Bun venit printre maimuţe

Kurt Vonnegut s-a născut în 1922 la Indianapolis, într-o familie cu rădăcini germane, şi a murit în 2007. Studiază chimia şi biologia la Cornell University şi Carnegie Institute. În 1942 se înrolează în armată. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supravieţuitor al bombardamentului asupra oraşului, experienţă atroce care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). Întors în America, Vonnegut îşi reia studiile, de această dată în antropologie. Între anii 1946 şi 1950 se angajează la compania General Electric, postură satirizată în primul său roman, Pianul mecanic (1952; Humanitas, 2006). Din acelaşi an, Kurt Vonnegut se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan (Humanitas Fiction, 2007), apoi Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976; Humanitas, 2006), Deţinutul (1979), Deadeye Dick (1982), Galápagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremurul timpului (1997). Printre volumele sale de povestiri se numără Canarul din cuşca pisicii (1961), Bun venit printre maimuţe (Welcome to the Monkey House, 1968) şi Tabachera din Bagombo (1999). Kurt Vonnegut a scris de asemenea o piesă de teatru (La mulţi ani, Wanda June), volume de eseuri şi "colaje autobiografice".

Bun venit printre maimuţe este o colecţie dinamică, spectaculoasă, de douăzeci şi cinci de povestiri scurte ale lui Kurt Vonnegut, publicate în reviste ca Playboy, Cosmopolitan, New York Times, Esquire, Saturday Evening Post şi majoritatea ecranizate pentru televiziune, în cadrul programului Showtime de la CNN. Toate mărcile stilistice care l-au făcut celebru pe Vonnegut ca romancier (fraza albă, anticalofilia, imaginaţia şocantă) îşi au germenii în aceste povestiri extrem de diferite tematic, şi totuşi subsumate aceloraşi obsesii privind rasa umană.

Ne întâlnim aici cu Harry Nash, actorul amator care nu se poate îndrăgosti decât pe scenă (povestire transpusă pe micile ecrane cu Susan Sarandon în rolul principal feminin); cu o conspiraţie canină mondială, descoperită de Thomas Edison; cu un bărbat care are ghinionul de a fi obiectul dorinţei uneia dintre cele mai frumoase femei din lume; cu obsesia consumeristă a decoraţiunilor interioare, în forma ei cea mai acută; cu scrisorile schimbate între un rus şi un american ai căror fii au murit în spaţiu. Cu tonuri de SF (povestirile Harrison Bergeron şi Bun venit printre maimuţe sunt clasice ale genului) şi distopie, de realism şi sentimentalism, de studiu psihologic şi experiment fantastic, povestirile lui Vonnegut se învârt toate în jurul condiţiei umane, fiind un exemplu rarisim de îngemănare a umorului cu patosul. Bun venit printre maimuţe este o declaraţie de dragoste şi de război făcută de Kurt Vonnegut rasei umane.

Cu ironia supremă şi fraza albă, muşcătoare, care l-au consacrat, scriitorul are în acest volum o energie creatoare de zile mari. Îi adună laolaltă pe EPICAC, computerul îndrăgostit şi poet, un Cyrano al vremurilor noastre; pe Harrison Bergeron, victimă a politicii egalitare a unui stat al viitorului; pe Billy Poetul, revoluţionarul dintr-o lume distopică, în care oamenii trăiesc anesteziaţi de la brâu în jos; pe domnişoara Ispită, condamnată aprioric pentru frumuseţea ei; pe un colonel american care joacă o diabolică partidă de şah, în care piesele sunt oameni vii. Fiecare dintre aceste povestiri este o microlume completă, fascinantă, fiecare îndreptând câte un deget - acuzator sau jucăuş - către lumea noastră.


"Kurt Vonnegut este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari scriitori americani." (Graham Greene)

"Vonnegut smulge carnea personajelor de pe oase şi te face să râzi la spectacol. Bun venit printre maimuţe conţine douăzeci şi cinci de povestiri şi fiecare dintre ele face să vibreze un alt nerv." (The Charlotte Observer)

"Povestirile din volumul Bun venit printre maimuţe abundă în personaje memorabile, realităţi fantastice, dialoguri impecabil ritmate, satiră şi umor de primă clasă." (Publishers Weekly)

Puritanismul se perimase aşa de tare, că nici măcar cea mai afurisită fată bătrână nu se mai gândea s-o pună pe Susanna la zid; nici măcar cel mai afurisit fermier bătrân nu mai bănuia că frumuseţea diabolică a Susannei îi secase vaca de lapte.

