În ochii Luciei

Arthur Japin s-a născut în 1956 în Haarlem. Studiază literatura olandeză la Universitatea din Amsterdam şi arta dramatică la Amsterdam şi la The Webber-Douglas Academy of Dramatic Arts din Londra. În primii ani de viaţă profesională a fost actor de teatru, de film şi televiziune, şi chiar solist al Operei Regale Olandeze.

Se dedică ulterior scrisului şi semnează romane, povestiri, piese de teatru şi scenarii pentru filme de televiziune. Debutează în 1996 cu volumul de proză scurtă Magonische verhalen (Povestiri magoniene). Ajunge celebru un an mai târziu, când îi apare romanul De zwarte met het witte hart (Negrul cu inima albă), care devine imediat bestseller în Olanda şi îi aduce autorului Premiul Van der Hoogt (1998) şi Premiul ECI (1999).

În 1998 Arthur Japin publică o culegere de povestiri, De vierde wand (Al patrulea perete), urmată în 2002 de romanul De droom van de leeuw (Visul leului) şi în 2003 de bestsellerul Een schitterend gebrek (În ochii Luciei), pentru care a fost recompensat cu prestigiosul Premiu pentru Literatură Libris. În 2006, publică romanul De grote wereld (Lumea), iar în 2007, De overgave (Capitularea). Opera lui Arthur Japin a fost tradusă în peste douăzeci de ţări.


Amsterdam, 1758. Galathée, celebra curtezană al cărei chip rămâne mereu acoperit de un văl, îi aprinde simţurile cavalerului de Seingalt. Nobilul francez nu ştie că sub voalul brodat se ascunde Lucia, prima lui iubire, singura femeie care i-a frânt inima. Iar Lucia, care l-a recunoscut în Seingalt pe Giacomo, primul ei iubit, nu îşi închipuie că acesta va rămâne în istorie drept unul dintre cei mai mari seducători: Casanova. Canalele Veneţiei şi ale Amsterdamului devin scena unui ameţitor joc al măştilor şi sentimentelor, vânătorul ajunge vânat, iar viaţa lui Casanova este, pentru prima oară, condusă cu mână sigură de o femeie.

Una dintre cele mai laconice şi misterioase însemnări din memoriile lui Casanova pomeneşte despre o iubită necredincioasă, Lucia, care l-a trădat pe tânărul seducător când avea doar şaptesprezece ani. Fascinat de această prezenţă fugară, Arthur Japin îşi imaginează în romanul În ochii Luciei povestea neobişnuită a femeii de al cărei chip Casanova a fost îndrăgostit o viaţă întreagă.

De ce a renunţat tânăra la cel ce avea să devină cel mai dorit bărbat al senzualului secol al XVIII-lea? Răspunsul la această întrebare îl aflăm de la Lucia însăşi, care, ajunsă sub numele de Galathée o celebră curtezană a tolerantului Amsterdam, îl reîntâlneşte pe Casanova. O revedere neaşteptată ce o va sili să-şi cerceteze inima şi să aleagă între raţiune şi sentiment. La fel cum alesese cu ani în urmă, când îl părăsise pe Giacomo. Văzută prin ochii Luciei, trădarea despre care vorbeşte Casanova se dovedeşte, de fapt, un sacrificiu din iubire, care îşi va pune pecetea asupra destinului tumultuos al curajoasei femei. Va reînnoda acum Lucia idila curmată pe neaşteptate, sau îl va elibera pe Casanova de amintirea primei lui pasiuni, eliberându-se totodată pe sine de propriul trecut?

Bestseller internaţional publicat în peste douăzeci de ţări şi distins cu Premiul Libris.

"În ochii Luciei este un roman despre natura iubirii şi, în acelaşi timp, mărturia unei femei care nu doar supravieţuieşte unor lovituri crude ale sorţii, ci triumfă asupra destinului." (Washington Post)

"A privi lumea prin ochii Luciei înseamnă să-i descoperi nenumăratele minuni şi primejdii care oamenilor obişnuiţi le scapă." (Paulo Coelho)


În seara aceea, când totul mi-a apărut într-o lumină nouă, ar fi trebuit să iau cina cu domnul Jamieson - un negustor de piei şi tutun -, iar apoi să-i fiu parteneră de dans la o serată. Cum însă bietul om a suferit o criză de gută şi, prin urmare, m-a anunţat că nu mai poate veni, m-am văzut nevoită să fac un scurt popas la loja mea.

