Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

În căutarea unei voci din depărtare


Taichi Yamada, traducere de Mihaela Butnariu

13.08.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Taichi Yamada
În căutarea unei voci din depărtare
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Mihaela Butnariu.



*****

Intro
Taichi Yamada, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi scenarişti de televiziune din Japonia, s-a născut la Tokio, în 1934. A absolvit în 1958 Universitatea Waseda cu o diplomă de limba şi literatura japoneză, iar înainte de a debuta ca romancier şi dramaturg, a început să lucreze în industria cinematografică, la studiourile de film Shochiku. Scenariile sale TV s-au bucurat de mare succes, fiind recompensate cu premii importante: Premiul Ministerului Educaţiei (1983); Premiul Mukoda Kuniko (1984); Premiul Kikuchi Kan (1985). Printre romanele sale se numără Tobu Yume wo Shibaraku Minai (N-am mai visat de mult că zbor, 1985, ecranizat în 1990 în regia lui Eizo Sugawa), În căutarea unei voci din depărtare (Toku no Koe no sagashite, 1986) şi Străini (Ijintachi tono Natsu,1987), carte distinsă cu Premiul Yamamoto Shugoro în 1987 şi ecranizată un an mai târziu în regia lui Obayashi Nobuhiko. În 1991, scenariul său pentru filmul Shonen Jidai (Copilărie) a fost distins, printre altele, cu Premiul Academiei Japoneze şi Premiul pentru Scenariu al Uniunii Scriitorilor din Japonia.

*****
Viaţa lui Tsuneo Kasama, un ofiţer al Oficiului pentru Imigraţie, nu pare să aibă nimic ieşit din comun. Prins în angrenajul cutumelor japoneze încă vii în societatea modernă, Tsuneo îşi face datoria şi caută să întemeieze o familie cu ajutorul "peţitorilor" şi face planuri de logodnă cu banala Yoshie. Viitorul nu pare să-i aducă nimic neprevăzut sau neplăcut lui Tsuneo. Însă rutina călduţă şi confortabilă se dovedeşte o pojghiţă sub care se ascund secrete şi întâmplări extraordinare. O voce de femeie începe să-i transmită mesaje. Să-şi fi pierdut Tsuneo minţile? Cine este necunoscuta fără chip şi trup? Tânărul ofiţer va trebui să afle dacă este vorba despre vocea conştiinţei, care îi reproşează că este autorul moral al unei crime într-o ţară îndepărtată, unde, ironia sorţii, imigrase ilegal, despre un alter ego care trădează inavuabila sexualitate ambivalentă a lui Tsuneo, sau despre o fiinţă din depărtare, ale cărei puteri spirituale trec dincolo de limitele imaginaţiei lui Tsuneo, tocite de cotidianul banal.

De ce este Tsuneo atât de însingurat? Să fie oare din cauza trecutului său inavuabil? Sau pentru că meseria lui este să aresteze şi să expulzeze imigranţi ilegali, vinovaţi că îşi doresc o viaţă mai bună? Oare solitudinea îl face să inventeze vocea caldă a femeii care îi vorbeşte în fiecare clipă de răgaz? Sau este vorba despre o legătură paranormală dintre două suflete care nu-şi găsesc perechea? Tsuneo nu va şti adevărul despre sine până nu va vedea chipul femeii misterioase.


"În căutarea unei voci din depărtare este o poveste care fascinează şi acaparează." (The Times)

"O carte extraordinară. Yamada ştie să surprindă toate nuanţele melancoliei şi dorinţei." (The Guardian)



Fragment din carte
Cu opt ani în urmă, în Portland, Oregon, Kasama Tsuneo îşi dorise cu disperare să intre în normalitate. Tot ceea ce s-a întâmplat după aceea în viaţa sa a fost rezultatul acelei dorinţe, dar, cu toate acestea, nu putea să spună că are viaţa pe care şi-o dorise. Totuşi, chiar şi acum era încă dominat de vechea lui dorinţă.