Susanna juca roluri mărunte la teatrul de vară din apropierea satului şi locuia într-o cameră închiriată deasupra staţiei de pompieri. Făcea parte din viaţa satului toată vara şi, cu toate astea, sătenii încă nu se obişnuiseră cu ea. Rămăsese la fel de senzaţională şi de dorită ca o maşină de pompieri nou-nouţă.

Părul mătăsos şi ochii imenşi ai Susannei erau negri ca tăciunele. Pielea îi era albă ca laptele. Şoldurile îi erau ca o liră, iar pieptul îi făcea pe bărbaţi să viseze la pace şi bunăstare în vecii vecilor. Purta cercei rotunzi şi mari, ca de pirat, în urechile rozalii, ca nişte scoici, iar în jurul gleznei avea lănţişoare pe care zornăiau clopoţei.

Umbla desculţă şi dormea în fiecare zi până la amiază.

Şi, pe măsură ce se apropia amiaza, sătenii de pe strada principală deveneau la fel de agitaţi precum copoii înaintea unei furtuni.

La amiază, Susanna apărea pe veranda din faţa camerei sale.

Se întindea languros, îi turna pisicuţei ei un castron de lapte, o pupa, îşi punea cerceii, încuia uşa şi-şi ascundea cheia-n sân.

Şi apoi, desculţă, îşi lua mersul acela maiestuos, unduitor, excitant, zornăitor - pe scara exterioară, pe lângă magazinul de băuturi, agenţia de asigurări, biroul de imobiliare, restaurant, pe lângă Asociaţia veteranilor de război, pe lângă biserică, până la magazinul universal aglomerat. De-aici îşi lua ziarele newyorkeze.

Părea să salute pe toată lumea într-un fel discret, ca de regină. Dar singura persoană cu care stătea de vorbă în timpul plimbării ei zilnice era Bearse Hinkley, farmacistul în vârstă de şaptezeci şi doi de ani.

Bătrânul avea întotdeauna ziarele pregătite pentru ea.
- Vă mulţumesc, domnule Hinkley. Sunteţi un înger, spunea ea, deschizând ziarul la întâmplare. Acum, ia să vedem ce se mai întâmplă în lumea civilizată! În timp ce bătrânul o privea, ameţit de parfumul ei, ea izbucnea în râs sau ofta sau se încrunta la ceva din ziar - ceva ce nu explica niciodată.

Apoi lua ziarele şi se întorcea în cuibul ei de deasupra staţiei de pompieri. Se oprea pe veranda din faţa camerei, îşi băga mâna în sân, scotea cheia, descuia uşa, lua în braţe pisicuţa neagră, o pupa din nou şi dispărea înăuntru.

Procesiunea aceasta cu o singură protagonistă s-a repetat ritualic până într-o zi de pe la sfârşitul verii, când liniştea din magazin a fost străpunsă de scârţâitul sinistru şi prelung al unui rulment uscat de la un scaun rotativ.

Scârţâitul a întrerupt violent discursul Susannei despre cum domnul Hinkley era un înger. Un scârţâit dătător de mâncărimi de scalp şi dureri de dinţi. Susanna a privit cu indulgenţă în direcţia scârţâitului, iertându-l pe scârţâitor. A descoperit însă că scârţâitorul nu era o persoană care să merite indulgenţă.

Scârţâitul venise de la scaunul caporalului Norman Fuller, care se întorsese cu o seară înainte, după optsprezece luni mohorâte petrecute în Coreea. Fuseseră optsprezece luni fără război - dar şi optsprezece luni fără pic de veselie. Fuller se rotise încet cu scaunul, ca să se uite indignat la Susanna.

Când scârţâitul s-a stins, magazinul a rămas într-o tăcere mormântală.

Fuller spulberase mirajul verii la mare - le amintise tuturor celor care se aflau în magazin de pasiunile negre şi misterioase care, atât de des, erau resortul vieţii.

Ar fi putut fi un frate, venit să-şi salveze biata soră dintr-un local rău famat; sau un soţ mânios, venit la cârciumă să-şi ia soţia înapoi acasă, unde-i era locul, alături de copil.

De fapt, caporalul Fuller n-o mai văzuse pe Susanna până atunci.

Nu intenţionase să facă o scenă. Nu fusese conştient de faptul că scaunul lui avea să scârţâie. Voise să-şi interpreteze firesc indignarea, să facă din ea un mic detaliu pe fundalul spectacolului jucat de Susanna - un detaliu observat doar de unul sau doi cunoscători ai comediei umane.

Dar scârţâitul făcuse din indignarea lui centrul sistemului solar pentru tot magazinul - în special pentru Susanna.

Timpul se oprise în loc şi nu putea curge mai departe până când Fuller nu explica expresia de pe chipul său de yankeu, sculptat în granit.

Fuller simţi cum se înroşeşte la faţă ca racul. Înţelegea că e vorba de destin. Destinul, dintr-odată, îi oferise un auditoriu şi o situaţie despre care avea de zis câteva vorbuliţe straşnice.

Fuller simţi cum i se mişcă buzele şi apoi auzi cuvintele despicând aerul.
- Cine te crezi? o întrebă pe Susanna.
- Poftim? spuse Susanna.

Îşi trase ziarele mai aproape, ca să se protejeze.
- Te-am văzut venind pe stradă ca o paradă de circ şi mă întrebam, pur şi simplu, cine te crezi, spuse Fuller.

Susanna roşi glorios.
- Păi... sunt actriţă, spuse ea.
- Sigur că eşti, spuse Fuller. Cele mai mari actriţe ale lumii, femeile americane.
- Eşti foarte amabil că spui asta, zise Susanna stânjenită.

Pielea lui Fuller se aprinse şi începu să strălucească. Mintea îi devenise un izvor de replici potrivite şi complexe.
- Nu vorbesc de sălile de teatru, pline de scaune. Vorbesc de scena vieţii. Femeile americane se poartă şi se îmbracă de parcă ar fi gata să-ţi ofere lumea. Şi apoi, când întinzi mâna, îţi pun în ea un cub de gheaţă.
- Chiar aşa? spuse Susanna sec.
- Chiar aşa, spuse Fuller, şi a sosit timpul s-o spună cineva pe şleau.

Se uită provocator de la un spectator la altul şi găsi ceea ce consideră a fi încurajare uluită.
- Nu e cinstit, spuse el.
- Ce anume? întrebă Susanna, pierdută.
- Intri aici cu clopoţeii ăia la glezne, ca să fiu eu nevoit să mă uit la gleznele tale şi la picioruşele tale rozalii şi drăgălaşe. Îţi pupi pisica în bot, ca să fiu eu nevoit să mă gândesc cum ar fi să trec în locul ei. Îi spui unui bătrân că-i un înger, ca să fiu eu nevoit să mă gândesc cum ar fi să-mi spui mie că-s un înger. Îţi ascunzi cheia în văzul lumii, ca să mă gândesc eu unde-i cheia aia, spuse Fuller.

Se ridică în picioare.
- Domniţă, spuse el cu vocea îndurerată, faci tot ce poţi ca să dai indigestie şi furnicături în stomac unor oameni singuri şi obişnuiţi, ca mine, şi nici măcar de mână nu m-ai ţine, nici dac-aş fi în pericol să cad într-o prăpastie! Se duse până la uşă. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Nimeni nu observase că rechizitoriul său o făcuse scrum pe Susanna, cea care intrase în magazin. Susanna arăta acum exact a ceea ce era - o puştoaică prostuţă de nouăsprezece ani, frământând între degete un colţişor de sofisticărie feminină.
- Nu-i cinstit, spuse Fuller. Ar trebui să fie interzis prin lege ca fetele să se poarte sau să se îmbrace ca tine. Faci oamenii nefericiţi mai degrabă decât fericiţi. Ştii ce-am să-ţi spun, pentru că-ţi plimbi nurii pe-aici şi-i faci pe toţi să-şi dorească să te sărute?
- Nu, şopti Susanna, cu toate siguranţele sistemului nervos arse.
- Îţi spun ceea ce mi-ai spune şi tu mie, dac-aş încerca să te sărut, rosti Fuller maiestuos.

Îşi legănă mâinile, imitând gestul arbitrului pentru aut.
- Să te ia naiba! spuse el.

Şi plecă, trântind uşa.

Nu privi înapoi când uşa se trânti din nou o clipă mai târziu, când lipăitul picioarelor desculţe alergând şi clinchetul brutal al clopoţeilor se stinse, în direcţia staţiei de pompieri.


În seara aceea, mama caporalului Fuller, văduvă, puse o lumânare pe masă şi-i dădu să mănânce muşchi de vită şi tartă cu căpşuni, în onoarea întoarcerii sale acasă. Fuller înghiţi mâncarea cu noduri, de parc-ar fi fost sugativă umedă, şi răspunse la întrebările însufleţite ale mamei sale cu o voce plictisită.
- Nu te bucuri că te-ai întors acasă? îl întrebă mama lui, după ce-şi băură cafeaua.
- Ba da, spuse Fuller.
- Ce-ai făcut astăzi? întrebă ea.
- M-am plimbat, răspunse el.
- Te-ai văzut cu toţi vechii tăi prieteni? spuse ea.
- N-am nici un prieten, spuse Fuller.

