Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Cutremur de timp


Kurt Vonnegut, traducere de Viorica Boitor

24.12.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kurt Vonnegut
Cutremur de timp
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Viorica Boitor.



*****

Intro
Kurt Vonnegut s-a născut în 1922 la Indianapolis, într-o familie cu rădăcini germane. Studiază chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute. În 1942 se înrolează în armată. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supravieţuitor al bombardamentului asupra oraşului, experienţă atroce care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969).

Întors în America, Vonnegut îşi reia studiile, de această dată în antropologie. Între anii 1946 şi 1950 se angajează la compania General Electric, postură satirizată în primul său roman, Pianul mecanic (1952; Humanitas, 2006). Din acelaşi an, Kurt Vonnegut se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan (Humanitas Fiction, 2007), apoi Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976; Humanitas, 2006), Deţinutul (1979), Deadeye Dick (1982), Galápagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (Timequake; 1997).

Printre volumele sale de povestiri se numără Bun venit printre maimuţe (1968; Humanitas Fiction, 2008), considerat cel mai valoros, Canarul din cuşca pisicii (1961) şi Tabachera din Bagombo (1999). Kurt Vonnegut a scris de asemenea o piesă de teatru (La mulţi ani, Wanda June), volume de eseuri şi "colaje autobiografice".

Cutremur de timp, roman ce împleteşte abil elementele autobiografice cu ficţiunea, s-a aflat luni de zile pe lista de bestselleruri ale ziarului New York Times. Kurt Vonnegut s-a stins din viaţă la 12 aprilie 2007.


*****
Când un cutremur de timp aruncă întreaga omenire cu zece ani în urmă, pământenii se văd nevoiţi să-şi retrăiască, fără a putea schimba nimic, ultimii ani din viaţă, începând de la 17 februarie 1991. Numai obligaţi să-şi trăiască iarăşi, pas cu pas, dramele şi nefericirile, să-şi reitereze greşelile, lipsiţi de liber arbitru, vor reuşi oamenii să evadeze din propriul trecut. Prilej pentru autor (ascuns în personajul bătrânului scriitor de science fiction, Kilgore Trout) de a-şi rememora propria viaţă şi de a specula pe marginea marilor întâmplări ale istoriei secolului XX, cu umorul spumos ce-l caracterizează.

Astfel aflăm despre existenţa buubuulingilor, extratereştri dotaţi cu o inteligenţă strălucită, care, odată cu apariţia televiziunii, refuză să-şi mai folosească imaginaţia şi devin nişte făpturi răutăcioase şi insensibile. Despre cele trei surori "B-36", numite astfel după un bombardier de pe planeta Pământ, dintre care cea mai rea e om de ştiinţă. Despre doctorul Schadenfreude, psihiatrul care le interzice pacienţilor să mai rostească pronumele "eu", intenţionând ca prin această inedită terapie să-i elibereze de propriul sine. Urmărind epopeea tragicomică a vieţii personajelor, autorul îşi reaminteşte întâmplări din propriul trecut, împănând naraţiunea cu mici povestioare moralizatoare, anecdote şi comentarii pline de umor şi autoironie.

"Kurt Vonnegut este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari scriitori americani". (Graham Greene)

"Cea mai amuzantă carte a lui Vonnegut. De un umor muşcător, romanul se citeşte pe nerăsuflate." (The New York Times Book Review)

"Parte autobiografie, parte satiră, Cutremur de timp ni-l dezvăluie pe Vonnegut în cea mai bună formă a sa." (Atlanta Journal & Constitution)

"Romanul e mult mai plin de adevăruri profunde decât ar părea la prima vedere. Niciodată o scriere cu caracter moralizator nu a fost mai amuzantă." (Chicago Sun)

"Cutremur de timp este o carte indispensabilă, marca Vonnegut." (San Francisco Chronicle)





1
Spuneţi-mi Junior. Aşa-mi spun cei şase copii ai mei, de-acum oameni mari. Trei din ei sunt nepoţi adoptaţi, ceilalţi trei sunt chiar ai mei. Pe la spate îmi spun Junior.

Ei cred că eu nu ştiu treaba asta.

În discursurile pe care le ţin, spun că o misiune plauzibilă a artiştilor este aceea de a-i face pe oameni să aprecieze măcar un pic faptul că sunt în viaţă. Sunt întrebat dacă am cunoştinţă de vreun artist care a reuşit să îndeplinească această misiune grea. Le răspund:
- Au reuşit The Beatles.

Am senzaţia că fiinţele cele mai evoluate de pe Pământ consideră jenant, dacă nu mai rău, faptul că sunt în viaţă. Nu puneţi la socoteală cazurile de disconfort extrem, cum ar fi acelea ale idealiştilor răstigniţi. Două femei importante din viaţa mea, mama şi unica mea soră, Alice sau Allie, care se află acum în Rai, urau viaţa şi nu făceau un secret din asta. Allie obişnuia să strige:
- M-am săturat! M-am săturat!

Lui Mark Twain, cel mai hazos american al vremurilor sale, ajuns la şaptezeci şi ceva de ani, cum sunt eu acum, viaţa îi părea atât de stresantă, pentru sine şi toţi ceilalţi, încât a scris următoarele: "Din clipa în care am ajuns la maturitate, nu mi-am dorit niciodată revenirea la viaţă a nici unuia dintre prietenii mei răposaţi." Asta se întâmplă într-un eseu despre moartea neaşteptată, cu câteva zile în urmă, a fiicei sale Jean. Printre cei pe care nu şi-i dorea reînviaţi se numărau Jean, o altă fiică, Susy, soţia lui scumpă şi cel mai bun prieten al său, Henry Rogers.

Twain n-a apucat Primul Război Mondial şi, totuşi, avea aceste sentimente.

Isus a vorbit despre cât de cumplită este viaţa în Predica de pe Munte: "Fericiţi sunt cei ce plâng" şi "Fericiţi cei blânzi" şi "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate".

Henry David Thoreau a formulat celebra observaţie: "Marea masă a oamenilor duce o viaţă de tăcută disperare." Aşa că nu încape nici un dram de mister în faptul că otrăvim apa, aerul şi solul, şi construim mecanisme industriale şi militare din ce în ce mai parşive şi funeste.

Hai să fim măcar o dată sinceri până la capăt. Practic, pentru toată lumea, sfârşitul lumii bate la uşă.

Tatăl meu, Kurt Senior, un arhitect din Indianapolis bolnav de cancer, a cărui soţie se sinucisese cu cincisprezece ani mai devreme, a fost arestat pentru că a trecut pe roşu în oraşul lui natal. S-a descoperit atunci că nu mai avea permis de conducere de douăzeci de ani! Ştiţi ce i-a spus poliţistului care l-a arestat?
- N-ai decât să mă împuşti, aşa i-a zis.

Pianistul de jazz afro-american Fats Waller avea o vorbă a lui, pe care o spunea în gura mare când interpretarea lui era absolut strălucitoare şi ilară. Zicea:
- Împuşcaţi-mă cât sunt fericit!

Existenţa atâtor mecanisme cum sunt armele de foc, la fel de uşor utilizabile ca şi brichetele şi la fel de ieftine ca prăjitoarele de pâine, în stare să ucidă, din capriciul cuiva, pe Tata sau Fats sau Abraham Lincoln sau John Lennon sau Martin Luther King Jr., sau pe-o femeie ce împinge un cărucior cu un bebeluş, ar trebui să ne ofere tuturor dovada convingătoare că, aşa cum bine - a zis bătrânul autor de science fiction Kilgore Trout, "viaţa este un rahat cu perje".


2
Închipuiţi-vă: o mare universitate americană renunţă la fotbal în numele sănătăţii. Îşi transformă stadionul rămas pustiu într-o fabrică de bombe. Şi cu asta basta. Zici că-i o filă din creaţia lui Kilgore Trout.

Mă refer la propria mea alma mater, Universitatea din Chicago. În decembrie 1942, cu mult înainte de sosirea mea acolo, savanţii au provocat prima reacţie în lanţ a izotopilor de uraniu de pe Pământ, sub tribunele Stadionului Stagg. Intenţia lor a fost aceea de a demonstra fezabilitatea unei bombe atomice. Tocmai eram în război cu Germania şi Japonia.

Cincizeci şi trei de ani mai târziu, pe data de 6 august 1995, în capela universităţii mele a avut loc o întrunire pentru comemorarea celei de-a cincizecea aniversări a detonării primei bombe atomice asupra oraşului Hiroşima din Japonia. Am fost şi eu de faţă.

Unul dintre vorbitori a fost fizicianul Leo Seren. Participase la vechiul experiment încununat cu succes de sub stadionul pusti. Ia ascultaţi aici: Şi-a cerut scuze pentru ceea ce făcuse! Cineva ar fi trebuit să-i spună că a fi fizician pe o planetă unde cele mai inteligente animale detestă să trăiască atât de mult înseamnă că nu trebuie să spună niciodată că-i pare rău.

Şi-acum, închipuiţi-vă altă treabă: un om născoceşte bomba cu hidrogen pentru paranoica Uniune Sovietică, se asigură că o să funcţioneze, iar apoi câştigă Premiul Nobel pentru Pace! Acest personaj real, demn de-o ficţiune de-a lui Kilgore Trout, a fost regretatul fizician Andrei Saharov.

Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?
- S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?
- Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu, cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?

În 1975 Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.

Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde? Cu drepturile omului cum rămâne? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen? În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul său i-a interzis încă o dată să fie de faţă la acordarea titlului. Aşa se face că am fost rugat să-i ţin locul.

Nu trebuia decât să dau citire mesajului transmis de el. Iată cum suna acesta: "Nu vă pierdeţi speranţele legate de energia nucleară." L-am rostit ca un robot. Am fost tare politicos! Dar asta se întâmpla la un an după cea mai distrugătoare calamitate nucleară înregistrată până în prezent pe această planetă nebună, cea de la Cernobîl, din Ucraina. Copiii din întreaga Europă de Nord vor fi bolnavi, dacă nu şi mai rău, ani mulţi de-acum încolo, din cauza emisiei de radiaţii.

Pediatrii vor avea de lucru, nu glumă! Mai mult decât îndemnul ridicol al lui Saharov mi-a mers la suflet comportamentul pompierilor din Schenectady, statul New York, după catastrofa de la Cernobîl. Pe vremea aia lucram în Schenectady.

Pompierii au trimis o scrisoare confraţilor ucraineni, felicitându-i pentru curajul şi altruismul dovedit în încercarea lor de a vieţi omeneşti şi bunuri.

Trăiască pompierii! Chiar dacă unii dintre ei sunt ultimele scursori de pe faţa pământului în viaţa de zi cu zi, cu toţii pot fi nişte îngeri în situaţiile de urgenţă.

Trăiască pompierii.


3
În Cutremur de timp unu, Kilgore Trout a scris o povestire despre o bombă atomică. Din cauza cutremurului de timp, a trebuit s-o scrie de două ori.

Amintiţi-vă, reluarea celor zece ani după producerea cutremurului de timp l-a făcut şi pe el, şi pe mine, şi pe voi, pe toată lumea să treacă încă o dată prin tot ce-a trecut din 17 februarie 1991 până pe 13 februarie 2001.

Pe Trout nu l-a deranjat ideea de a o rescrie. În reluare sau nu, el se putea lesne detaşa de rahatul cu perje care era viaţa, atâta timp cât aşternea în scris poveşti, cu capul în piept, cu un pix pe un teanc de foi galbene format A4.

A intitulat povestirea "Nu-i nimic de râs". A aruncat-o până să apuce cineva s-o citească, iar apoi a trebuit s-o arunce încă o dată în timpul reluării evenimentelor. La petrecerea de pe plajă, din vara anului 2001, după ce liberul arbitru a intrat din nou în acţiune, iată ce a zis Trout despre toate povestirile pe care le-a rupt în bucăţele şi le-a aruncat la WC sau le-a azvârlit pe maidanele pline de gunoaie, sau cine ştie ce le-a mai făcut: "Cum au venit, aşa s-au dus."

Titlul "Nu-i nimic de râs" reia cuvintele unui judecător din povestire, chemat să-i judece într-o curte marţială ultrasecretă pe membrii echipajului de la bordul bombardierului american Joy's Pride, pe insula Banalulu din Oceanul Pacific, la o lună după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cât despre Joy's Pride, acesta se afla într-o stare perfectă, într-un hangar de pe Banalulu. Fusese botezat astfel în cinstea lui Joy Peterson, soră medicală la secţia de obstetrică a unui spital din oraşul Corpus Christi, statul Texas. Pride are un sens dublu. Înseamnă respect de sine, dar şi familie de lei.

Iată ce s-a întâmplat: După lansarea unei bombe atomice la Hiroşima, iar apoi a alteia la Nagasaki, Joy's Pride a primit ordinul să lanseze o a treia bombă asupra oraşului Yokohama, a câtorva milioane de "mici nemernici gălbejiţi". Pe vremea aia, micilor nemernici gălbejiţi li se zicea "micii nemernici gălbejiţi". Era în timpul războiului. Trout a descris astfel a treia bombă atomică: "O jigodie purpurie, mare cât boilerul din subsolul unui gimnaziu mijlociu." Era prea mare să poată fi instalată în cala bombardierului. A fost legată sub pântecul avionului şi s-a aflat la treizeci de centimetri de pistă atunci când Joy's Pride a decolat spre întinderea albastră turbulentă.

Pe când avionul se apropia de ţintă, pilotul a cugetat cu glas tare în interfon, cum că maică-sa, sora de la obstetrică, o să ajungă celebră acasă în patrie după ce vor fi făcut ce au de făcut. Bombardierul Enola Gay, ca şi femeia în onoarea căreia fusese astfel botezat, devenise la fel de celebru ca vedetele de cinema după ce îşi lansase încărcătura asupra Hiroşimei. Yokohama avea o populaţie de două ori mai mare decât Hiroşima şi Nagasaki la un loc.

Cu cât reflecta mai mult pe tema asta, cu atât mai sigur era pilotul nostru că mama lui văduvă n-o să le poată spune niciodată reporterilor cât de fericită e că avionul lui fiu-său a ucis un număr record de civili dintr-un foc.

Povestirea lui Trout îmi aminteşte de vremurile când răposata mea strămătuşă Emma Vonnegut, afirma că-i urăşte pe chinezi. Răposatul ei ginere, Kerfuit Stewart, care era proprietarul Librăriei Stewart's din Louisville, statul Kentucky, o dojenea, spunându-i că-i foarte urât din partea ei să urască atât de mulţi oameni de-odată.

În fine.

Cei din echipajul de la bordul lui Joy's Pride i-au răspuns pilotului, prin interfon, că şi ei gândesc exact la fel. Erau singuri-singurei sus, în văzduh. Nu aveau nevoie să fie escortaţi de avioane de vânătoare, fiindcă japonezilor nu le mai rămăsese nici un avion. Războiul se terminase, mai trebuia rezolvată doar problema hârţogăraiei, situaţie valabilă chiar şi înainte ca Enola Gay să incinereze Hiroşima.

Citându-l pe Kilgore Trout: "Acesta nu mai era un război, după cum nici ştergerea oraşului Nagasaki de pe faţa pământului nu fusese unul. Era Mulţam yankeilor pentru o treabă bine făcută! De-acum totul era circ." În Nu-i nimic de râs, Trout spunea că pilotul şi bombardierul său se simţiseră aproape ca nişte zei în misiunile lor anterioare, când nu lansaseră asupra oamenilor decât bombe incendiare şi explozivi convenţionali. "Dar aveau senzaţia că sunt nişte zei cu z mic", a scris el. "Se identificau cu nişte zeităţi minore, care nu făceau altceva decât să răzbune şi să nimicească. Singuri-singurei sus în văzduh, cu nenorocirea purpurie agăţată de fuzelajul avionului, se simţeau ca Însuşi Mahărul Dumnezeu, care avea o opţiune pe care ei nu o avuseseră nicicând, aceea de a fi îndurători."

Trout însuşi luase parte la cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu ca aviator şi nu în Pacific. Fusese observator înaintat al artileriei de câmp în armata din Europa, un locotenent dotat cu binoclu şi radioemiţător, în rând cu infanteria sau chiar în faţa ei. Le comunica bateriilor din spate unde anume ar fi de mare ajutor şrapnelele lor sau obuzele cu fosfor alb sau mai ştiu eu ce.

El unul, cu siguranţă, nu fusese îndurător şi, după cum reieşea din chiar spusele lui, nici nu simţise vreodată că ar fi trebuit să fie. L-am întrebat la petrecerea de pe plajă din 2001, la azilul scriitorilor Xanadu, cu ce se ocupase în timpul războiului etichetat de el drept "a doua tentativă eşuată de sinucidere a civilizaţiei".

Mi-a răspuns cu fără nici o undă de regret:
- Am făcut sandvişuri cu soldaţi germani între Pământul care erupea şi cerul care exploda, într-o vijelie de lame de ras.

Pilotul lui Joy's Pride a cotit în văzduh şi a pornit înapoi. Nenorocirea purpurie era pe mai departe legată dedesubt. Pilotul s-a îndreptat spre Banalulu. "A procedat astfel", a scris Trout, "fiindcă asta şi-ar fi dorit să-l vadă făcând maică-sa." La curtea marţială ultrasecretă care a urmat, toată lumea s-a tăvălit de râs într-un anumit moment al dezbaterii. La care, judecătorul-şef a bătut cu ciocănelul în masă şi a declarat că "nu-i nimic de râs" în fapta celor judecaţi. Oamenilor li s-a părut amuzant felul în care a descris procurorul-militar reacţia celor de la bază când Joy's Pride a venit la aterizare cu nenorocirea purpurie priponită la numai treizeci de centimetri deasupra pistei.

Unii au sărit pe ferestre. Alţii s-au pişat în izmene.

"Tot felul de vehicule s-au ciocnit în fel şi chip unele cu altele", a scris Kilgore Trout.

Abia a apucat judecătorul să restabilească ordinea, că pe fundul Oceanului Pacific s-a căscat o falie uriaşă care a înghiţit Banalulu, curtea marţială, pe Joy's Pride, bomba atomică nefolosită, totul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer