Ani de aşteptare

Fumiko Enchi s-a născut în 1905, la Tokio, în familia literatului japonez Kazutoshi Ueda. Având o sănătate precară încă din copilărie, este educată acasă, cu preceptori, şi astfel ia contact de timpuriu cu literatura orientală şi occidentală. Debutează în anii '20 cu piese de teatru, iar primul roman, Kaze no gotoki kotoba (Cuvinte ca vântul), îi este publicat în 1939. După un an, îi apare romanul Ten no sachi, umi no sachi (Comorile cerului şi ale mării).

În 1943, publică Shunju (Primăvara şi toamna). Romanul Onnazaka (Ani de aşteptare), 1957, este distins cu Premiul Noma. Onna men (Măştile) apare în 1958, urmat de Saimu (Ceaţă), în 1976. În paralel, publică piese de teatru şi traduceri, printre care şi cele zece volume ale Poveştii lui Genji, tălmăcite în japoneza modernă.

Pentru scrierile sale, Fumiko Enchi a fost recompensată cu Premiul Tanizaki în 1969 şi Ordinul Japoniei în 1985. Moare în 1986, în urma unui atac de cord.


La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Japonia, a-ţi onora soţia înseamnă a-i da dreptul de a alege concubinele care să locuiască împreună cu familia. Tomo Shirakawa e trimisă la Tokio pentru a cumpăra o tânără servitoare, care urmează a-i satisface toate dorinţele soţului ei, Yukitomo, un înalt demnitar obişnuit să ducă o viaţă de excese. Aceasta este Suga, o fată frumoasă de cincisprezece ani, a cărei familie o vinde ca metresă, pentru a-şi asigura un trai decent. Cum cercul a fost deschis, pentru Tomo începe o viaţă de umiliri social acceptate, căci în graţiile stăpânului vor intra, de-a lungul anilor, extrovertita şi băieţoasa Yumi, apoi seducătoarea Miya, una dintre nurorile familiei, pe lângă nenumărate gheişe. Stăpâna casei îşi păstrează însă autoritatea cu înţelepciune, simţind chiar milă sau grijă maternă pentru aceste femei care sunt, la rândul lor, victime. Sub masca de soţie devotată, Tomo e chinuită de revoltă, furie, spaimă, dorinţă neîmpărtăşită, dar nu încalcă niciodată codul de comportament impus de societate şi validat de tradiţie, cu o excepţie: ultima ei dorinţă.

Povestea hipnotizantă a unei femei, dar şi o saga de familie plină de secrete întunecate, Ani de aşteptare este o carte "şoptită", cum o numeşte chiar autoarea, despre roluri şi scenarii sociale, incest şi feminitate.

"Romanul Ani de aşteptare este o operă majoră a literaturii japoneze postbelice, profundă şi emoţionantă. Personajele sunt palpabile, iar stilul lui Fumiko Enchi abundă în imagini picturale, fără nici o notă de artificialitate. Un roman care face parte din canon." (World Literature Today)

"Captivant, plin de sensibilitate şi de suspans!" (Charles Beardsley)

"Un roman superb scris, care pune cele mai surprinzătoare probleme de ordin moral, prin prisma unei experienţe feminine." (500 Great Books by Women)

"Fumiko Enchi este o scriitoare extrem de inteligentă, de subtilă psihologic şi de rafinată emoţional." (Monumenta Nipponica)


Familia Kusumi locuia în Hanakawado, din marele cartier Asakusa al oraşului Tokio. În spatele casei curgea râul Sumida.

Kin adusese din grădină câteva fire de clematită, ca să împodobească alcovul uneia dintre încăperile de la etaj. Făcuse curăţenie lună şi, coborând scările, se bătea cu palma peste şold, mulţumită.