Primele semne ale fenomenului în jurul căruia se va învârti toată povestea aceasta au apărut anul trecut, în martie. În dimineaţa aceea, Tsuneo s-a trezit la ora patru şi jumătate. Se afla în camera de odihnă situată la etajul al treilea al clădirii principale din sediul administraţiei centrale din Otemachi. Era o oră cam matinală, dar asta se întâmpla doar de patru, cinci ori pe lună. Odată cu el s-au trezit încă trei bărbaţi şi au început să-şi îmbrace cămăşile şi pantalonii. Nici unul nu scotea nici un cuvânt. Tăcerea lor nu avea vreo semnificaţie ascunsă. Erau încă somnoroşi, atâta tot.

Tsuneo şi-a încheiat până la gât nasturii cămăşii verde-deschis, cu imprimeu. Se simţea lipsit de apărare dacă-şi lăsa desfăcut nasturele de la guler. Şi-a tras pe el pantalonii din velur verde-închis. Făcuseră un pic de genunchi de la atâta purtare.

Puloverul era şi el verde, ca muşchiul de copac. Era ceva destul de ruşinos pentru un bărbat de douăzeci şi nouă de ani, dar îi plăceau peisajele din care se revărsa din plin culoarea verde. Verdele copleşitor de la tropice. Însă era imposibil să întâlneşti aşa ceva în clădirea cenuşie unde lucra. Tot ce putuse să facă fusese să strecoare un pic de culoare înăuntru, dar nu-şi închipuia că bucură ochii cuiva. Pur şi simplu i se părea că verdele era o alegere mai inspirată decât griul sau bleumarinul.

Şi-a încălţat adidaşii care fuseseră odată albi. De câte ori se încălţa cu ei, îşi aducea aminte că trebuia să-i spele. E o adevărată plăcere să te încalţi cu nişte adidaşi albi proaspăt spălaţi. Cu toate acestea, continua să-i poarte fără să-i spele niciodată. Şi-a petrecut peste umăr bretelele tocului de revolver şi şi-a legat cordonul de piele de cureaua de la pantaloni.

Apoi a pus pe el o jachetă neagră.

Microbuzul în care se urcaseră cei patru bărbaţi a părăsit parcarea subterană a clădirii administrative în jurul orei cinci dimineaţa. Afară era încă întuneric. Pe cerul înnorat începea să licărească o dâră alburie, fără pic de căldură în ea. Au mers pe autostrada metropolitană până la Iriya. Subinspectorul de serviciu Ōta conducea maşina în timp ce ceilalţi trei bărbaţi luau micul dejun, compus din pâine şi lapte.

Cerul era acoperit de nori groşi. În ciuda vremii rele, lumina zorilor era din ce în ce mai puternică, dezvăluind împrejurimile.

Pe când coborau pe şoseaua spre Nikkō, câteva zeci de ciori şi-au luat zborul de pe marginea drumului. Le întâlneai adesea dimineaţa în Tokio. Probabil că în locul din care-şi luaseră zborul erau aruncate gunoaie. Nu era nicidecum un semn de rău augur.
"Hei, ce-mi trece prin cap?" zâmbi Tsuneo amar, pentru sine, impasibil. "Doar e o muncă atât de uşoară, încât e caraghios să-mi spun asemenea lucruri." În acest punct, Tsuneo şi-a dat brusc seama că, atunci când pleca într-un raid de control, avea obiceiul să vorbească astfel cu sine însuşi pentru a-şi limpezi sentimentele.

Mai întâi era cuprins de o presimţire rea. Un alter ego al lui nega acea senzaţie, alungând-o cu o grimasă.

Apoi îşi dădea seama că această succesiune de senzaţii şi gânduri care nu-i dădeau pace făcea parte din programul uzual. Apoi îşi dădea seama că până chiar şi această conştientizare făcea parte dintr-un ritual care se repetase de sute de ori până atunci.

Era obişnuit să-şi reprime senzaţiile şi sentimentele.

Şi astăzi lucrurile îşi urmau cursul lor firesc.
- Hei, Ōta, spuse Tsuneo pe tonul lui de comandant, e timpul să faci schimb cu Sakuma.
- Sunt pregătit, spuse subinspectorul Sakuma, pe jumătate ridicat de pe locul lui.
- Asta nu e o Corolla, puştiule! Vocea groasă a inspectorului Miyazaki bubui, de parcă l-ar fi certat pe Sakuma. Voia doar să-l tachineze, dar felul în care vorbea făcea cuvintele să sune a reproş.

Anul trecut în aprilie, la puţin timp după ce tocmai se transferase de la biroul din Narita, Sakuma pornise cu microbuzul în urmărirea unui fugar coreean, rămânând blocat pe o alee îngustă. Corolla era maşina lui personală.
- Mai schimbaţi placa, domnule inspector! Am trecut de mult la Mercedes.

Sakuma parase cu uşurinţă vocea ascuţită a şefului său.
- Obraznicule! Păzeşte-ţi gura! Miyazaki râdea în gura mare. Tsuneo se simţea intimidat atât de vocea lui groasă, cât şi de felul în care râdea. Miyazaki parcă voia să demonstreze că lui i se potrivea mai bine funcţia de comandant. Între ei nu era decât o diferenţă de un an.

Ōta a tras maşina pe marginea drumului şi a schimbat locul cu Sakuma. Dacă nu schimbau locurile din vreme, ar fi ajuns la destinaţie înainte ca Ōta să-şi termine micul dejun.
- Cu toată viteza înainte!

Sakuma a pornit microbuzul cu acest comentariu de prisos. Tsuneo se simţea intimidat şi de tânărul acesta dezinvolt de douăzeci şi trei de ani, care nu-şi trata superiorii ca pe nişte adevăraţi şefi. Mai era şi taciturnul de Ōta. Cine ştie ce-i trecea prin cap? Însă la ce bun să aibă asemenea sentimente? Toţi trei erau nişte subordonaţi capabili. Nu se întâmpla prea des ca Tsuneo, în calitatea sa de inspector-şef, să preia comanda. De obicei, rolul acesta îi revenea unuia dintre ofiţerii de comandă sau, dacă misiunea era una de amploare, comandantul de brigadă sau comandantul de unitate însuşi prelua frâiele acţiunii. Pe de altă parte, nu încape îndoială că Tsuneo se bucura de puţinele ocazii când pleca în misiune cu cei trei subordonaţi. Se putea baza pe ei mai mult decât pe altă echipă. Toţi trei aveau o reputaţie de buni ofiţeri.

Din locul în care stătea, în spatele maşinii, Tsuneo putea vedea cefele celor trei oameni de încredere.

Ōta lua o înghiţitură de lapte, cu buzele lipite de cutia de carton. "Cred c-aş putea să spun că-i iubesc pe băieţii ăştia." Nici vorbă. Însă, cu cât se forţa să-şi repete în minte aceste cuvinte, cu atât începea să creadă că nu era chiar imposibil să aibă astfel de sentimente.

Aceasta era o altă etapă din cadrul programului său obişnuit de autohipnoză. Trebuia să-şi reprime unul după altul sentimentele care puteau să-i deranjeze activitatea. Şi presimţirile rele, şi şovăiala faţă de subordonaţii săi.
- Hei, Miyazaki!
- Da, să trăiţi! Miyazaki i-a răspuns cu o voce puternică, fără să se întoarcă spre el.
- Tu şi cu Sakuma intraţi prin faţă, bine?
- Am înţeles, spuse Miyazaki întorcându-se spre el de data aceasta.
- Eu o să dau o raită prin spate, împreună cu Ōta.
- Ai auzit, Ōta? bubui din nou Miyazaki.
- Recepţionat.
- Ce-i aia "Recepţionat"? Se răspunde "Da, să trăiţi". Nu poţi să-ţi faci treaba ca lumea dacă încerci să faci pe grozavul.
- Am înţeles.
- Nu "am înţeles". "Da, să trăiţi." Aşa se spune.
- Da, să trăiţi.

Apoi Miyazaki l-a privit pe Tsuneo cu un zâmbet complice.
- Dar să ai mare grijă de tine. Directorul general Saitō mi-a atras atenţia.
- Despre ce vorbeşti? Tsuneo a zâmbit încurcat.
- Degeaba te prefaci că nu ştii. Doar ştii bine că directorul nu poate să ţină un secret. E prea târziu să încerci să ascunzi ceva acum.

Saitō era directorul departamentului de afaceri interne. Luna trecută aranjase pentru Tsuneo o întâlnire cu o femeie în vederea căsătoriei. Tsuneo începuse să se întâlnească cu femeia, o angajată la o companie de credite, pe nume Shibata Yoshie.
- Trebuie să ai grijă să nu păţeşti ceva, nu-i aşa?
- Lasă prostiile.

Au trecut de cartierul Adachi şi au intrat în oraşul Soka.

Cu o zi înainte făcuse împreună cu Sakuma un tur de recunoaştere în zonă. Şase bărbaţi din Bangladesh locuiau într-o cameră de şase tatami (rogojină din paie de orez; unitate de măsură echivalentă cu dimensiunile unei astfel de rogojini, adică 180cm×90cm - n. trad.), la etajul întâi al unui bloc. Într-o noapte în care Tsuneo făcea de gardă, sunase cineva din vecini să raporteze prezenţa unor persoane dubioase în zonă. O voce de femeie spusese: "Nu mă simt în siguranţă cu astfel de persoane locuind în apropiere". Nu şi-a dat numele sau adresa, însă Oficiul de Imigraţie ia în serios astfel de sesizări. A doua zi a fost trimisă o echipă să se informeze la faţa locului, iar în dimineaţa următoarei zile iată-i pregătiţi să facă o arestare, îndreptându-se spre locul respectiv într-un microbuz închiriat de la o firmă particulară. Era evident că aveau de-a face cu nişte imigranţi care şedeau ilegal în ţară.

La ora şase fără cinci minute au parcat maşina pe laterala blocului. Deja se luminase de ziuă. Miyazaki a deschis imediat uşa, iar Tsuneo a coborât din microbuz după el. Aerul era rece. În depărtare se zărea un bărbat trecând pe bicicletă pe o străduţă îngustă, mărginită într-o parte de un câmp. În rest, nu era nici ţipenie.

Tsuneo a traversat drumul, făcându-i un semn scurt lui Ōta să-l urmeze. Au pătruns în curtea interioară a blocului, împrejmuită de un gard viu, şi, de îndată ce au trecut de poarta sprijinită pe doi piloni subţiri, au dat fuga în spatele clădirii. Sakuma intrase prin faţă, urmat imediat de Miyazaki. Înainte ca ei să ajungă la uşa apartamentului vizat, Tsuneo şi Ōta trebuiau să fie pe poziţii în faţa ferestrei din spate.

În spatele clădirii, despărţit doar printr-un zid de bolţari, se afla un cimitir. Dincolo de el se vedea un templu. Lucrurile puteau deveni neplăcute dacă cineva reuşea să scape, refugiindu-se în cimitir sau în incinta templului. Nu trebuiau să lase pe nimeni să treacă dincolo de zidul de bolţari. În clipa în care au pus piciorul pe pământul jilav din spatele blocului, o fereastră s-a deschis dintr-odată în faţa lor.

Un bărbat pusese deja piciorul pe pervaz şi încerca să sară.
- Nu te mişca, a strigat Tsuneo în engleză, alergând înspre fereastră. Suntem de la Oficiul pentru Imigraţie.

Străinul, un băiat tânăr cu trăsături de indian, cu ochii mari, rămase încremenit cu un picior pe pervaz, privind în jos spre Tsuneo. Acesta repetă încă o dată în engleză.
- Suntem de la Oficiul pentru Imigraţie din Tokio.

În cele din urmă l-a auzit pe Miyazaki bătând în uşă. Oare cum de ştiuse băiatul dinainte că urmau să dea buzna peste ei? De bună seamă că, pentru cineva care stătea la pândă cu simţurile ascuţite, zgomotul microbuzului care parcase în liniştea de la orele dimineţii şi lipăitul adidaşilor pe caldarâm probabil că erau de-ajuns ca să intre în alertă.
- Deschide uşa, i-a spus Tsuneo în engleză tânărului.

Să-ţi vedem paşaportul.
- OK, spuse acesta, dând din cap ca şi cum s-ar fi dat bătut.

Bătaia în uşă continua.
- Opun za doa! strigă şi Ōta într-o engleză stricată, din spatele lui Tsuneo.

