Întoarcerea lui Rabbit

John Updike s-a născut în 1932, în Shillington, Pennsylvania. A studiat literatura engleză la Harvard, apoi arta grafică la Ruskin School of Drawing and Fine Art, la Oxford.

S-a întors în Statele Unite în 1955 şi a lucrat vreme de doi ani la prestigioasa revistă The New Yorker. A debutat cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures. Primul său roman, The Poorhouse Fair, a fost publicat în 1959.

Opera sa în proză cuprinde "ciclul Rabbit" - Fugi, Rabbit (Rabbit, Run, 1960; Humanitas Fiction, 2008), Întoarcerea lui Rabbit (Rabbit Redux, 1971), Rabbit Is Rich (1981, Pulitzer Prize 1982), Rabbit At Rest (1990, Pulitzer Prize 1991), - The Centaur (1963), Of the Farm (1965), Couples (1968), Bech: A Book (1970), Museums and Women (1972), A Month of Sundays (1975), Marry Me (1976), Toward the End of Time (1977), The Coup (1978), Bech is Back (1982), Vrăjitoarele din Eastwick (The Witches of Eastwick, 1984; Humanitas Fiction, 2007), Roger's Version (1986), S. (1988), Bech at Bay: A Quasi-Novel (1998), Gertrude and Claudius (2000), Licks of Love (2000, volum ce cuprinde şi nuvela Rabbit Remembered), Seek My Face (2002), Villages (2004), Teroristul (The Terrorist, 2004; Humanitas Fiction, 2007), The Widows of Eastwick (2008) etc.

Printre volumele sale de poezie se numără: Telephone Poles and Other Poems (1963), Midpoint (1969) şi Tossing and Turning (1977). Cărţile sale au fost distinse cu PEN / Faulkner Award for Fiction, Pulitzer Prize, National Book Award, American Book Award şi National Book Critics Circle Award şi sunt traduse în întreaga lume.



Romanul Întoarcerea lui Rabbit continuă povestea lui Harry Angstrom, unul dintre cele mai populare personaje din literatura americană, la zece ani după întâmplările din Fugi, Rabbit (1960), primul volum al celebrei tetralogii cu acelaşi erou, publicat în "Raftul Denisei" (2008). Harry "Rabbit" Angstrom este blazat, supraponderal, adulterin, naţionalist înfocat. şi are un foarte contondent simţ al umorului - cam tot ce-a mai rămas din aerul fostului baschetbalist-vedetă-locală, în afară de o geacă jerpelită, cu însemnele colegiului. Între adulter şi accidente mortale, între două generaţii explozive, între două rase legate de o istorie a urii, între Apollo 13 şi Vietnam, Harry Angstrom încearcă să facă baletul fin al regăsirii de sine.

Cum Updike este cronicarul predilect al adulterului suburban, vechea infidelitate a lui Angstrom apare acum în oglindă: soţia lui, Janice, îl părăseşte pentru Stavros, un vânzător de maşini. Iată punctul de cotitură în viaţa lui Rabbit, care declanşează o serie de reevaluări capitale. Rabbit începe din nou să rişte. O cunoaşte pe Jill, o adolescentă dependentă de droguri, căreia îi refuză - o vreme - avansurile. Jill i-l prezintă pe Skeeter, amicul ei negru, un chibiţ perfect, de un straniu tragism, care îi revoluţionează lui Rabbit câteva dintre ideile rasiste. Fără să-şi dea seama, Rabbit lasă în urmă conservatorismul închistat al clasei de mijloc americane şi avansează treptat spre altceva - o mai bună gestionare a deziluziei, a ratării, a suferinţei. Întoarcerea lui Rabbit este un roman la fel de paradoxal ca America anilor '60. Fascinat de limbajul astronauţilor, de vechile expresii care deservesc explorarea unei lumi cu totul noi, John Updike reuşeşte să-şi insemineze textul cinematic, pus sub semnul prezentului, cu aluzii la un "dincolo" care rămâne de explorat. Nu numai Rabbit e mai matur în acest roman, ci şi Updike, care scrie cu poftă, cu setea de a lărgi perspectiva şi cu neaşteptată compasiune.

"O performanţă uluitoare! O disecţie a Americii profunde care scoate la iveală câteva adevăruri subtile despre natura umană, atingând sexualitatea, vinovăţia şi ratarea." (Life)

"În Întoarcerea lui Rabbit, John Updike are graţia, siguranţa şi vigoarea unui atlet, pe lângă auzul absolut al unui muzician de geniu. O carte care ar putea să vă schimbe viaţa." (New York Times)

"John Updike are cu adevărat geniul limbii, e pasionat de cuvinte rare, stranii, ca şi de barocul involuntar, sclipitor, al limbii de zi cu zi. Nimeni nu ştie mai bine decât el cum vorbeşte americanul modern." (George Steiner)


La ora patru fix, din micuţa tipografie se ivesc oameni cu feţele palide, o clipă ai zice că-s nişte spectre, clipesc până ce lumina zilei învinge haloul dat de lumina ternă dinăuntru, care se agaţă de ei. Iarna, la această oră, Pine Street este întunecată, negura se pogoară devreme din munţii care atârnă deasupra lâncedului oraş Brewer. Acum însă, pe timp de vară, şi bordurile de granit împestriţate cu mică, şi casele cu pereţi comuni, deosebindu-se unele de altele prin placajul neuniform, în culori vii, şi micuţele verande pline de viaţă, cu jardiniere frumos ornamentate, şi navetele gri de sticle de lapte, şi copacii ginkgo plini de funingine, şi maşinile care se coc la soare, parcate lângă bordură, tresar sub strălucirea ce aduce cu o explozie îngheţată. În încercarea de a resuscita centrul muribund al oraşului, primăria a demolat cvartale întregi de locuinţe ca să construiască parcări, astfel încât, pe locul unde odinioară erau străzi pline de forfotă, acum se cască un pustiu dezolant, năpădit de buruieni şi plin de moloz, dezvelind faţade de biserici până atunci ascunse, creând noi perspective asupra ulicioarelor dosnice şi fundăturilor, intensificând prelingerea crudă a luminii. Cerul este senin şi totuşi incolor, împrăştiind o umezeală alburie, în stilul binecunoscut al verilor din Pennsylvania, care nu sunt bune de nimic, în afară de faptul că fac să crească tot ce-i verde. Aici, oamenii nici măcar nu se bronzează; năclăiţi de sudoare, se îngălbenesc.

Un bărbat împreună cu fiul său, pe numele lor Earl Angstrom şi Harry, se numără printre tipografii care şi-au terminat ziua de lucru. Tatăl, ajuns în pragul pensiei, este un bărbat uscăţiv, fără strop de grăsime pe trup, cu o figură impasibilă de pe urma atâtor necazuri şi cu obrajii supţi deasupra protuberanţei ce ascunde proteza dentară prost executată. Fiul e cu vreo doisprezece centimetri mai înalt şi mai rotofei; în floarea vârstei, pare molatic, oarecum palid şi acru. Nasul cârn şi buza superioară uşor ridicată, care cândva făceau să i se potrivească porecla de Rabbit1, împreună cu talia groasă şi umerii căzuţi circumspect, urmările unui deceniu petrecut în branşa linotipiştilor, par să sugereze acum sfârşeala, o sfârşeală care frizează anonimatul. Deşi înălţimea, corpolenţa şi o urmă de vioiciune în felul cum dă din cap continuă să atragă privirile trecătorilor, au trecut ani de zile de când nu i-a mai zis nimeni Rabbit.
- Harry, ce-ai zice de una mică? îl întreabă tatăl.

Pe colţul unde străduţa lor se intersectează cu Weiser, există o staţie de autobuz şi un bar, Phoenix, cu firmă de neon ce înfăţişează o femeie în pielea goală, purtând doar o pereche de cizme de cowboy, şi cu nişte cactuşi pictaţi pe pereţii întunecoşi dinăuntru. Autobuzele lor merg în sensuri opuse: bătrânul ia autobuzul 16A, care ocoleşte muntele spre orăşelul Mt. Judge, unde şi-a petrecut toată viaţa, iar Harry ia numărul 12 în sens opus, spre Penn Villas, un cartier recent construit în vestul oraşului, cu case în stil ranch şi peluze de câte-o mie de metri pătraţi, cu contururi la voia întâmplării, trasate aşa cum a vrut buldozerul, şi cu puieţi de arţar bine priponiţi în ţărână, de parcă, altminteri, şi-ar lua zborul. S-a mutat acolo în urmă cu trei ani, împreună cu Janice şi Nelson. Şi-n ziua de azi, taică-su vede în plecarea lui din Mt. Judge un gest de frondă, aşa că, în cele mai multe după-amiezi, beau împreună un păhărel, ca să mai îndulcească momentul despărţirii. Faptul că lucrează împreună de zece ani i-a apropiat foarte mult, ceea ce s-ar fi întâmplat şi în copilăria lui Harry, dacă maică-sa nu s-ar fi băgat tot timpul între ei.
- Dă-mi un Schlitz, îi cere Earl barmanului.
- Un daiquiri, comandă Harry.

Aerul condiţionat e dat atât de tare, încât Harry simte nevoia să-şi tragă mânecile suflecate ale cămăşii şi să-şi încheie nasturii de la manşete, ca să nu-i fie frig. Poartă tot timpul cămaşă albă, şi la serviciu, şi după aceea, vrând parcă să anihileze cerneala tipografică. Îşi face un ritual din a-l întreba pe taică-su ce mai face mama. Acesta nu-i dă însă răspunsul ritualic. De obicei, îi spune: "Cât se poate de bine, dată fiind situaţia ei". Astăzi se trage conspirativ cu câţiva centimetri mai aproape şi-i spune:
- Nu tocmai bine, Harry.

Maică-sa suferă de Parkinson de ani de zile. Mintea lui Harry evită să şi-o închipuie în halul în care a ajuns, cu mâinile noduroase bălăbănindu-i-se necontrolat, cu mersul târşâit, nesigur, cu ochii ăia holbaţi, plini de-o uimire inexpresivă, deşi doctorul susţine că mintea i-a rămas la fel de limpede, şi cu gura pe care şi-o uită mereu căscată şi o închide doar când îi aduce aminte saliva.
- Vrei să zici, noaptea?
Întrebarea în sine se oferă s-ascundă silueta mamei în întuneric. Bătrânul zădărniceşte încă o dată dorinţa lui Rabbit de a se eschiva din calea realităţii.
- Nu, acum e mai bine noaptea. I-au prescris nişte pastile noi şi cică acum doarme mai bine. Problema e mai degrabă în capul ei.
- Ce anume, papsi?
- Nu discutăm despre asta, Harry. Nu-i stă în fire, nu-i genul de lucru despre care să fi discutat vreodată. Maică-ta şi cu mine am trecut, pur şi simplu, anumite lucruri sub tăcere. Aşa am fost crescuţi. Poate-ar fi fost mai bine să facem altfel, nu ştiu. Mă refer la nişte chestii pe care i le bagă ăştia-n cap.
- Adică cine?
Harry oftează în spuma daiquiri-ului şi-şi zice în sinea lui: "O ia şi el razna, amândoi o iau razna. Nici unul nu mai ştie pe ce lume e". În timp ce taică-su se trage şi mai aproape de el, să-i explice cum stau lucrurile, devine unul dintre sutele de babaci slăbănogi şi miorlăiţi din oraşul ăsta şi din împrejurimi, bărbaţi care i-au supt laptele acru vreme de şaizeci de ani şi au secat odată cu el.
- Păi, cei care vin s-o viziteze acuma, că-şi petrece juma de zi în pat. De pildă, Mamie Kellog. Sau Julia Arndt. Mi-e nu ştiu cum să te bat la cap cu chestia asta, Harry, dar începe să mă calce pe nervi şi, cum Mim e pe Coasta de Vest, tu eşti singurul care mă poate ajuta să-mi mai vin în fire. Mi-e silă să pomenesc de asta, dar a luat-o razna rău de tot, cică are s-o sune pe Janice.
- Pe Janice?! De ce s-o sune pe Janice?
- Păi...