Într-o după-amiază de la începutul verii, fiica ei, Toshi, stătea sub fereastră în cămăruţa de lângă holul de la intrare. Se pregătea să bage aţă-n ac, la lumina răsfrântă de apa râului. Kin intră tocmai atunci, ţinând în mână hârtia parafinată care învelise florile.
- Mamă, ceasul de-alături a bătut ora trei, zise Toshi. Întârzie...
- S-a făcut deja trei? Au zis că vin cu ricşa de la Utsunomiya, imediat după prânz, dar am impresia c-o să se însereze până ajung.

Kin se aşeză în faţa vasului dreptunghiular cu jăratic şi aprinse nişte tutun în cupa minusculă a unei pipe lunguieţe de bambus.
- Mamă, cred c-ai ostenit. De dimineaţă robote şti întruna, zise Toshi, zâmbindu-i cu blândeţe.

Îşi trecu acul prin cocul dublu, care se desfăcuse uşor, îl înfipse în perniţa roşie de pe suport, apoi luă din poală materialul la care lucra - un soi de crep satin - şi-l puse pe o hârtie de ambalaj. Se îndreptă spre mama ei, târându-şi piciorul stâng. Socotea că merită şi ea o pauză.
- Nu-nţeleg de unde se-adună atâta praf... doar zilnic fac curat, se lamentă Kin, dând drumul mânecilor pe care şi le suflecase înainte de-a se apuca de treabă.

Apoi, cu vârful degetelor, scutură gulerul negru de satin al chimonoului.

Era limpede că se mândrea cu felul în care arăta casa. Se urcase pe o scară şi ştersese până şi ultimele firicele de praf de pe tăblia şi tocul uşii.
- Ce-o fi căutând doamna Shirakawa la Tokio? întrebă Toshi, frecându-şi ochii obosiţi de atâta cusut. N-o prea interesa curăţenia cu care se spetise mama ei toată dimineaţa.
- Ce vrei să spui? întrebă Kin, încruntându-se uşor.

Mama arăta încă tânără pentru anii ei. Fiica trecuse de vârsta măritişului. N-o luase nimeni de nevastă din pricina bolii. Ajunseseră astfel să stea de vorbă mai degrabă ca două surori decât ca părinte şi copil.

Ba mai mult, Toshi se dovedea uneori mai conservatoare în gândire decât Kin.
- În scrisoare, mă anunţa că vine să viziteze câteva locuri din capitală.
- Zău? se minună Toshi cu ironie în glas, dând din cap cu subînţeles. O tânără căsătorită chiar are timp de pierdut prin Tokio? Domnul Shirakawa e mare şef pe la prefectură, nu-i aşa? Am înţeles căi mâna dreaptă a guvernatorului.
- Da, am auzit că e o persoană influentă, zise Kin, scuturându-şi pipa de marginea vasului cu jăratic. Deţine o funcţie importantă. Pe vremea când eram vecini şi lucra la primăria din Tokio, nu mă gândeam la o asemenea ascensiune. Era teribil de isteţ, recunosc...
- Mamă, mie mi se pare cam nepotrivit să-şi lase soţul singur, când ştie cât e de ocupat, şi să hoinărească prin capitală, o lună-două, împreună cu fiica ei şi o singură menajeră, spuse Toshi provocator, de parcă ar fi vrut să scoată de la ea cât mai multe amănunte. Nu e din Tokio, aşa-i?
- E tot din prefectura Kumamoto, ca şi domnul Shirakawa. Şi mie mi se pare cam ciudat, mărturisi Kin, privindu-şi nedumerită fiica. Dar nu cred că poate fi vorba de divorţ... Domnul Shirakawa n-a pomenit de aşa ceva în scrisoare.
- Fireşte că nu, comentă Toshi, cu bărbia rezemată în palmă şi cu cotul sprijinit de vasul cu jăratic, scrutând zarea ca şi când putea să întrevadă viitorul.

Chiar dacă Toshi era fiica ei, pe Kin o îngrozea pur şi simplu gândul că presimţirile fetei infirme aveau să se adeverească, aşa cum se întâmplase de-atâtea ori. S-a uitat la ea îndelung, cu aerul cuiva care aşteaptă sentinţa unui medium. Toshi şi-a luat cotul de pe vas şi a rostit pe un ton apăsat:
- Nu se ştie niciodată.

O oră mai târziu, Tomo Shirakawa împreună cu Etsuko - fiica ei de nouă ani - şi menajera au coborât din ricşă în faţa casei Kusumi.

Au făcut mai întâi o baie fierbinte, pentru relaxare. Tomo s-a întors apoi în camera de zi, ca să împartă cadourile: prune murate şi vase lăcuite de Aizu, produse specifice prefecturii Fukushima, precum şi cupoane de materiale pentru chimonouri, cu modele potrivite atât pentru Kin, cât şi pentru Toshi.

Tomo purta un chimono în dungi, iar peste el o jachetă uşoară din mătase neagră, având imprimat blazonul familiei. Aşa cum şedea, cu spatele drept şi umerii puţin lăsaţi, emana un aer distins, ca al unei soţii de mare demnitar, dobândit în decursul celor patru sau cinci ani de când Kin n-o mai văzuse. Avea fruntea lată, spaţiul dintre sprâncene destul de mare, gura frumos conturată şi un nas cărnos, în spatele căruia voia parcă să-şi ascundă timiditatea. Ochii mici dezvăluiau în mod neaşteptat o nemulţumire adâncă. Pleoapele înguste, plecate, lăsau impresia că stau pavăză nenumăratelor emoţii care s-ar fi strecurat în dosul lor. Privirea aceea greu de desluşit, precum şi o anume preţiozitate a limbajului o făcuseră întotdeauna pe Kin s-o simtă oarecum străină, în pofida apropierii înfiripate în răstimpul celor doi ani în care fuseseră vecine la Tokio. Nu era vorba de snobism, nici de ceva dizgraţios sau iritant, demn de criticat. Kin, obişnuită cu tumultul capitalei, ar fi caracterizat-o mai degrabă drept o persoană interiorizată, care nu-şi deschide inima în faţa altora. Iar pentru că soţul ei deţinea o funcţie mai importantă decât pe vremuri, o asemenea calitate îi conferea o distincţie de netăgăduit.

Etsuko, având părul tuns prea scurt ca să poată fi coafat elegant, nu-şi putea dezlipi ochii de la fereastra cu zăbrele, fascinată cu totul de priveliştea râului.
- S-a făcut tare frumuşică, observă Kin pe un ton sincer.

Etsuko avea tenul deschis la culoare şi trăsături frumoase, cu un nas cu linii fine, bine conturate.
- Seamănă cu tatăl ei, zise Toshi.

Într-adevăr, linia delicată a gâtului şi rotunjimea obrajilor aduceau mai degrabă cu trăsăturile domnului Shirakawa decât cu ale mamei, iar fetiţa se cam temea de ea. Îi ajungea să audă un "Etsuko" apăsat, chiar dacă abia şoptit, şi se aşeza cuminte şi crispată lângă mama ei.
- Ce bine-mi pare c-aţi venit la Tokio fără treburi! spuse Kin, agitându-se să le servească ceaiul. Am auzit că soţul dumneavoastră se bucură de o reputaţie excelentă, ca şi guvernatorul. Cred că nu vă este tocmai uşor...
- Nu, deloc. Sunt atâtea de făcut... Tomo răspundea simplu, fără îngâmfarea ce ar fi confirmat zvonul că domnul Shirakawa trăia ca un adevărat senior în prefectura unde lucra.

Conversaţia a decurs firesc o vreme, axându-se mai ales pe viaţa din Tokio: care erau zonele cele mai aglomerate, cum se mai schimbase moda, ce piese Kyōgen se jucau la Teatrul Shintomi şi alte subiecte mondene.
- De data asta, nu mă grăbesc să mă-ntorc acasă. Ca să fiu cinstită, am de rezolvat o problemă, spuse Tomo la un moment dat, întorcându-se către Etsuko şi aranjându-i pieptenele roşu din păr.

Kin n-a remarcat nimic ciudat în cele câteva vorbe, dar Toshi şi-a dat imediat seama că intuiţia n-o înşela. Tomo trebuia să rezolve ceva important la Tokio. În pofida faptului că pe chipul ei, de-o neobişnuită gingăşie, nu se citea nici un semn de tulburare, fata a simţit o povară ce-i apăsa sufletul. Ceva izvorând dinăuntrul ei, aproape nefiresc.

În ziua următoare, Toshi, care se urnea cu greu din casă, şi-a propus să-şi arate recunoştinţa pentru darurile primite invitând-o pe Etsuko la templul zeiţei Kannon. Le-a însoţit şi Yoshi, menajera.
- La întoarcere, cumpără-i o carte ilustrată sau vreun suvenir de la tarabele din faţa templului, îi sugeră Kin fiicei sale, în drum spre poartă.

A intrat apoi în casă şi s-a dus direct în încăperea de la etaj rezervată oaspeţilor. Tomo aşeza în coşul de răchită adus de-acasă câteva haine purtate şi scotea altele curate. Cerul presărat cu nori albi se oglindea feeric în apa râului, umplând camera de lumină.
- Deja la treabă? se miră Kin, îngenunchind pe duşumeaua din faţa uşii.
- De când a crescut, Etsuko vrea să-şi ia cu ea toată garderoba, zise Tomo rar, aranjând fiecare chimono în coş. E foarte incomod, mai ales când călătorim... Doamnă Kusumi, sunteţi ocupată acum? Chiar atunci se întinsese să pună în fundul coşului un chimono de-al lui Etsuko, din mătase galbenă, aşa că nu i se vedea faţa. Kin urcase la ea tocmai cu intenţia de-a sta de vorbă, şi totuşi cuvintele lui Tomo o făcură să se simtă oarecum stânjenită şi să-şi regrete pornirea.
- Nu, nu sunt. Vă pot fi de vreun folos?
- Dacă aveţi treabă, o lăsăm pe altă dată, dar m-am gândit c-ar fi o ocazie potrivită, acum, cât nu-i Etsuko prin preajmă. Oricum, de ce nu intraţi puţin? Tonul ei nu trăda nimic şi de aceea Kin n-avea cum să ghicească ce se întâmpla cu această doamnă distinsă şi calmă. A luat o pernă şi a aşezat-o aproape de uşă.
- Adevărul e c-aş avea o rugăminte: am ceva de rezolvat cât rămân aici, în capitală.
- Despre ce e vorba? Dacă-mi stă în puteri, vă ajut cu plăcere, bineînţeles.

Kin lăsa impresia că era gata să-i sară-n ajutor, dar nu-şi imagina ce-ar fi putut face pentru Tomo. Îşi ţinea palmele în poală şi ochii plecaţi. Pe chip i se zugrăvise umbra unui surâs, parcă lunecând dinspre pomeţii uşor alungiţi până în colţul gurii.
- E o rugăminte neobişnuită, zise Tomo, netezindu-şi părul.

Arăta întotdeauna ireproşabil şi era atât de pedantă, încât nu suporta nici măcar o şuviţă rebelă. De aceea îşi trecea mâna prin păr din când în când, ca să se asigure că totul e în ordine.

Lui Kin îi trecu prin minte că la mijloc ar putea fi o femeie. Cât locuiseră la Tokio, în casa Shirakawa fusese un du-te-vino. Ştia că pe Tomo n-o lăsase indiferentă prezenţa acestor femei şi nu se îndoia că soţul ei ducea o viaţă şi mai destrăbălată, de când primise noua funcţie. Însă eticheta vieţii de la oraş îi interzicea să arate că ar bănui ceva, obligând-o să se prefacă în continuare că nu înţelege în ce fel ar putea-o ajuta.
- Vă rog să nu ezitaţi. Am să fac tot ce-mi stă-n puteri.
- Oricum, n-am să mă descurc singură, aşa că până la urmă trebuie să vă rog... Un zâmbet aproape insesizabil îi flutură pe buze.

Arăta ca o mască Nō.
- Adevărul e că ar trebui să mă-ntorc acasă cu o menajeră, între cincisprezece şi şaptesprezece-optsprezece ani... Dacă se poate, de familie bună şi, în acelaşi timp, foarte prezentabilă.

Când rosti ultimele cuvinte, zâmbetul i se contură mai bine, complet nepotrivit cu privirea gravă, învăluită de pleoapele grele.
- Da, înţeleg.

Kin îşi plecă ochii, stânjenită de propriul ton nesincer, mai ales că făcuse deja legătura între cele auzite şi presimţirea fiicei sale. Oftă adânc, de parcă-şi dădea consimţământul.
- De fapt, e previzibil, când se ajunge la o asemenea poziţie... Pare chiar obligatoriu.
- Aşa cred şi eu. Lumea nici nu concepe altfel.

Însă Tomo nu gândea deloc aşa. Se chinuia, disperată, să-şi ascundă panica. Soţul ei plănuia de mai bine de un an să-şi aducă o metresă în casă. Trepăduşii lui Shirakawa o tachinaseră de multe ori, pe la petreceri: "Doamnă Shirakawa, nu vă mai puteţi descurca singură cu o asemenea casă!" sau: "Un demnitar are multe îndatoriri şi de aceea ar trebui să-i îngăduiţi să calce strâmb, din când în când, ca să se odihnească mai bine". În pofida faptului că soţului ei îi displăceau profund asemenea vorbe, îngăduite doar între prietenii apropiaţi, nu reuşea să-şi pună la punct subalternii. Lui Tomo îi lăsa impresia că se foloseşte anume de ei ca să-şi impună dorinţele proprii.

De-acum ştiindu-i slăbiciunea pentru femei, Tomo nu-l mai iubea ca la începutul căsniciei. Totuşi, trebuia să accepte că încă o atrăgea ca soţ.

Nu-i fusese deloc uşor să ţină o casă, ca stăpână, şi să se menţină totodată pe poziţia socială care i se pretindea, mai ales că provenea dintr-o familie de samurai de rang inferior, aparţinând vechiului clan Hosokawa. În perioada socială tulbure dinaintea Restauraţiei Meiji, nici măcar nu mai sperase la o educaţie aleasă. Astfel, nu-i rămăsese decât să se căsătorească de tânără. Urând din răsputeri compromisul, şi-a impus de la bun început o conduită severă, dedicându-se în întregime soţului şi familiei şi conducând treburile gospodăreşti cu dragoste şi înţelepciune. Nimeni nu-i reproşase vreodată ceva.

Faptul că-şi luase prea în serios rolul de soţie îi dădea un aer grav pentru vârsta ei. Fără a fi de-o frumuseţe răpitoare, arăta bine şi se îngrijea mai mult decât majoritatea femeilor. Temeinicia în tot ce făcea şi tăria de a-şi înfrâna sentimentele o privaseră pesemne de voluptatea firească pentru femeile în floarea vârstei. Pe Shirakawa îl uimea că o soţie mai tânără cu zece ani se comporta ca o soră mai mare.

Lui nu-i era străină senzualitatea aprigă ce mocnea sub carapacea dură, simţindu-i uneori pasiunea înăbuşită - pasiune asemenea razelor necruţător de fierbinţi ale soarelui din inima insulei Kyūshū, unde se născuse şi crescuse.

Într-o noapte de vară, pe când Shirakawa lucra încă în Yamagata, un şarpe s-a strecurat în aşternut pe sub plasa de ţânţari. Bărbatul s-a trezit speriat, simţind ceva rece şi umed târându-se pe pieptul chimonoului de noapte. Întinzând mâna să se dumirească, a constatat că reptila se îndepărtase. În clipa în care a sărit în picioare, Tomo s-a ridicat brusc, îndreptând lampa spre el. A zărit pe umărul lui ceva semănând cu o sfoară neagră şi alunecoasă. Ţipătul lui Shirakawa: "Un şarpe!" şi gestul ei de îndepărtare a funiei mişcătoare au fost aproape simultane. Tomo a sărit peste soţul ei, a ieşit pe verandă şi a aruncat şarpele pe fereastra cu oblonul ridicat.

Tremura, însă el a desluşit, în bătăile inimii ce păreau că-i străpung pieptul chimonoului şi în braţul ei dezgolit, o gingăşie altminteri ferecată cu grijă.
- De ce l-ai aruncat? L-aş fi omorât... spuse el răstit.

Îi venea greu să accepte că ea dovedise o mai mare stăpânire de sine şi se simţea oarecum stânjenit în prezenţa ei. Cu toate că-i simţea dragostea şi sensibilitatea, îşi dădea prea bine seama că n-o mai dorea ca femeie.
- Nu i-aş zice chiar ibovnică... Poate să-ţi servească şi ţie drept menajeră. Nu cred c-ar fi o idee rea să ţinem pe lângă noi o tânără arătoasă, care să mai vadă şi de gospodărie când eşti tu plecată. N-aş vrea o gheişă sau o femeie de condiţie umilă. Am încredere în gusturile tale. Sunt ferm convins c-o să găseşti o fată de calitate... şi, dacă e posibil, virgină. Uite, ia banii ăştia şi cheltuieşte cât ai nevoie.

Shirakawa îi înmânase o sumă uriaşă.

Până atunci, reuşise să nu plece urechea la ce bârfeau alţii, dar acum nu mai exista nici o îndoială. Soţul îi cerea să-i găsească o concubină. Dacă ar fi refuzat să-i îndeplinească rugămintea, şi-ar fi adus el însuşi una, fără s-o mai consulte. Aşa însă, lăsa în seama ei alegerea, ca semn de încredere, ca recunoaştere a importanţei pe care i-o conferea statutul de soţie în familia Shirakawa. Şi totuşi, rugămintea expresă şi ciudată îi apăsase sufletul tot drumul. Nu simţise nimic din bucuria lui Yoshi şi Etsuko la gândul că aveau să viziteze capitala, după o plăcută călătorie cu ricşa până la familia Kusumi.
- Înţeleg. Cunosc o mijlocitoare. Iau degrabă legătura cu ea, zise Kin cu naturaleţe, de parcă ar fi fost vorba de afaceri.

A reuşit apoi să evite cu măiestrie orice aluzie, cât de mică, la problema personală a lui Tomo. Înţelegea prea bine că femeii nu-i era uşor şi nu voia să mai pună paie pe foc. Firesc. Se născuse în Kuramae, unde shōgunul deţinea depozite importante de orez, şi se obişnuise încă din copilărie cu obiceiurile negustorilor bogaţi şi ale samurailor de rang înalt. Nu fusese deloc şocată la aflarea veştii că un bărbat ajuns pe o poziţie socială solidă îşi dorea, oficial, o metresă sau chiar două. Îşi închipuia că, în asemenea cazuri, gelozia soţiei trebuia să cedeze, în faţa mândriei pentru prosperitatea familiei.

La lăsarea serii, Kin şi fiica ei stăteau de vorbă pe şoptite, în camera lor, aruncând din când în când priviri spre încăperea de la etaj. Pe Kin a surprins-o reacţia fetei sale:
- Sărmana femeie! Mamă, spuneai că e distinsă, însă mie mi se pare că aerul ei deosebit vine din prea multă durere. În clipa în care am văzut-o intrând pe uşă, am avut un şoc.
- Şi oamenii cărora crezi că soarta le surâde au necazurile lor... poate chiar suferă mult. M-aş bucura să-i găsesc o fată bună. Am înţeles că, dacă nu-i virgină, se mulţumeşte şi cu o gheişă ucenică, mă rog, o copilă nevinovată.