Un alt bărbat s-a mişcat în penumbra camerei, s-a ridicat în picioare şi s-a-ndreptat spre uşă.
- Picioarele jos, i se adresă Tsuneo în engleză tânărului din faţa sa. Ia piciorul de pe fereastră.
- OK.

Băiatul îşi coborî încet piciorul de pe pervaz. Avea picioare lungi şi purta blugi.

Uşa s-a deschis şi, în contra luminii, se zări silueta lui Miyazaki pătrunzând în cameră.
- Suntem de la Oficiul pentru Imigraţie, a spus el în japoneză. Apoi a repetat acelaşi lucru în engleză, continuând: Arătaţi-mi paşapoartele, vă rog.

Şi-a descălţat pantofii la intrare şi a păşit în cameră, privind către bărbaţii care se ridicau de pe salteaua întinsă pe jos.

Erau opt bărbaţi, nu şase. Îi mai numără încă o dată, dar tot opt erau. Opt bărbaţi într-o cameră de şase tatami.
- Ōta, intră şi tu. Vin şi eu imediat.

Se gândi că ar fi trebuit să stea amândoi, deoarece fereastra era încă deschisă.
- Da, să trăiţi.

Ōta se îndrepta deja spre intrarea în clădire.
- Opt la număr, spuse Tsuneo cu voce tare.
- Aşa e. Am nimerit-o de data asta! Vocea lui Sakuma suna de parcă făcuse rost de o porţie de pepene în plus. Îşi lăsă repede pantofii la uşă.
- Hei, tu, i se adresă Tsuneo în engleză băiatului de lângă fereastră. Vreau să închizi geamul şi să-l blochezi.
- OK.

Băiatul nu dădea semne de împotrivire. Închise geamul şi începu să răsucească mânerul ca să-l blocheze.
- Ai depăşit de mult perioada legală de şedere.

De dincolo de fereastră răzbătea vocea lui Miyazaki, care îi vorbea în engleză unuia dintre bărbaţi, în timp ce se uita pe paşaportul lui.

Tsuneo îl privea pe băiatul care zăvora fereastra pe dinăuntru. În cele din urmă băiatul se opri şi ridică mâna dreaptă în direcţia lui Tsuneo întrebându-l din ochi dacă e totul în regulă. Tsuneo a dat din cap şi s-a îndepărtat de geam, grăbindu-se să le dea o mână de ajutor colegilor dinăuntru. Cei opt bărbaţi erau ca şi prinşi şi se părea că vor reuşi să-i ducă pe toţi la secţie. Atunci a zărit un tomberon de plastic albastru, aşezat chiar lângă zidul de bolţari. Exact în faţa ferestrei celor opt bărbaţi. Parcă ieri nu era aşa ceva acolo, nu-i aşa? În primul rând, nu era oare ciudat să laşi un tomberon de folosinţă comună într-un asemenea loc, la o distanţă aşa de mare de stradă? Dacă s-ar fi urcat cineva pe tomberon, nu era oare destul de uşor să treacă de partea cealaltă a zidului? N-au trecut decât vreo douăzeci, treizeci de secunde cât timp s-a gândit la toate astea în timp ce mergea. Cu toate că gândul i-a trecut prin minte, nu s-a oprit din mers.

Era gata să dea colţul clădirii. Aşa e mereu când se întâmplă ceva.

Din spatele lui s-a auzit brusc fereastra deschizându-se. Când s-a întors, străinul cel tânăr deja pusese piciorul pe tomberon.
- Stai, a strigat Tsuneo în engleză, dar băiatul era deja sus pe zid şi, fără să se oprească nici o clipă, a sărit dincolo de zid.

Se auzea vocea furioasă a lui Miyazaki.
- E-n regulă, e-n regulă, e-n regulă. Mă descurc singur, nu te agita.

Tsuneo alergă spre fereastră. Puse piciorul pe tomberon.
- Nu-i lăsa pe ceilalţi să scape! strigă.

În secunda următoare era deasupra zidului. În timp ce sărea peste zid, şi-a aruncat privirea deasupra cimitirului, dar silueta tânărului nu se zărea nicăieri.

A sărit jos. Până la templu erau vreo cincizeci de metri. Judecând după viteza cu care sărise gardul, nu era exclus ca tânărul să fi dispărut deja în incinta templului. Deşi asta ar fi însemnat să fie înzestrat cu puteri supranaturale. La câteva secunde după ce tânărul sărise peste zid, deja ochii lui Tsuneo scrutaseră cimitirul. Oricât de rapid ar fi fost, era de aşteptat să-i zărească măcar silueta îndepărtându-se.

Dar tânărul dispăruse de parcă ar fi intrat în pământ.
- Arată-te. Ştiu că te ascunzi.

În timp ce vorbea în engleză, îşi trecu rapid privirea peste pădurea de pietre de mormânt. Nu se zărea nici o urmă de mişcare. Îşi strecură mâna pe sub jachetă şi îşi pipăi pistolul. În aproape şase ani de muncă la datorie nu-l folosise nici măcar o dată.

Nici acum nu avea de gând să se folosească de el, doar că tipul dispăruse mult prea repede, ceea ce nu era normal. Cine ştie ce era în stare să facă dacă se vedea încolţit? Probabil că nu i-ar fi putut face faţă într-o luptă corp la corp. Ameninţarea pe care o reprezenta pistolul i-ar fi putut fi de ajutor.

Chiar în momentul acela a perceput o uşoară răsuflare. Un fior l-a străbătut pe şira spinării. Era aproape de el. A scos pistolul. Probabil că se ascunsese de îndată ce sărise zidul. Dar de ce? Oare nu era în natura umană să continui să fugi, chiar dacă nu reuşeşti să te îndepărtezi prea mult? Însă fugarul acţionase exact contrar aşteptărilor, găsindu-şi imediat un ascunziş. Cel care-l urmărea şi-ar fi continuat fuga îndepărtându-se tot mai mult şi în vremea aceea el ar fi scăpat. Dacă aşa gândise, atunci chiar că avea tupeu.

Răsuflarea nu se mai auzea, dar Tsuneo s-a îndreptat încet înspre locul din care se auzise, pentru un scurt moment, răsuflarea unui om. S-a ghemuit în spatele pietrelor de mormânt şi, din umbră, a început să iscodească cu privirea în jurul lui, din ce în ce mai departe.

Două morminte mai încolo zări marginea cămăşii albe a bărbatului.
- Am pistol la mine, să ştii, spuse el în engleză, ridicându-se în picioare. Dacă mişti, trag.

Se apropie încet, cu arma ţintită înspre mormântul în spatele căruia se ascundea bărbatul. Acesta nu făcu nici un pas. Stătea lipit de lespedea de mormânt, cu spatele la Tsuneo şi cu umerii aduşi în faţă. Avea piciorul drept întins în faţă şi îşi strângea pulpa cu ambele mâini. Chiar şi privind din spate, se vedea clar că de-abia făcea faţă unei dureri de nesuportat.
- Ce-ai păţit? Eşti rănit? Tânărul îl privi pe Tsuneo cu capul dat mult pe spate şi dădu glas durerii pe care şi-o înfrânase până atunci.
- Domnule Kasama! se auzi din apartament vocea lui Sakuma.
- E în regulă. Îl aduc cu mine, strigă Tsuneo cu o voce puternică.

În momentul acela i s-a întâmplat ceva cu totul neprevăzut. Ca o lovitură din senin. Era o senzaţie fără nici cea mai mică legătură cu situaţia în care se afla. Tsuneo deschise puţin gura şi de-abia se abţinea să nu cadă în genunchi, copleşit de acea forţă năvalnică.

Nu înţelegea ce i se întâmplă.

De undeva din depărtare se auzi vocea vioaie a lui Sakuma: "Ai şii!" Tsuneo era singurul captiv în acel vârtej de senzaţii. Nici nu avusese timp să se dezmeticească.

Băiatul încerca să spună ceva. "Lasă-mă să scap", spunea el. "Dacă mă trimiteţi în ţară acum, toţi banii pe care i-am cheltuit ca să vin în Japonia şi munca mea de mai bine de un an de zile, toate ar fi în zadar." Tsuneo nu era în măsură să-i răspundă. Încerca să-şi adune forţele ca să nu-i scape pistolul din mână.