Mama lui făcu un gest de exasperare.
- N-ai nici un prieten? întrebă ea. Chiar aşa?
- Vremurile se schimbă, mamă, spuse Fuller apăsat. Optsprezece luni înseamnă mult timp. Unii pleacă din oraş, alţii se însoară...
- Dar căsătoria nu omoară pe nimeni, nu-i aşa? întrebă ea.

Fuller nu zâmbi.
- Poate că nu, zise el. Dar devine al naibii de greu de găsit un loc pentru vechii prieteni.
- Dougie nu-i însurat, nu-i aşa?
- E în vest, mamă - la Centrul strategic al aviaţiei, spuse Fuller.

Mica sufragerie se răci ca un bombardier în stratosfera rarefiată.
- Aha, spuse mama lui. Păi trebuie să mai fi rămas cineva.
- Nu mai e nimeni, spuse Fuller. Mi-am petrecut toată dimineaţa la telefon, mamă. La fel de bine, puteam să fiu în Coreea. Nimeni nu-i acasă.
- Nu-mi vine să cred! spuse ea. Cum se poate? Păi tu nu puteai să mergi pe strada principală fără să fii asaltat de prieteni!
- Mamă, spuse Fuller cu tristeţe, după ce n-am mai avut numere la care să sun, ştii ce-am făcut? M-am dus la magazin, mamă, şi m-am aşezat acolo, lângă automatul de băuturi, şi-am aşteptat să intre cineva - cineva care să-mi fie cât de puţin cunoscut. Mamă, spuse el dărâmat, nu-l cunoşteam decât pe bătrânul şi sărmanul Bearse Hinkley! Şi nu glumesc câtuşi de puţin.

Se ridică, mototolindu-şi şerveţelul în pumn.
- Mamă, pot să plec, te rog?
- Da, sigur, spuse ea. Unde te duci? Zâmbi radioasă.
- La vreo fată drăguţă, sper.

Fuller aruncă şerveţelul cât colo.
- Mă duc să-mi iau un trabuc! spuse el. Nu ştiu nici o fată. Toate sunt măritate.

Mama lui păli.
- Înţeleg, spuse ea. Nu... nici nu ştiam că fumezi.
- Mamă, spuse Fuller încordat. Nu vrei să-ţi intre odată în cap? Am fost plecat optsprezece luni, mamă - optsprezece luni.
- A trecut ceva vreme, aşa-i? spuse ea, domolită de furia din vocea lui. Păi, bine, du-te şi ia-ţi trabucul.

Îl atinse pe braţ.
- Şi, te rog, nu te însingura. Aşteaptă numai. Viaţa ta o să fie din nou plină de oameni, de n-o să ştii spre cine să te mai îndrepţi. Şi, înainte să te dumireşti, o să cunoşti o fată şi-o să te însori.
- Nu intenţionez să mă însor deocamdată, mamă, spuse Fuller înţepat. Nu înainte de a studia teologia.
- Teologia! spuse mama lui. Când ai hotărât asta?
- Astăzi la amiază.
- Ce s-a întâmplat astăzi la amiază?
- Am avut un soi de experienţă religioasă, mamă, spuse el. Ceva pur şi simplu m-a făcut să vorbesc.
- Despre ce? întrebă ea, uluită.

În învălmăşeala din capul lui Fuller vuia o rapsodie de Susanne. Le revăzu în minte pe toate seducătoarele profesioniste care îl chinuiseră în Coreea, care îl ademeniseră de pe ecranele de cinema improvizate din cearşafuri, din pozele încreţite prinse pe pânza umedă a corturilor, din revistele jerpelite de prin tranşeele mărginite de saci cu nisip. Susannele făcuseră averi ademenind caporali Fuller singuratici de pretutindeni - ademenindu-i cu frumuseţea lor năucitoare, ademenindu-i pe Fulleri să vină niciunde, ca să nu primească nimic.

Spectrul vreunui strămoş puritan, îndârjit şi îmbrăcat în straie negre, puse stăpânire pe limba lui Fuller. Şi vorbi cu un glas care venea de peste secole, cu glasul unuia care spânzurase vrăjitoare, un glas ce sugera frustrare, acuză şi osândă.
- Despre ce-am vorbit? întrebă el. Am vorbit despre ispită.


Trabucul lui Fuller în noapte era ca un far ce-i avertiza pe cei iresponsabili şi frivoli să stea în banca lor. Era limpede că-i un trabuc fumat la mânie. Până şi fluturii de noapte aveau atâta minte cât să nu se bage. Ca un ochi roşu, neliniştit şi iscoditor, se plimbă în sus şi-n jos pe toate străzile, oprindu-se în cele din urmă, în chip de chiştoc mort şi umed, în faţa staţiei de pompieri.

Bearse Hinkley, bătrânul farmacist, stătea la volanul maşinii de pompieri, cu ochii umezi de nostalgie - nostalgie pentru zilele când era destul de tânăr s-o conducă. Şi pe chipul lui, expus privirii tuturor, era visul încă unui deznodământ, cu toţi tinerii plecaţi, când ori n-avea s-o mai conducă nimeni, ori avea s-o conducă un bătrân spre clipa ei de glorie, încă o dată. Îşi petrecea serile calde aici, la volan - făcea asta de ani de zile.
- Vrei un foc pentru chestia aia? îl întrebă pe caporalul Fuller, văzând trabucul stins între buzele lui.
- Nu, mulţumesc, domnule Hinkley, spuse el. S-a dus toată plăcerea.
- Eu oricum nu pricep cum poate cineva să găsească şi un dram de plăcere în trabucuri, spuse bătrânul.
- E chestie de gust, spuse Fuller. Gusturile nu se discută.
- Pentru unii miere, pentru alţii fiere, spuse Hinkley.

Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască, asta spun întotdeauna.

Privi în tavan. Deasupra era cuibul înmiresmat al Susannei şi-al pisicii ei negre.
- Cât despre mine... Toate plăcerile mele înseamnă să privesc la ce era pe vremuri o plăcere.

Fuller se uită şi el în tavan, răspunzând direct la problema neformulată.
- Dac-ai fi tânăr, spuse el, ai pricepe de ce i-am zis ce i-am zis. Fetele frumoase, cu nasul pe sus, îmi provoacă o mare suferinţă.
- Eh, îmi amintesc de asta, spuse Hinkley. Nu-s chiar aşa de bătrân cât să nu-mi mai amintesc suferinţa asta.
- Dac-o să am o fiică, sper să nu fie frumoasă, spuse Fuller. Fetele frumoase din liceu - mamă, Doamne, dacă nu credeau că sunt a opta minune a lumii!
- Eu, unu', sunt perfect de acord cu tine, spuse Hinkley.
- Nici măcar nu se uitau la tine dacă n-aveai maşină şi douăzeci de dolari pe săptămână bani de buzunar, pe care să-i cheltuieşti cu ele.
- Şi de ce să se uite? spuse bătrânul pe un ton jovial. Dac-aş fi o fată drăguţă, nici eu nu m-aş uita la un coate-goale.

Dădu din cap, ca pentru sine.
- Ei... Oricum, bag seamă c-ai venit acasă din război şi-ai reglat treaba asta. I-ai cam zis-o!
- Ah-h-h! oftă Fuller. Nu le impresionezi aşa, cu una, cu două...
- Nu ştiu, spuse Hinkley. Există o tradiţie veche şi bună în teatru: spectacolul trebuie să continue. Ştii, chiar dacă ai pneumonie sau îţi moare copilul, tot trebuie să joci.
- Totul e-n regulă, spuse Fuller. Cine se plânge? Mă simt bine.

Sprâncenele albe ale bătrânului se ridicară.
- Cine vorbeşte despre tine? spuse el. Eu vorbesc despre ea.

Fuller se înroşi, prins în capcana egoismului.
- O să-şi revină, spuse el.
- Crezi? întrebă Hinkley. Poate. Tot ce ştiu e că a început piesa. Trebuia să joace şi ea şi până acum n-a coborât din cameră.
- Chiar aşa? întrebă Fuller mirat.
- Da, e acolo încă de când ai altoit-o şi-ai trimis-o acasă.

Fuller încercă să rânjească ironic.
- Vai, ca să vezi, ce păcat! spuse el.

Îşi simţi rânjetul greţos şi fals.
- Păi, noapte bună, domnule Hinkley.
- Noapte bună, soldat, spuse Hinkley. Noapte bună.


Pe măsură ce se apropia amiaza zilei următoare, sătenii de pe strada principală păreau să se tâmpească. Negustorii yankei schimbau bani cu indiferenţă, de parcă banii nu mai contau. Toate gândurile se duceau spre marele ceas cu cuc în care se transformase staţia de pompieri. Întrebarea era: oare caporalul Fuller îl stricase sau, la amiază, uşiţa se va deschide şi Susanna va apărea în prag? În magazin, bătrânul Bearse Hinkley îşi făcea de lucru cu ziarele newyorkeze ale Susannei, mototolindu-le în strădania lui de a le face să arate cât mai bine. Acestea erau momeala.

Cu câteva clipe înainte de amiază, caporalul Fuller - vandalul însuşi - intră în magazin. Pe chip avea o expresie ciudată, ceva între vinovăţie şi ofuscare. Stătuse treaz cea mai mare parte a nopţii, trecându-şi în revistă plângerile împotriva femeilor frumoase. Nu se gândesc decât la frumuseţea lor, îşi spusese el în zori. Nici măcar nu te bagă în seamă.

Se plimbă pe lângă şirul de scaune rotative de lângă automatul de băuturi şi învârti fiecare scaun gol cu un gest care se voia în dorul lelii. Găsi scaunul care scârţâise atât de tare cu o zi înainte. Se aşeză pe el, devenind un monument al dreptăţii. Nimeni nu-i adresă vreun cuvânt.

Sirena pompierilor scoase şuieratul ei indiferent de la amiază. Şi apoi, ca un dric, un camion al companiei de mutat mobilă se opri lângă staţia de pompieri. Din el coborâră doi bărbaţi care urcară scările. Pisica flămândă sări pe balustrada verandei şi-şi arcui spinarea, în timp ce hamalii dispărură în camera Susannei. Pisica îi scuipă când trecură pe lângă ea, cărând cufărul Susannei.

Fuller era şocat. Îl privi pe Bearse Hinkley şi văzu că expresia îngrijorată a bătrânului se schimbase într-o grimasă ca de dublă pneumonie - ameţeală, orbire şi sufocare.
- Mulţumit, caporale? întrebă bătrânul.
- Nu i-am spus eu să plece, spuse Fuller.
- Nu i-ai prea lăsat de ales, spuse Hinkley.
- Ce-i pasă ei ce cred eu? spuse Fuller. N-am ştiut că-i fragilă ca un bibelou! Bătrânul îl atinse uşor pe Fuller pe braţ.
- Toţi suntem, caporale, toţi suntem, spuse el. Am crezut că ăsta e unul dintre lucrurile bune când trimiţi un băiat în armată. Am crezut că acolo poate să afle că nu e singurul bibelou de pe lume. Tu n-ai aflat asta?
- N-am crezut niciodată că sunt un bibelou, spuse Fuller.

Îmi pare rău că lucrurile au luat întorsătura asta, dar şi-a făcut-o cu mâna ei.

Îşi puse capul în piept. Urechile îi erau stacojii şi fierbinţi.
- Te-a speriat de-ai înţepenit, aşa-i? întrebă Hinkley.

Pe chipurile micului public care se adunase în jur, sub un pretext sau altul, înfloriră zâmbete. Fuller evaluă zâmbetele şi descoperi că bătrânul îi lăsase o singură armă - conduita de bun cetăţean, totalmente lipsită de haz.
- Cine se teme? întrebă el iritat. Eu nu mă tem! Eu doar cred că e o problemă pe care cineva trebuie s-o pună pe tapet.
- În mod sigur, e un subiect de care nu se plictiseşte nimeni, spuse Hinkley.

Privirea lui Fuller, care devenise foarte ezitantă, trecu peste rastelul de reviste. Rânduri peste rânduri de Susanne, o sută de metri pătraţi de buze cu zâmbete senzuale şi ochi ca tăciunele şi piele ca laptele. Îşi scormoni mintea după o replică răsunătoare, care să dea cauzei sale ceva demnitate.
- Mă refer la delincvenţa juvenilă! spuse el.

Arătă cu degetul spre reviste.
- Nu-i de mirare că puştii o iau razna.
- Eu unul am luat-o, spuse bătrânul încetişor. Eram la fel de speriat ca şi tine.
- Ţi-am mai spus, nu mi-e frică de ea, spuse Fuller.
- Bravo! spuse Hinkley. Atunci eşti omul potrivit să-i ducă ziarele. Sunt plătite.

Aruncă ziarele în poala lui Fuller.

Fuller deschise gura să spună ceva. Dar o închise la loc.

I se încleştaseră dinţii şi ştia că, dacă încerca să vorbească, avea să măcăne ca o raţă.
- Dacă, într-adevăr, nu ţi-e teamă, caporale, spuse bătrânul, să ştii că ai face un lucru foarte frumos - un lucru creştinesc.


Urcând treptele spre cuibul Susannei, Fuller aproape paralizase în efortul său de a părea degajat.

Uşa Susannei nu era încuiată. Când Fuller a bătut, uşa s-a deschis larg. În imaginaţia lui Fuller, cuibul ei era întunecat şi tăcut, mirosind a tămâie; un labirint de ţesături grele şi de oglinzi, cu un colţ turcesc într-o parte şi un pat unduios, în formă de lebădă, în cealaltă parte.

Acum vedea camera ei şi pe Susanna însăşi în adevărata lor lumină. Adevărul era unul mohorât - adevărul unei camere de vară închiriate ieftin ca braga: pereţi din scânduri goale, trei cârlige de haine, un linoleum pe jos. Două plite cu gaz, un pat metalic, o ladă frigorifică. O chiuvetă micuţă cu ţevile la vedere, un pahar de plastic, două farfurii, o oglindă pătată. O tigaie, o cratiţă, o cutie de detergent.

Singura nuanţă de harem era un cerc alb de pudră de talc, în faţa oglinzii întunecate. În mijlocul cercului erau amprentele a două picioare desculţe. Urmele degetelor nu erau mai mari decât nişte perle.

Fuller îşi mută privirea de la perle la adevărata Susanna. Stătea cu spatele la el. Îşi împacheta ultimele lucruri într-un geamantan. Era în ţinută de călătorie - îmbrăcată decent, ca o nevastă de misionar.
- Ziarele, croncăni Fuller. Le-a trimis domnul Hinkley.
- Ce drăguţ din partea domnului Hinkley! spuse Susanna.

Se întoarse.
- Spune-i... Şi nu mai scoase alt cuvânt. Îl recunoscuse. Îşi ţuguie buzele şi nasul micuţ i se înroşi.
- Ziarele, spuse Fuller sec. De la domnul Hinkley.
- Te-am auzit, spuse ea. Ai mai spus o dată. Asta-i tot ce ai de zis? Fuller îşi lăsă mâinile să cadă moi, de-o parte şi de alta a corpului.
- Îmi... eu... eu n-am vrut să te gonesc, spuse el. N-am vrut asta.
- Vrei să spui c-ar trebui să rămân? întrebă Susanna distrusă.

După ce-am fost denunţată în public drept o stricată? O târfă? O paraşută?
- Sfinte Sisoe! Eu nu ţi-am spus niciodată aşa ceva! izbucni Fuller.
- Te-ai gândit vreodată cum e să fii în locul meu? întrebă ea, bătându-se cu pumnul în piept. Să ştii că aici, înăuntru, locuieşte cineva!
- Ştiu, spuse Fuller.

Nu ştiuse, până atunci.
- Am şi eu un suflet! ţipă ea.
- Sigur că ai, spuse Fuller, tremurând.

Tremura pentru că simţea camera plină de o intimitate profundă. Susanna, fata de aur dintr-o mie de vise chinuitoare, vorbea acum deschis despre sufletul ei, pasional, cu Fuller cel singuratic, Fuller cel banal, Fuller cel trist.
- N-am închis un ochi azi-noapte din cauza ta, spuse Susanna.
- Din cauza mea? De-abia aştepta să iasă din nou din viaţa lui. Ar fi vrut s-o vadă în alb-negru, groasă de o miime de centimetru, pe o pagină de revistă. Ar fi vrut să dea pagina ca să poată citi despre baseball sau politică externă.
- Ce te miri aşa? spuse Susanna. Am vorbit cu tine toată noaptea. Ştii ce ţi-am zis?
- Nu, spuse Fuller, retrăgându-se.

Ea îl urmă, părând să emane căldură ca un calorifer mare, de fier. Era îngrozitor de umană.
- Nu sunt Parcul Yellowstone! spuse ea. Nu sunt întreţinută de la buget! Nu aparţin nimănui! N-ai nici un drept să faci vreo remarcă despre cum arăt!
- Să fiu al naibii! spuse Fuller.
- Aşa m-am săturat de nătărăi din ăştia blegi, ca tine! spuse Susanna.

Bătu cu piciorul în podea şi, dintr-odată, faţa ei păru descompusă de emoţie.
- N-am ce să fac dacă vrei să mă săruţi! Cine e de vină? Fuller nu-şi mai aducea aminte punctul lui de vedere decât vag, aşa cum vede un scufundător soarele, de pe fundul oceanului.
- N-am vrut să spun decât că ai putea să fii un pic mai conservatoare, bâigui el.

Susanna îşi deschise larg braţele.
- Acum sunt suficient de conservatoare? întrebă ea.

Acum îţi convine? Strigătul frumoasei fete îl umplu pe Fuller de durere până-n măduva oaselor. Avea în piept un suspin ca un acord pierdut.
- Da, spuse el.

Şi apoi murmură:
- Dar uită ce ţi-am zis.