N-aş vrea să fiu greşit înţeleasă: eu am trăit totdeauna modest. Până când m-a lovit năpasta, iar viaţa a început să mă târască pe unde i-a venit cu socoteală, am fost o persoană cumpătată. Nici nu se putea altminteri, căci multă vreme n-am ştiut ce are să-mi aducă ziua de mâine. Dacă voi avea de mâncare. Dacă mă va ajuta cineva. Dacă nu voi fi atacată şi fugărită. Nici mai târziu, la Amsterdam - unde, în cele din urmă, am dobândit o poziţie sigură -, nu mi-am îngăduit niciodată altceva decât podoabele potrivite lumii în care mă învârteam şi, desigur, lucrurile ce-mi erau trebuincioase pentru a-mi practica meseria. Nu mi-am îngăduit niciodată extravaganţe. Nu-mi stătea gândul la aşa ceva.

Totuşi, în anii din urmă, am socotit că merit o lojă la teatrul francez din strada Overtoom, lojă pe care o vizitam ori de câte ori găseam timp pentru ea.

Spre lojă mă îndreptam deci şi în acea seară de la mijlocul lunii octombrie. Tocmisem ca de obicei un luntraş cu o barcă micuţă, dar bine întreţinută. Era rece. Frigul pe care-l simţi de-a lungul canalelor din Amsterdam nu seamănă cu frigul de la Veneţia: se lasă cu câteva luni mai devreme, îţi pătrunde mai repede şi mai tăios în trup şi ţi se cuibăreşte mai degrabă în oase decât în plămâni. Totuşi prefer să merg cu barca decât cu trăsura. Oamenii de pe chei nu bagă de seamă cine trece prin faţa lor. Sunt absorbiţi de discuţii.

Astfel reuşesc cel mai bine să trec neobservată. Eu însă îi pot studia în voie pe trecători. Aşa am procedat şi în seara aceea - de plăcere, dar şi din obişnuinţă profesională.

La cotitura pe care o face Herengracht mi-au atras atenţia doi domni. Unul dintre ei s-a dovedit a fi speculantul la bursă Jan Rijgerbos, care nu-mi era necunoscut: un văduv amabil şi educat, vioi, bine făcut şi fără pretenţii exagerate.

Pe tovarăşul său nu-l cunoşteam. Acesta era oacheş la faţă, cu un profil neobişnuit. Şi tocmai profilul a fost ceea ce m-a atras numaidecât la el. Nu ştiu de ce, înfăţişarea sa mă tulburase. L-am rugat pe luntraş să vâslească mai repede, ca să ţinem pasul cu ei. L-am studiat pe necunoscut. Avea un chip oval, pus în valoare de peruca blondă. Nu era frumos din cale-afară, dar mi-a stârnit pe loc dorinţa, cum nu mi se mai întâmplase până atunci.

Asta m-a descumpănit. Mă obişnuisem să fiu eu cea care aţâţă poftele.

Am hotărât că era totuşi prea slab pentru mine. Pe deasupra, era îmbrăcat după ultima modă pariziană, cu pantaloni până la genunchi, din mătase galbenă, care-i lăsau la vedere ciorapii şi arătau caraghios pe vremea aceea mohorâtă.

Mi-am pierdut interesul şi m-am uitat din nou în jur, căutând cu privirea alţi oameni ieşiţi la promenadă. Tocmai când treceam cu barca pe sub Leidsebrug, Rijgerbos şi prietenul lui se aflau pe pod, aşa că am reuşit să prind din zbor o frântură de conversaţie. Vorbeau în franceză - unul anevoie, celălalt curgător. Francezul avea glasul mlădios. L-am rugat pe luntraş să oprească puţin sub arcadele podului. Apoi am aşteptat acolo, în umbră, până când i-am pierdut din ochi pe cei doi.

Dacă n-aş fi încredinţată că decolteul meu e mult prea adânc; că nu sunt tocmai fără de păcat; că în seara aceea gândurile mele numai pioase nu erau; că nu sunt eu femeia de dragul căreia vreo putere mai înaltă ar fi gata să-şi irosească fie şi numai un sfert de ceas din timpul ei preţios - aş putea crede că Dumnezeu însuşi sau, dimpotrivă, diavolul s-a amestecat în povestea asta. Ce mai potrivire de lucruri! Cât de rar ne e dat să desluşim, fie şi preţ de-o clipă, marea înlănţuire ce strânge laolaltă întâmplările vieţii noastre! Nici măcar eu nu eram pregătită pentru ceea ce mă aştepta, cu toate că ani de-a rândul soarta mă zvârlise de colo-colo ca pe o minge. Am fost mereu cu ochii-n patru. Şi tocmai acum, când m-am dat la o parte plictisită, crezând că jocul s-a terminat, viaţa m-a lovit din nou, mai tare ca niciodată.

De data asta nu pot să nu presupun că în spatele anumitor nenorociri se ascunde o intenţie. Aşadar, că merită să nu mă dau bătută. Am primit dovada că aşa stau lucrurile. Sau, în orice caz... dacă vrea Dumnezeu, o voi primi cât de curând.

După obicei, mi-am ocupat locul la scurt timp după începerea reprezentaţiei, pentru a nu scandaliza prea multă lume. Opera care se juca era o veche pastorală, pusă de curând pe muzică de un compozitor din Grenoble. Majoritatea rolurilor aparţineau soliştilor permanenţi ai teatrului, iar cei mai îndrăgiţi dintre ei au fost întâmpinaţi cu ovaţii. Rolul principal - cel al unei păstoriţe - era interpretat de o soprană care îşi câştigase astfel admiraţia întregii Europe.

La jumătatea primului act, Jan Rijgerbos a ciocănit la uşa lojii mele.
- Ce surpriză! am zis. Nu ştiam că vă place teatrul. Nu-mi amintesc să vă mai fi întâlnit aici.

Era prea manierat ca să se arate stânjenit de conversaţia noastră, dar a avut grijă să nu-l vadă nimeni din sală în compania mea. Sunt obişnuită cu acest comportament. Nu m-am simţit lezată şi nu i l-am luat în nume de rău.
- Trebuie să recunosc că muzica asta mi se pare cam preţioasă. Dar, mă rog, nu sunt eu în măsură să judec.

Nu... am primit vizita unui prieten din Franţa. A fost însărcinat de trezoreria franceză să ne viziteze oraşul şi a cerut să fie dus în fiecare seară la câte un teatru, aşa cum se obişnuieşte la Paris. Avem locuri la parter... Rijgerbos s-a tras într-o parte şi atunci l-am văzut pe oaspetele său, pe care mi l-a prezentat drept monsieur le chevalier de Seingalt.
- Când am cumpărat locurile de la parter, am fost încredinţaţi că de-acolo se vede cel mai bine, a spus bărbatul în franceză. Dar nu ne-a înştiinţat nimeni că astă-seară cea mai răpitoare privelişte va fi altundeva decât pe scenă.

Mi-a fost dat să aud, cu un prilej sau altul, tot ce-i poate spune un bărbat unei femei. Complimentele legate de înfăţişare mi se par mereu jalnice - mai cu seamă la prima întâlnire. Par din capul locului îngreunate de obligaţia în virtutea căreia sunt rostite. Trebuie să convingă de un lucru pe care nimeni nu-l crede, asemenea unor cai de plug siliţi să execute un număr de manej complicat. Unele femei n-au linişte fără galanterii. Eu mă lipsesc bucuroasă de ele. Dar cum să-i desluşeşti aşa ceva unui bărbat? El vrea să ne facă plăcere cu ajutorul lor.

Pe un ton binevoitor, i-am rugat pe domni să ia loc în lojă, alături de mine. Jan s-a ascuns îndărătul perdelei, dar Seingalt a făcut fără jenă un pas înainte. Stătea acolo, în văzul întregii săli. Mătasea galbenă a neobişnuitului său costum se aprinsese parcă de la lumânările din avanscenă.

Abia după ce s-a încredinţat că toate privirile erau îndreptate spre noi, a luat loc, trăgându-şi scaunul şi mai aproape de mine, ca să fim văzuţi de toată lumea. Una din două: ori Jan nu-i spusese nimic despre mine, ori îi spusese tot, iar domnul chevalier n-avea teamă de nimic. Oricum ar fi fost, am hotărât că domnul îmi plăcea.

Restul ariei l-am ascultat în linişte. În tot acest timp, simţeam privirile lui Seingalt aţintite asupra mea. Prin dantela ce-mi slujea de voal, încerca să-mi ghicească conturul feţei. Ştiam că nu va reuşi, dar faptul în sine mă neliniştea. A trebuit să-mi strunesc respiraţia ca să nu se vadă cât eram de tulburată. Ochii mari şi negri i se roteau neobosiţi sub pleoapele pe jumătate închise, măsurându-mi trupul şi căutând să-mi surprindă privirea.

În pauză, când marile candelabre au fost aprinse, mi-am schimbat locul, pentru a rămâne în umbră. Cavalerul a anunţat că trăsese la L'Étoile d'Orient, pe strada Nes, colţ cu Kuiperssteeg. A mai spus că sosise recent de la Paris, cu misiunea de a vinde obligaţiunile depreciate în urma războiului - fapt ce ar mai fi umplut vistieria Franţei. În timp ce vorbea, încerca să-mi dibuiască expresia feţei. Zadarnic. În cele din urmă, mi-a pus o întrebare pe care nimeni nu se mai încumetase vreodată să mi-o adreseze: nu voiam să-l răsplătesc pentru prietenia pe care mi-o dăruia îngăduindu-i să-mi privească măcar o dată chipul? Pesemne că nu era obişnuit să fie refuzat de o femeie, pentru că mai târziu a încercat din nou şi pe un ton mai puţin cuviincios. Până la urmă, m-a întrebat pe şleau de ce nu mă înduplecam să-i ofer lucrul după care tânjea.
- Dacă aţi avea o podoabă scumpă, am spus eu, n-aţi lăsa pe fitecine s-o vadă, nu-i aşa?
- Aveţi dreptate, aş ţine-o ascunsă.
- Aşa mă ocrotesc şi eu, monsieur. Cu multă băgare de seamă.

Într-o bună zi, am hotărât să port voal. E uimitor ce efect are un asemenea acoperământ asupra bărbaţilor. Cel mai mult le plac lucrurile interzise. Bărbaţii râvnesc după ceea ce le refuzi. Ei caută primejdia, nu siguranţa.
- Podoaba pe care o ţineţi ascunsă trebuie să fie cu adevărat fără seamăn, a spus cavalerul francez cu mâhnire în glas, iar privirea i-a alunecat necuviincioasă pe gâtul meu dezgolit, de vreme ce aveţi atâta nesăbuinţă încât să lăsaţi la vedere alte comori, pentru care mulţi s-ar încumeta şi la crime.
- Daţi-vă bătut, domnule! am spus eu batjocoritor. Lupta e inegală.

Şi m-am mai jucat aşa o vreme cu el, rămânând stăpână pe situaţie, până când n-a mai zis nimic şi s-a prefăcut atent la soliştii care îşi reluau locurile pe scenă. Pentru a-i mai lăsa o speranţă, mi-am pus evantaiul deschis pe scaunul pluşat - un semn uşor de tâlcuit în toată Europa.

Ani de-a rândul am fost obişnuită să mă văd prin ochii altora. Reacţiile din afară aveau o înrâurire hotărâtoare asupra mea. Din privirile celorlalţi mă desluşeam pe mine însămi.

Atunci mi-a venit gândul să mă pun la adăpost de ei. La început, îmi acopeream faţa numai când ieşeam din casă. Graţie acestei îngrădiri, am simţit din nou că sunt liberă - aşa cum nu mai fusesem poate decât în prima tinereţe. De atunci, trăiesc de parcă aş fi renăscut. Cum ceilalţi nu mă pot vedea, nu mă mai privesc nici eu. Eliberată de imaginea pe care mi-am făcut-o despre mine însămi, mă aventurez din nou în lume, fără să mă simt în primejdie - ca un copil printre oamenii mari. Ei nu mă mai socotesc asemenea lor şi, prin urmare, sunt mai îngăduitori cu mine.

Nu trebuie să fiu părtaşă la seriozitatea lor. În timp ce ei stau la masă, eu - în gând - cobor sub masă şi merg de-a buşilea printre picioarele lor. Şi un copil simte judecata adulţilor, dar nu ca pe o povară. Sub voalul ce mă deghiza, am regăsit această nepăsare. Ea îmi e atât de plăcută, încât, în anii din urmă, nici în casă nu prea mai obişnuiesc să-mi descopăr faţa - nici măcar când sunt singură. Şi, oricum, port voalul în timp ce-mi practic meseria. De altminteri, cred eu, de-aici mi se trage şi faima.