O mie şi una de nopţi şi zile

Naghib Mahfuz s-a născut pe 11 decembrie 1911 în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană. În 1934 îşi ia licenţa în filozofie la Universitatea Regele Fuad din Cairo. Între 1934 şi 1971 ocupă diferite funcţii publice şi desfăşoară o amplă activitate publicistică.

Vasta sa operă cuprinde trei tipuri de romane şi povestiri: cele dedicate Egiptului antic, cele cu tematică socială, legate de formarea Egiptului modern, şi cele filozofice. Primul său roman, Jocul destinului, apare în 1939. Până la Revoluţia Egipteană din 1952, publică încă zece romane, printre care Rhadopis din Nubia (1943) şi Aleea Midaq (1947). În 1956 şi 1957 îi apare Trilogia din Cairo, care îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene moderne.

În 1959 publică Paradisul copiilor, o parabolă ce are ca subiect vieţile lui Isus şi Mahomed, care a fost interzisă în Egipt. De altfel, toate scrierile sale de după 1950 - printre care se numără şi O mie şi una de nopţi şi zile (1982) şi Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr (1985) - au accente satirice, adesea alegoriile şi simbolurile ascunzând judecăţi politice. Naghib Mahfuz a scris peste treizeci şi cinci de romane, câteva sute de nuvele, precum şi douăzeci şi cinci de scenarii de film. În anul 1988 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură, iar cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi. A murit pe 10 august 2006, la Cairo.

În colecţia "Raftul Denisei" a apărut Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr.


Ne aflăm în a o mie doua noapte arabă. Vizirul Dandan tocmai a aflat că şireata sa fiică Şeherezada a reuşit să-şi salveze viaţa. Puterile magice ale poveştii au reuşit, ca întotdeauna, să purifice conştiinţa umană. Dar oare cât durează efectul acestui miraculos antidot? se întreabă cu tristeţe Şeherezada, îndoindu-se de perfecta curăţenie morală a soţului său. Viitorul nu se anunţă deloc senin, mai ales că dincolo de zidurile palatului e o lume la fel de frământată şi de mânată de ambiţii, unde pericolele mijesc la fiecare pas. O serie de întâmplări stranii ce îi au ca protagonişti pe supuşii sultanului Şahriyar îi iau prin surprindere pe oamenii care, odată cu miraculoasa transformare a acestuia, se considerau în sfârşit în afară de orice primejdie. Va reuşi Şeherezada să convertească încă o dată instinctele violente în blândeţe înţeleaptă şi dorinţa de răzbunare în iubire de semeni?

La sfârşitul ultimei poveşti spuse, Şeherezada şi-a salvat viaţa şi a câştigat inima sultanului. Dar lumea fabuloasă a poveştilor ei a depăşit zidurile palatului şi a invadat realitatea. Duhuri capricioase şi crude se joacă cu destinele muritorilor, poveşti de iubire se ţes şi fapte sângeroase îi îngrozesc pe locuitorii mahalalei unde sălăşluiesc călătorul Sindbad, înţeleptul Aladdin ori preafrumoasa Husniya. Fiecare îşi va urma calea iluminării personale, presărată cu obstacole şi încercări de tot felul, iar la sfârşitul aventurilor va întâlni fie moartea, fie mântuirea.

"Romanul păstrează atmosfera din O mie şi una de nopţi, dar există totodată numeroase referiri la problemele Egiptului de astăzi: corupţia, dreptatea socială şi mişcările fundamentaliste." (Guardian)

"În acest roman Naghib Mahfuz foloseşte una dintre cele mai spectaculoase strategii narative, povestea în poveste. Intrigile politice, omorurile sângeroase, ispitele demonice şi mântuirile neaşteptate se îmbină într-o ţesătură narativă unică." (San Francisco Chronicle)

"Lui Mahfuz îi reuşeşte cum nu se poate mai bine această superbă fantezie, care ar trebui să fie pe gustul oricărui tip de cititor." (Library Journal)


Într-o zi, ispravnicul Maaruf îl chemă la el şi îi spuse:
- Bucură-te, Sindbad, stăpânul nostru, sultanul Şahriyar doreşte să te vadă.

Sindbad se bucură foarte tare şi se duse repede la palat însoţit de agă, Abdullah cel Sănătos. Se înfăţişă sultanului într-o seară şi fu condus fără întârziere în grădină. Se aşeză în beznă, acolo unde i se spuse. Adierile de primăvară strecurau în sufletul lui un amestec de parfumuri de flori, cum stătea sub bolta luminată de stele. Sultanul vorbea liniştit şi cu un glas plăcut iar inima lui se domoli, teama îl părăsi, fiind înlocuită de iubire şi de un sentiment de apropiere. Îl întrebă despre prima lui slujbă, despre cunoştinţele pe care le dobândise şi despre ce îl făcuse să plece în această călătorie.

Sindbad îi răspunse cu vorbe puţine, aşa cum se cădea într-o asemenea împrejurare, sincer şi fără înflorituri.
- Oamenii mi-au vorbit despre călătoriile tale şi vreau să aud de la tine ce ai învăţat din ele, dacă ai rămas cu ceva folositor din încercările prin care ai trecut - şi nu repeta nimic, doar dacă nu cumva e necesar, îi spuse Şahriyar.
- Stăpâne, Dumnezeu este cel de la care cerem ajutor, spuse Sindbad după ce cugetă o vreme.
- Te ascult, Sindbad.

Bărbatul îşi umplu pieptul cu acel parfum dulce şi spuse:
- Stăpâne, primul lucru pe care l-am învăţat este că omul poate fi lesne înşelat de năluciri pe care le crede adevăruri.

Nu avem nici o scăpare dacă nu trăim cu picioarele bine înfipte în pământ. Când corabia noastră s-a scufundat în prima călătorie, am înotat agăţat de o bucată de lemn până am ajuns la o insulă neagră. I-am mulţumit lui Dumnezeu, eu şi cei care erau cu mine, şi am început să străbatem insula în căutare de fructe. Când nu am găsit nimic, ne-am adunat pe mal sperând că poate o altă corabie va trece pe acolo. Nu trecu mult timp şi unul dintre noi a strigat: "Pământul se mişcă!" Ne-am uitat şi ne-am trezit că eram scuturaţi de pământul răscolit. Ne-a cuprins teama. Atunci altul a strigat: "Pământul se scufundă!" Într-adevăr, pământul se scufunda în valuri! M-am aruncat în apă. Am înţeles că ceea ce crezuserăm că era pământ nu era decât spatele unei balene uriaşe care a fost tulburată de umbletele noastre şi s-a dus înapoi în lumea ei, acolo unde era venerată. Am înotat, lăsându-mă în voia sorţii, până când mâinile mi s-au lovit de nişte pietre. Cu ajutorul lor m-am căţărat pe o insulă adevărată unde se găsea apă de băut şi unde erau fructe din belşug. Am trăit aici o vreme, până când a trecut un vas care m-a salvat.
- Şi cum poţi deosebi nălucirea de adevăr? întrebă sultanul.
- Trebuie să folosim simţurile şi mintea pe care ni le dă Dumnezeu, spuse Sindbad şovăind.
- Zi mai departe, Sindbad.
- Stăpâne, am învăţat de asemenea că somnul nu este îngăduit dacă trebuie să rămâi treaz şi că disperarea nu face casă bună cu viaţa. Corabia s-a lovit de nişte stânci care ieşeau din apă şi am naufragiat pe o insulă. Această insulă era stearpă, fără apă, fără copaci, însă am adus cu noi hrană şi apă.

Am zărit o piatră uriaşă în apropiere şi mi-am spus să dorm un ceas la umbra ei. Am adormit, iar când m-am trezit nu mai era nici urmă de fraţii mei. Am strigat, dar nu am auzit nici un răspuns. M-am dus spre ţărm şi am zărit o corabie îndepărtându-se la orizont. Am văzut valurile crescând şi intonând imnul disperării şi al morţii. Am înţeles că vasul i-a luat pe prietenii mei care, cuprinşi de bucuria mântuirii lor uitaseră de cel care dormea în spatele pietrei. Pe insulă părea să nu fie nici o vietate, nimic nu se înălţa de pe suprafaţa pământului sterp. Doar pietre! Şi ce pietre?! M-am uitat cu luare-aminte şi teamă şi am băgat de seamă că în faţa mea era un ou şi nu o piatră, aşa cum i se păruse privirii mele obosite. Era un ou uriaş, de mărimea unui căsoi. Ce pasăre putea face aşa un ou? Mi se făcu frică de acel duşman necunoscut, mi se năzărise că moartea nu putea fi prea departe. Când lumina soarelui dispăru, un aer pâclos precum un nor se răspândi pretutindeni. Mi-am ridicat privirea şi am văzut o creatură asemănătoare cu un vultur, dar de mii de ori mai mare decât unul obişnuit. Am văzut-o coborând încet, până când se aşeză peste un ou. Mi-am dat seama că îl ia şi îl duce în zbor. Mi-a trecut prin minte o idee nebunească şi m-am legat de un pinten al picioarelor ei mare precum un catarg. Pasărea şi-a luat zborul purtându-mă deasupra pământului. Orice lucru mi se părea mic şi lipsit de însemnătate ca şi cum nici nădejde, nici durere nu pulsa acolo.

Ajuns pe vârful unui munte, mi-am desfăcut prinsoarea şi m-am târât sub un copac frumos cum nu mai văzusem în viaţa mea. Pasărea se odihni vreme de un ceas, apoi îşi continuă călătoria spre un loc necunoscut, iar pe mine mă doborî somnul. Când m-am trezit, soarele ardea în tăriile cerului. Am mestecat ierburi pentru a-mi potoli foamea şi mi-am ostoit setea dintr-o groapă plină cu apă curată. Atunci am băgat de seamă că pământul răsfrângea lumini care copleşeau privirea şi am descoperit că era plin de diamante neşlefuite. În ciuda nefericirii mele, setea de avuţie mă cuprinse şi am luat cât de multe diamante am putut şi mi le-am îndesat în nădragi. Am coborât muntele până când am ajuns la ţărm, de unde am fost scăpat de un vas care trecea pe acolo.
- Este pasărea roc, despre care am auzit vorbindu-se dar pe care nu am văzut-o niciodată, spuse sultanul calm. Sindbad, eşti primul om care a tras foloase de pe urma ei! Să ştii şi asta!
- A fost voinţa lui Dumnezeu cel Atotputernic, spuse Sindbad cu modestie. Stăpâne, continuă el, am învăţat, de asemenea, că bucatele sunt hrană când sunt mâncate cumpătat şi otravă când apare lăcomia. Acest lucru e adevărat şi când vine vorba de plăcerile cărnii. Şi această corabie a naufragiat, la fel ca cea dinainte, şi ne-am trezit pe o insulă peste care stăpânea un rege uriaş, dar foarte darnic. Ne-a primit mai bine decât nădăjduisem noi, iar în palatul lui nu am făcut nimic altceva decât să ne odihnim şi să stăm de vorbă toată noaptea. Ne-a cinstit cu nenumărate tipsii încărcate de felurite bucate cum nici nu ne trecuse prin minte că ar putea exista. Ne-am repezit asupra mâncărurilor precum nebunii. Oricum, câteva cuvinte străvechi pe care le-am învăţat în copilărie de la şeicul Abdullah Al-Balkhi m-au oprit să mănânc nesăbuit. Mi-am petrecut mult timp rugându-mă, în vreme ce tovarăşii mei se îmbuibară cu mâncare şi somn, îngrăşându-se peste măsură, ajungând adevărate butoaie de carne şi grăsime. Într-una din zile, regele veni şi se uită la fiecare în parte. Apoi îi chemă pe aceştia în palatul lui şi, uitându-se la mine cu dispreţ, spuse: "Tu eşti precum pământul sterp, nu rodeşti nimic!". Când am auzit aceste cuvinte, m-am întristat şi mi-a trecut prin minte să ies în timpul nopţii să văd ce fac tovarăşii mei. I-am văzut pe oamenii regelui măcelărindu-l pe căpitan şi punându-l pe masa regelui. Acesta îl înfuleca lacom şi pe loc am înţeles taina bunăvoinţei lui. Am fugit la ţărm şi m-am urcat pe un alt vas.
- Sindbad, să rămâi pios! murmură sultanul. Dar şi regele are nevoie de evlavie, continuă sultanul ca şi cum ar fi vorbit singur.

Sindbad aşteptă să se stingă ecoul spuselor sultanului, după care îşi continuă povestea:
- Stăpâne, am învăţat, de asemenea, că păstrarea obiceiurilor învechite este un lucru prostesc şi periculos. Corabia s-a scufundat în drum spre China, iar eu şi alţi câţiva oameni care călătoreau cu mine ne-am refugiat pe o insulă cu multă verdeaţă, peste care domnea pacea şi care era condusă de un rege bun. "Vă voi socoti supuşii mei", ne-a spus. "Aveţi aceleaşi drepturi ca ei şi trebuie să faceţi întocmai ce fac şi ei." Ne-am bucurat şi ne-am rugat pentru el. Ca semn al bunăvoinţei sale ne-a dat în căsătorie câteva din frumoasele lui roabe. Viaţa ne era foarte plăcută şi ne bucuram de ea. Se întâmplă însă ca una dintre soţii să moară şi regele porunci să fie pregătită pentru înmormântare spunându-i văduvului: "Îmi pare rău să mă despart de tine, dar obiceiurile noastre cer ca soţul să fie îngropat de viu, alături de soţia lui moartă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu soţia, dacă soţul moare înaintea ei". Acesta a fost cuprins de spaimă şi i-a spus regelui: "Dar credinţa noastră nu ne cere aşa ceva". "Nu ne interesează ce spune credinţa voastră. Obiceiurile noastre sunt sfinte." În cele din urmă, bărbatul a fost îngropat alături de leşul soţiei lui, fapt ce ne-a tulburat liniştea şi ne-a făcut să ne îngrozim de cele ce ne aşteptau. Am început să-mi privesc cu luare aminte soţia. Ori de câte ori se plângea de vreo boală măruntă, mă făcea să mă cutremur.

Când îi veni sorocul să nască, starea ei se înrăutăţi şi am fugit în pădure până când, într-o zi, un vas a trecut prin apropierea ţărmului. M-am aruncat în apă şi am înotat spre el, strigând după ajutor. Am fost salvat când eram cât pe ce să mă înec.
- Obiceiurile înseamnă trecut şi în trecut sunt unele lucruri care trebuie să se fi învechit, spuse sultanul vorbind ca pentru sine însuşi.

Lui Sindbad i se păru că sultanul mai avea ceva de spus, aşa că păstră tăcerea. Dar Şahriyar îi zise:
- Spune mai departe, Sindbad!
- De asemenea, am învăţat că libertatea înseamnă viaţă pentru suflet şi că paradisul însuşi nu îi este de nici un folos omului dacă acesta şi-a pierdut libertatea. Corabia a avut de înfruntat o furtună care a distrus-o şi eu am fost singurul care a scăpat. Valurile m-au dus pe o insulă parfumată, însorită, bogată în fructe şi râuri. Mi-am potolit foamea şi setea, m-am spălat şi am pornit să o cercetez. Am dat peste un bătrân întins fără vlagă sub un copac. "După cum vezi, sunt sfârşit. Mă poţi căra până la coliba mea?" Îmi arătă cu bărbia pe unde trebuia să o iau şi nu am şovăit să-l duc în cârcă. L-am ridicat pe umeri şi am pornit spre locul arătat de el.

Nu am dat de urma colibei şi l-am întrebat: "Unchiule, unde stai tu?" "Insula este casa mea", spuse el cu o voce puternică, alta decât cea cu care îmi vorbise până atunci, "iar insula este a mea. Aveam nevoie de cineva care să mă poarte în cârcă!" Am vrut să-l dau jos, dar nu am izbutit să-i desfac picioarele din jurul gâtului şi pieptului meu, de parcă era bătut în cuie.

"Dă-mi drumul şi o să vin la chemarea ta ori de câte ori vei nevoie de mine", l-am rugat eu. Dar el a râs batjocoritor, făcându-se că nu mă aude. Aşa am ajuns să fiu robul lui, mersul şi somnul devenindu-mi adevărate neajunsuri. Nici mâncarea sau băutura nu-mi cădeau bine, până când îmi trecu prin minte un gând. Am început să storc nişte struguri într-o groapă şi i-am lăsat la fermentat. Apoi i-am dat să bea până s-a îmbătat iar muşchii de fier i-au slăbit şi l-am aruncat din spate. Am apucat o piatră şi i-am dat în cap, mântuind astfel lumea de un rău. Am trăit pe insulă vremuri fericite, nu ştiu câtă vreme, până când o corabie m-a salvat.
- Ce de lucruri ne fac robii lor pe lumea asta! suspină sultanul. Ce alte lucruri ai mai învăţat?
- Stăpâne, de asemenea, am învăţat că omului i se poate da o minune, dar asta nu înseamnă că el va şti să o vadă şi să pună stăpânire pe ea. Trebuie să se aplece asupra ei cu îndrumarea primită de la Dumnezeu ca să-i lumineze inima.

Şi acest vas a avut soarta celorlalte, s-a scufundat şi am pribegit o vreme pe o insulă pe care o pot numi insula viselor. Era o insulă plină de femei frumoase, cu pielea felurit colorată. Inima mi s-a oprit asupra uneia cu care m-am căsătorit şi am fost fericit. Când oamenii au căpătat încredere în mine, mi-au pus la subţiori pene şi mi-au spus că pot zbura oricând vreau. Eram foarte fericit de acest lucru şi m-am grăbit să încerc această experienţă pe care nici un om nu o trăise înaintea mea. Dar soţia mea mi-a spus o taină: "Ai grijă să-ţi aminteşti numele lui Dumnezeu când eşti în aer, altminteri vei pieri în flăcări". Am înţeles îndată că sângele diavolului le curgea prin vene şi, pentru a nu mai sta în preajma lor, am zburat hotărât să fug. Am plutit prin aer multă vreme, fără să am altă ţintă în afară de oraşul meu, până când am ajuns să-mi pierd nădejdea. Dar mulţumesc lui Dumnezeu, Domnul lumilor că m-a izbăvit.
- Ai văzut minunăţii ale lumii pe care ochiul omului nu le-a cunoscut nicicând, spuse sultanul după ce tăcu o vreme. Ai învăţat multe lecţii despre bine şi rău, aşa că bucură-te de ce ţi-a dat Dumnezeu, avere şi judecată.