Susanna clătină din cap.
- Să uit că a trecut camionul peste mine? spuse ea. De ce eşti atât de rău?
- Nu fac decât să spun ceea ce cred, replică Fuller.
- Dar crezi nişte lucruri cumplite! spuse Susanna, derutată.

Ochii i se măriră.
- La liceu, tot timpul, oamenii de felul tău se uitau la mine de parc-ar fi vrut să mă vadă cum crăp. Nu dansau niciodată cu mine, nu vorbeau cu mine, nici măcar nu-mi zâmbeau! Se cutremură.
- Nu făceau decât să se furişeze pe lângă mine, ca nişte poliţişti provinciali. Şi mă priveau aşa cum m-ai privit şi tu - de parcă tocmai aş fi făcut ceva îngrozitor.

Adevărul pe care îl ghicea în spatele acestei acuzaţii îi provocă lui Fuller mâncărimi cumplite.
- Probabil se gândeau la altceva, spuse el.
- Nu prea cred, spuse Susanna. Tu în nici un caz nu te gândeai. Ai început din senin să urli la mine acolo, în magazin, iar eu nici măcar nu te mai văzusem până atunci! Izbucni în plâns.
- Ce naiba ai? Fuller îşi coborî privirea în pământ.
- N-am avut niciodată vreo speranţă cu fetele ca tine, asta-i tot, spuse el. Şi doare.

Susanna se uită la el cu un aer mirat.
- Habar n-ai ce-i aia o speranţă! spuse ea.
- O speranţă e o maşină decapotabilă ultimul răcnet, un costum nou şi douăzeci de dolari, spuse Fuller.

Susanna se întoarse cu spatele la el şi îşi închise geamantanul.
- Speranţa e o fată, spuse ea. Îi zâmbeşti, eşti prietenos, te bucuri că-i acolo.

Se întoarse şi îşi deschise din nou braţele.
- Eu sunt fată. Aşa suntem noi, fetele, spuse ea. Dacă bărbaţii se poartă frumos şi mă fac fericită, din când în când, îi sărut. Ai ceva împotrivă?
- Nu, spuse Fuller smerit.

Îl învinsese cu dulcele argument care guverna tot universul.

Acesta ridică din umeri.
- Ar fi cazul să plec. La revedere.
- Aşteaptă! spuse ea. Nu poţi să faci asta... să pleci aşa şi să mă laşi într-o stare deplorabilă! Clătină din cap.
- Nu merit să mă simt aşa de prost.
- Ce pot eu să fac? întrebă Fuller neajutorat.
- Poţi să mă scoţi la plimbare pe strada principală, ca şi cum ai fi mândru de compania mea, spuse Susanna. Poţi să mă conduci înapoi la rasa umană.

Îngână din cap, ca pentru sine.
- Îmi eşti dator cu asta.


Caporalul Norman Fuller, care se întorsese acasă cu două seri înainte, după optsprezece luni mohorâte petrecute în Coreea, aştepta pe veranda din faţa cuibului Susannei, având toţi ochii din sat aţintiţi asupra lui.

Susanna îl rugase s-o aştepte să se schimbe, pentru a-şi face din nou intrarea în rasa umană. Sunase şi la firma de mutat mobilă şi le spusese să-i aducă înapoi cufărul.

Fuller îşi omorî vremea mângâind pisica Susannei.
- Salut, pis, pis, pis, pis, spunea el, iar şi iar.

Dacă spunea asta, "pis, pis, pis", amorţea, ca de la un medicament bine-venit. O spunea şi atunci când Susanna păşi afară din cuib. Nu se putea opri, iar ea trebui să-i ia pisica, cu un gest categoric, înainte să-l facă să se uite la ea şi să-i ofere braţul lui.
- Pa-pa, pis, pis, pis, pis, pis, pis, spuse Fuller.

Susanna era desculţă şi purta cerceii rotunzi şi mari, de pirat, şi clopoţei la glezne. Ţinându-l pe Fuller delicat de braţ, îl conduse în jos pe scări şi începu să păşească maiestuos, unduitor, excitant, zornăitor, pe lângă magazinul de băuturi, agenţia de asigurări, biroul de imobiliare, pe lângă restaurant, pe lângă Asociaţia veteranilor de război, pe lângă biserică, până la magazinul universal aglomerat.
- Acum zâmbeşte şi fii drăguţ, spuse Susanna. Arată că nu ţi-e ruşine cu mine.
- Te deranjează dacă fumez? întrebă Fuller.
- Foarte politicos din partea ta să mă întrebi, spuse Susanna. Nu, nu mă deranjează deloc.

Ţinându-şi mâna dreaptă cu cea stângă, caporalul Fuller reuşi să-şi aprindă un trabuc.

(1956)