Ia o gură de Schlitz. Îşi şterge buza de sus, care i s-a umezit, cu dosul palmei lui osoase, cu degetele pe jumătate anchilozate, într-o încleştare disperată de om bătrân. Cu o grimasă ce-i dezveleşte proteza prost fixată, se pregăteşte să înceapă.
- Păi, trăncănesc despre Janice.
- Despre Janice a mea?
- Măi, Harry, nu te zborşi la mine! Nu da vina pe cine-ţi aduce veştile proaste. Încerc să-ţi spun ce trăncănesc ele, nu ce cred eu.
- Sunt, pur şi simplu, uimit să aflu cu ce-şi răcesc gura. Nici nu prea mă mai văd cu ea acum, că stă toată ziulica la Springer.
- Păi, aici e buba. Poate că aici ai greşit, Harry. Prea ai neglijat-o de când... de-atunci. De când a părăsit-o. De când a murit bebeluşul. De când ea l-a primit înapoi.
- Acum zece ani, precizează inutil taică-su.

Aici, în barul ăsta răcoros, cu cactuşi în ghivece de plastic aşezate pe rafturile de sub oglinzi şi cu reclama la Schlitz, care se roteşte la nesfârşit într-o parabolă policromă, Harry începe să simtă că se-nvârte lumea cu el. Încetul cu încetul, îl cuprinde o răceală plină de speranţe, îi strânge încheieturile sub manşete. Veştile încă nu s-au terminat, o nouă salvă ar putea să-i tulbure liniştea stătută.
- Harry, după părerea mea, răutatea omenească depăşeşte puterea de înţelegere a omului, iar biata de ea n-are cum să le ţină piept, zace acolo şi trebuie să asculte tot ce i se îndrugă. Acum zece ani, ce le-ar fi pocnit, să le sune apa-n cap! Ce le-ar fi tăiat macaroana! I-au spus că Janice şi-o dă prin mirişte. Cu un anume individ, Harry. Nimeni nu zice că umblă cu mai mulţi.
Lui Rabbit, răceala i se infiltrează prin braţe spre umeri, apoi, prin venele ramificate, îi coboară spre stomac.
- Au spus cum îl cheamă pe individ?
- Nu, din câte ştiu eu. Cum să-i ştie numele, când, după toate probabilităţile, nici nu există un alt bărbat?
- Păi, dacă sunt în stare să inventeze aşa ceva, ce mare lucru să inventeze şi-un nume?

Televizorul din bar merge cu sonorul oprit. Pentru a douăzecea oară în ziua aceea, racheta este lansată, numărătoarea inversă se derulează mai iute decât poate percepe ochiul omenesc, până când se ajunge la zero: apoi urmează fierberea albicioasă de sub ceainicul înalt, ridicarea atât de înceată, încât zici că sigur o să se răstoarne, rapida micşorare până ajunge doar un punct din ce în ce mai îndepărtat, o stea pâlpâitoare. Bărbaţii, siluete întunecate înşirate la bar, şuşotesc între ei. Ei nu au fost lansaţi, au fost lăsaţi aici. Tatăl lui Harry îi murmură la ureche, iscoditor:
- Ţi s-a părut altfel în ultimul timp, Harry? Uite ce e, ştiu că cel mai probabil avem de-a face, cum se spune, c-o grămadă de rahat, dar... ţi s-a părut... ştii... schimbată-n vreun fel?

Lui Rabbit îi displace că tatăl lui vorbeşte urât; îşi saltă capul strâmbând din nas, vrând parcă să se uite la televizor, unde a-nceput o emisiune cu nişte oameni care încearcă să ghicească ce fel de premiu este ascuns în spatele unei draperii, apoi sar în sus, guiţă şi se sărută, când obiectul cu pricina se dovedeşte a fi un frigider imens. Poate se înşală, dar pentru o clipă ar putea să jure că tânăra nevestică deschide gura la jumătatea sărutului şi îşi strecoară limba în gura prezentatorului. Oricum, nu se mai opreşte din sărutat. Ochii prezentatorului se rotesc disperaţi spre camera de filmat, cerând ajutor, şi programul se întrerupe pentru publicitate. Se derulează cu repeziciune secvenţe mute cu spaghete şi un cântăreţ de operă.
- Nu ştiu, răspunde Rabbit. Se pileşte cam tare câteodată, ca şi mine de altfel.
- Ba nu, îl contrazice bătrânul, tu nu eşti pilangiu, Harry. Toată viaţa mea am avut de-a face cu pilangii, cu tipi ca Boonie de la gravură, ăla da beţivan, bea de stinge, ştie că poa' să dea colţu' oricând, da' nu s-ar lăsa nici dacă i-ai spune c-o să crape mâine! Poate bei şi tu un whisky, două, seara, doar nu mai eşti copil, da' asta nu se cheamă că eşti băutor.
Îşi ascunde proteza în paharul cu bere, iar Harry bate în tejghea, ca să i se-aducă un alt daiquiri.

Bătrânul se trage mai aproape.
- Harry, scuză-mă că te-ntreb, în caz că nu vrei să vorbeşti despre asta, dar cum stau lucrurile în pat? Vă merge destul de bine, nu-i aşa?
- Nu, răspunde el încetişor, dispreţuind felul cum e tras de limbă. N-aş spune chiar asta. Dar zi-mi despre mami. A mai avut probleme cu respiraţia în ultimul timp?
- Nu, cel puţin nu atât de grave, cât să fie nevoie să mă trezesc. De când cu pastilele astea noi, verzi, doarme ca un bebeluş. Trebuie să recunosc, progresele pe care le-a făcut medicina sunt de-a dreptul miraculoase - peste zece ani, singura metodă de-a ne ucide pe toţi va fi să ne gazeze, Hitler a nimerit-o! Deja, ştii, nu mai există nebuni: dă-le o pastilă dimineaţa şi una seara şi sunt la fel de raţionali ca Einstein. N-ai spune că merge prea bine, deci?
- Păi, papsi, la drept vorbind, n-am fost niciodată foarte buni la asta. Mai cade? Mama, vreau să zic.
- Poate mai ia o buşitură, două, pe zi şi nu-mi spune nimic.Îi zic, eu îi zic, stai în pat şi uită-te la tembelizor. Are teoria asta că, vezi Doamne, cu cât ţine casa mai mult timp, cu atât amână să cadă la pat pentru totdeauna. Îmi închipui c-ar trebui să aibă grijă de ea, să se bage la criogenie, iar în vreun an, doi, după toate probabilităţile, o să inventeze o pilulă care să-i trateze boala ca şi cum ar fi o simplă răceală. Deja, ştii, sunt pastilele astea de cortizon; dar doctorul ne atenţionează că efectele secundare ar putea fi şi mai rele. Ştii, marele C. Dar eu mă gândesc: riscă, frate, oricum e pe cale să fie descoperit leacul cancerului, iar cu transplanturile astea, mâine-poimâine îţi schimbă totul pe dinăuntru!

Bătrânul îşi dă seama că vorbeşte prea mult şi cade în contemplarea paharului golit de bere, spuma se topeşte, dar nu se poate abţine să adauge, ca să dea o noimă spuselor sale:
- E un lucru îngrozitor!
Iar cum Harry nu-i dă nici un răspuns, adaugă:
- Dumnezeule, cât urăşte să fie inactivă!
Romul începe să-şi facă efectul. Lui Rabbit nu-i mai e frig, i-a venit inima la loc. Aerul de-aici pare rarefiat, ochii i se obişnuiesc cu întunericul.
- Dar cu mintea cum stă? Doar nu vrei să zici c-ar trebui să i se dea pastile pentru nebuni!
- Pe onoarea mea, şi nu te mint, Harry, mintea-i e limpede ca lumina zilei, când limba-şi găseşte cuvintele. Şi, cum ziceam, i-a intrat în cap ideea asta cu Janice. Ar fi minunat, Isuse, urăsc să te bat la cap, dar ăsta-i adevărul, ar fi minunat dacă tu şi cu Janice v-aţi face timp să daţi pe la noi în seara asta. Faptul că nu vă vede prea des o face să-i zburde imaginaţia. Ştiu, ai promis că vii duminică, de ziua ei, dar gândeşte-te la treaba asta: dacă eşti imobilizat la pat şi n-ai pe nimeni să-ţi ţină companie, în afară de nenorocitul de tembelizor şi-o grămadă de matracuci veninoase, o săptămână îţi pare lungă cât un an. Dacă poţi să vii într-o seară până-n weekend, adu-o şi pe Janice, s-o vadă şi Mary...
- Aş vrea, papsi, ştii c-aş vrea.
- Ştiu, Doamne Dumnezeule, ştiu! Ştiu mai multe decât îţi închipui. Eşti exact la vârsta la care să-ţi dai seama că bătrânul tău nu-i chiar aşa de fraier cum l-ai crezut tu tot timpul.
- Problema e că Janice lucrează la parcul auto până la zeceunşpe seara şi nu-mi place să las copilul singur acasă. De fapt, cred c-ar trebui să mă duc acasă, pentru orice eventualitate. În eventualitatea că i-ar arde casa din temelii. În eventualitatea c-ar pune stăpânire pe ea un psihopat. Chestiile astea se-ntâmplă mereu în ziare.

Vede pe chipul tatălui - o grimasă suspectă, o adumbrire încordată a ochilor spălăciţi - cum i se confirmă toate suspiciunile. Rabbit vede roşu înaintea ochilor. Un bătrân escroc băgăcios. Janice - cine s-ar da la fraiera aia? Îndrăgostită de tatăl ei, incapabilă să evolueze. Fericită ca o şcolăriţă, de când începuse să lucreze la salonul auto, venea acasă mult după cină în cele mai multe dintre serile de vară, aşa că cina lui consta în semipreparate, după care îl pregătea singur de culcare pe Nelson şi-o aştepta să apară, înfloritoare şi cu chef de vorbă; n-a mai văzut-o niciodată atât de plină de sine, într-un mod care să-i facă şi lui inima să tresalte de bucurie. Îi e lehamite de felul în care taică-su încearcă să se ia de el recurgând la Janice şi ripostează cu arma cea mai la-ndemână - mami.
- Doctorul ăsta pomeneşte vreodată de un azil?

Mintea bătrânului se întoarce cu greu la propria soţie. Lui Harry îi vine o idee, ca o scânteie ţâşnind de sub roţile trenului când trec peste macaz. Oare mami i-a făcut-o vreodată lui papsi? L-a înşelat vreodată? Tot scormonitul ăsta în viaţa sexuală a altora trădează o anume experienţă. Greu de imaginat, nu numai cu cine, dar şi când să se fi-ntâmplat. De când o ştia, stătea numai în casă. Nu venea nimeni în vizită, în afară de zugravul care le mai curăţa faţada şi Martorii lui Iehova, totuşi gândul ăsta nu-i dă pace, la fel cum veştile lui papsi îi dau frisoane, îi deschid orizonturi. Papsi răspunde:
-... la-nceput. Vrem s-o mai ţinem aşa până cade la pat. Dacă ajungem în punctul în care nu mai poate avea grijă de ea înainte să ies la pensie şi să stau acasă toată ziua, e o opţiune pe care-am putea fi nevoiţi s-o luăm în calcul. Însă n-aş vrea să ajungem acolo. Doamne sfinte, n-aş vrea să ajungem acolo!
- Auzi, papsi?
- Uite patruzeci de cenţi pentru bere. Plus încă zece pentru bacşiş.

Felul în care mâna bătrânului strânge bănuţii trădează faptul că, pentru el, sunt arginţi adevăraţi, nu nişte biete monede de aramă ce sună fals pe tejgheaua barului. Vechile valori. Criza economică, pe vremea când banii erau bani. Nu vor mai fi niciodată sacri, acum nici măcar cenţii nu mai sunt din argint. Chipul lui Kennedy a distrus jumătăţile de dolar, le-a scos din circulaţie şi n-au mai apărut niciodată. Metalul a fost trimis pe Lună.

Încetineala cu care-şi achită consumaţia îl face să întârzie cu întrebarea despre mami până când ajung afară, iar apoi îşi dă seama că nu-l poate întreba; nu-şi cunoaşte tatăl atât de bine. Aici, afară, în lumina fierbinte, taică-su şi-a pierdut dorinţa de intimitate şi pare bătrân şi-atât - cu pungi gălbejite sub ochi, vinişoare sparte de-o parte şi de alta a nasului şi-un păr incolor, aidoma cartonului.
- Ce voiai să mă-ntrebi?
- Am uitat, răspunde Harry şi strănută.

Trecerea de la aerul condiţionat la căldura de-afară îi declanşează o rafală ca de pistol în nări, care-i face şi pe trecătorii de pe celălalt trotuar să privească peste umăr şi-i face nasul să lăcrimeze.
- A, nu, mi-am amintit. Azilul... Cum să ni-l permitem? Cincizeci de parai pe zi sau cât o fi... O să ne-aducă la sapă de lemn.
Tatăl lui râde cu un clănţănit brusc, menit să-i fixeze la loc dinţii ce-i alunecă din gură, şi face câţiva paşi de dans, chiar acolo, pe trotuarul încins, sub tăbliţa roşie pe care scrie cu litere albe Staţie de autobuz, pe care unii au scrijelit-o şi-au adăugat cu ruj Staţie de buburuz.
- Harry, în mărinimia Lui, Dumnezeu nu ne-a adus numai nenorociri. Mă crezi sau nu, au şi avantaje cei care sunt longevivi în ziua de azi. Duminica asta, mami împlineşte şaizeci şi cinci de ani şi intră în posesia asigurării medicale. O plătesc încă din '66, simt că mi se ia o povară de pe umeri! Nici o cheltuială medicală nu ne poate lăsa goi-puşcă. L-au porcăit în fel şi chip pe LBJ1, dar crede-mă, a făcut o mulţime de lucruri bune pentru omul de rând. Unde-a greşit, l-a trădat inima lui generoasă. Frumuşeii ăia care zboară acum prin cosmos - Nixon o să-şi tragă spuza pe turta lui, dar adevărul e că democraţii i-au trimis acolo. Vechea poveste! De când mă ştiu, de la Wilson2 încoa', republicanii n-au făcut nimic pentru omul de rând.
- Mda, zice Harry pe un ton neutru.

Îi soseşte autobuzul.
- Spune-i că venim duminică.
Îşi croieşte drum către spatele autobuzului, ceva mai aerisit, de unde, ţinându-se de bară, se uită la taică-su, care-i pare unul dintre "oamenii de rând". Papsi rămâne locului, strivit de strălucirea măreaţă a Americii, mijindu-şi ochii la mana binecuvântată ce se pogoară dinspre guvern, se fâţâie de colo-colo cuprins de-o fericire febrilă fiindcă şi-a terminat ziua de lucru, tocmai a băut o bere, Armstrong e undeva deasupra lui, Statele Unite sunt fruntea şi marea surpriză în istoria omenirii. E şi el o pietricică din rampa de lansare şi şi-a făcut datoria. Totuşi, el e cel care-a rămas sănătos; cine-ar fi crezut că mami o să cedeze prima?

În timp ce autobuzul trece dintr-o viteză în alta, se avântă înainte şi scârţâie din toate încheieturile, gândurile lui Rabbit se concentrează asupra imaginii mamei, pe care-o păstrează ca pe o relicvă înspăimântătoare: părul ei negru, de-acum încărunţit, ideile ei îndrăzneţe, prea deştepte pentru viaţa pe care a dus-o, nările ei romboidale care, în copilărie, îi sugerau prezenţa unei inflamaţii acolo, în interior, ochii a căror culoare nu îndrăznise niciodată s-o înveţe, acoperiţi acum, că-i suferindă, de pleoapele umflate, chipul ei, strălucind uşor, ca acoperit de sudoare, încremenit pe pernă. Faptul că nu suportă s-o vadă în halul ăsta, iar nu Janice, este motivul secret al vizitelor lui rare. Cea care i-a dat viaţă se holbează la el istovită, în timp ce bâjbâie după cuvintele cu care să-l salute. Şi izul acela dulceag, pătrunzător de boală, care nici măcar nu rămâne în camera ei, ci coboară pe scări, să-i întâmpine în hol, printre umbrele, şi-i urmează în bucătărie, unde bietul papsi pune mâncarea la încălzit. Un miros ca acela de gaze, de la bucătărie, care o îngrijora atât de mult odinioară, când el şi Mim erau mici. El îşi lasă capul în piept şi se roagă scurt: Iartă-mă, iartă-ne, uşurează-i suferinţa. Amin. Nu mai spune rugăciuni decât în autobuz. Iar acum, în autobuzul ăsta, parcă pluteşte acelaşi miros.