este cu şapte ani mai tânără decât mine. Uit că are nevoie de apreciere constantă şi de distracţie. Are nevoie să se simtă dorită şi eu sunt adesea prea ocupat ca s-o laud, s-o distrez sau s-o doresc. Cu toate astea, nu pot să mi-o imaginez având o aventură. Ne cunoaştem de mai bine de douăzeci de ani. Ne înţelegem reciproc şi aşteptările noastre unul de la celălalt nu sunt prea mari. Îmi place ceea ce avem şi ştiu că şi ei îi place. Bănuielile mele nu pică bine acum.

Scottie încă îşi mai îngustează ochii uitându-se la mine.
- Puteai să crăpi, zice ea.

Mă întreb ce-are a face accidentul meu cu toate astea. De la un timp, Scottie îmi tot scoate în evidenţă defectele, şiretlicurile şi minciunile. Mă ia la întrebări. Eu sunt candidatul de rezervă. Eu sunt tata. Ea şi Esther încearcă să mă pregătească pentru rolul care-mi revine, cred, dar eu le spun că totul e în regulă. Eu nu sunt decât dublura, starul se va întoarce în curând.
- Ce altceva mai vrei? o întreb.

Stă pe jos cu bărbia rezemată de perna scaunului.
- Să mâncăm, zice ea. Sunt moartă de foame. Şi-un suc. Vreau să beau un suc.
- Aş vrea să vorbeşti cu ea, zic. Vreau să faci asta înainte să plecăm. Îţi aduc eu un suc. Te las singură cu ea. Puteţi să vorbiţi doar voi între voi.

Mă ridic în picioare, întinzându-mi braţele deasupra capului. Mă simt aiurea în timp ce mă uit în jos la Joanie. Eu mă pot mişca în voie.
- Vrei ceva dietetic?
- Crezi că sunt grasă? mă întreabă Scottie.
- Nu, nu cred că eşti grasă, dar Esther te îndoapă cu zahăr, şi eu o să te pun puţin la detoxifiere, dacă eşti de acord. Se mai schimbă lucrurile pe-aici.
- Ce-i aia detoxifiere?

Îşi ridică braţele subţiri deasupra capului şi se întinde. Am observat că îmi copiază unele gesturi şi cuvinte.
- E ceea ce ar fi trebuit să facă sora ta, mormăi eu. Mă-ntorc imediat. Să nu pleci nicăieri. Vorbeşte cu ea.

Note:
[1] Document în care sunt specificate măsurile medicale care trebuie luate în situaţia în care o persoană ("testatorul", în limbaj juridic) se află într-o stare vegetativă şi este menţinută în viaţă în mod artificial. Un asemenea document precizează, de obicei, condiţiile în care procedura de resuscitare poate fi întreruptă şi autorizează, în majoritatea cazurilor, o altă persoană care să ia decizii în numele pacientului.
[2] Metodă standard de evaluare a daunelor neurologice, la pacienţii comatoşi şi la cei cu politraumatisme. Se bazează pe evaluarea clinică a deschiderii ochilor, a răspunsului motor şi a celui verbal. Poate fi cu prins între 3 şi 15 puncte, un scor de 3 însemnând un prognostic foarte rezervat, iar unul de 15, un prognostic foarte bun.
[3] Scală medicală cu ajutorul căreia se evaluează pacienţii care au suferit traumatisme craniene închise, incluzând traumatismele cerebrale, pe baza comportamentului lor cognitiv la momentul ieşirii din comă. Poartă numele Centrului Naţional de Reabilitare "Rancho Los Amigos", de la Downey, California, din Statele Unite ale Americii. După evaluare, pacienţii cu traumatisme cerebrale primesc un scor de la 1 la 8; 1 reprezintă lipsa funcţiilor cognitive şi a răspunsului la stimuli, iar 8 indică funcţii cognitive normale.