Asta era singura lui preocupare. Nenorocitul! Face pe inocentul, dar cu siguranţă că mi-a făcut el ceva... Încercă să-l privească drept în ochi, dar privirea nu i se putea focaliza într-un anumit punct. Era conştient că totul în jurul lor era îngrozitor de tăcut. Îşi dădea seama că el era singurul prins în acest vârtej.

Tânărul îi mulţumea. Tsuneo lăsase pistolul jos, abia atârnându-i din mână. Băiatul înţelesese greşit şi de aceea îi mulţumea acum. Nu era de glumă! Băiatul se îndepărta târându-şi după el piciorul. Opreşte-te! Legea e lege. Era de neconceput ca un ofiţer al Oficiului pentru Imigraţie să pornească într-un raid şi să lase să-i scape unul dintre fugari! Însă Tsuneo era încă copleşit de acel şuvoi nestăvilit de senzaţii care nu-i dădeau pace. Senzaţia nebănuită care se abătuse asupra lui ca o furtună îi înfierbântase într-o clipă sângele ce i se scurgea prin vene, secându-l de ultima fărâmă de putere. Ce însemna asta? Tsuneo se trezi cu totul supus, cu genunchii în pământ. De ce se simţea aşa de excitat? Era ca şi cum o femeie goală, cu pielea albă, l-ar fi strâns brusc în braţe. Ba nu, chiar dacă ar fi fost adevărat, totuşi se afla într-un cimitir, într-o dimineaţă de martie. Cum era posibil să fie cuprins de o astfel de senzaţie chiar în mijlocul tensiunii din timpul muncii? Era ca o furtună neaşteptată. O furtună dulce, căreia nu-i putea rezista... Şi totuşi, nu era de aşteptat să aibă nici cea mai mică legătură cu dorinţa sexuală. Nu căutase nici o clipă aşa ceva.

Dintr-odată o senzaţie ca aceea de dinainte de ejaculare îi cuprinse partea de jos a trupului şi el se trase speriat înapoi, încercând să-şi recapete controlul. În momentul acela întreg trupul îi fu străbătut de o căldură şi o dulceaţă copleşitoare. Tsuneo simţea cum îi era răpită cu forţa ultima fărâmă de luciditate şi se împotrivea. Încerca din răsputeri să nu lase să-i cadă pistolul. Şi nu l-a scăpat din mână. Asta îi consuma toată forţa. Tânărul fugise. De-abia trăgându-şi piciorul după el. Însă îi era peste putinţă să pornească în urmărirea lui. De ce? Îl lovise oare? Avea la el vreo armă? Care din ei doi se lovise la picior? Cui ar putea să-i explice? Cine ar fi în stare să creadă o asemenea poveste prostească? Stătea îngenuncheat, cu amândouă mâinile pe pământ. Ca un câine.

Se auzea o răsuflare aspră. Era propria lui răsuflare.

Simţi pământul rece. Furtuna trecuse. Pantalonii îi erau uzi. Ticălosul ăla! Ce mi-a făcut? Nu găsea nici o altă explicaţie, aşa că privi îndelung în direcţia templului în spatele căruia dispăruse străinul. Se simţea atât de umilit, încât nici nu se putea mişca din loc. Ar fi fost de o mie de ori mai bine să-l fi snopit în bătaie. Dar nu, el îngenunchease în faţa unui suspect pe care ar fi trebuit să-l aresteze, şi apoi se lăsase pradă unei pofte carnale.
- Domnule Kasama! Dinspre stradă se auzea vocea lui Sakuma strigându- l. Trebuia să facă ceva. Nu i se mai întâmplase să o dea în bară în halul ăsta.
- Domnule comandant!
- Da, spuse Tsuneo cu o voce care încerca să pară stăpână pe sine.
- Unde sunteţi?
- Aici.

Nu mai avea ce face. Se ridică în picioare, expunându-se privirilor subalternului său.
- M-a lovi cu piciorul. Mi-a scăpat de sub nas.

Apoi îşi apăsă cu mâinile genunchiul drept şi-şi muşcă buzele, aşa cum făcuse mai devreme străinul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer