Furtuna de gheaţă

Hiram Frederick Moody s-a născut în 1961, la New York. Studiază literatura engleză la Brown University, cu Robert Coover şi Angela Carter, apoi obţine un masterat în creative writing la Columbia University. Imediat după absolvire, se internează la dezintoxicare, din cauza problemelor cu alcoolul şi drogurile pe care le are de la cincisprezece ani. Se angajează apoi ca redactor la editura Farrar, Straus and Giroux. Debutează în 1992 cu romanul Garden State, câştigător al Pushcart Editor's Choice Award, căruia îi urmează Furtuna de gheaţă (The Ice Storm, 1994), Purple America (1996), The Diviners (2005). Rick Moody a mai publicat trei volume de povestiri: The Ring of Brightest Angels Around Heaven (1995), Demonology (2001), Right Livelihoods (2001) şi o carte de memorii, The Black Veil: A Memoir With Digressions (2002). Scriitorul, care a predat creative writing la State University of New York şi la Bennington College, a mai primit Aga Khan Prize, Addison Metcalf Award şi Guggenheim Fellowship. Proza scurtă şi eseurile sale au apărut în The New Yorker, Esquire, Paris Review, Harper's şi Grand Street. Rick Moody este de asemenea muzician, membru al trupei folk Wingday, şi textier al trupei One Ring Zero.

În America anilor '70, revoluţia sexuală loveşte în plin, scandalul Watergate inflamează spiritele, vinovăţiile Războiului din Vietnam îşi desfăşoară scenariul post-traumatic. Două familii vecine trăiesc o adevărată agonie a normalităţii, fie şi ca pojghiţă, în weekendul de Ziua Recunoştinţei. Câţiva adolescenţi experimentează tot ce se poate experimenta: sex, droguri, alcool, sinucidere, electrocutare, în timp ce părinţii lor iau parte la o petrecere ,,cu chei" - o noapte orgiastică, de revoltă surdă împotriva ordinii moştenite, care degenerează în tragedie. Tabuurile sar în aer, iar ceea ce lasă în urmă e deziluzie, durere, haos. Ben Hood are o aventură grotescă, întâmplătoare, cu Janey Williams, vecina de cartier. Elena, soţia lui, citeşte cărţi de psihologie practică şi trăieşte un interludiu sexual ratat cu Jim Williams. Wendy Hood, în vârstă de paisprezece ani, experimentează lesbianismul, pierderea virginităţii şi tăişul lamei. Paul Hood, pasionat de benzi desenate, e un junkie, un ,,terminat" cu coşmaruri homofobe, care se salvează din pură întâmplare.

Furtuna de gheaţă aminteşte de romanele lui Cheever şi Updike, dar se deosebeşte de ele prin atmosferă: o tristeţe energică, dospind de sexualitate refulată. Totuşi, lui Rick Moody nu-i lipseşte umorul, după cum romanului său nu-i lipseşte catharsisul.


Bestseller tradus în unsprezece ţări şi ecranizat în regia câştigătorului Premiului Oscar Ang Lee, cu Sigourney Weaver, Tobey Maguire, Christina Ricci şi Elijah Wood în rolurile principale (1997)

"Remarcabil, îndrăzneţ, superb!" (Jeffrey Eugenides)

"Una dintre cele mai inspirate cărţi scrise vreodată despre viaţa de familie." (Guardian)

"Romanul Furtuna de gheaţă are câte un etaj de lectură pentru fiecare cititor. Rick Moody este, în chip evident, un tânăr scriitor de mare anvergură." (Hungry Mind Review)

"Un tribut amar, drăgăstos şi blasfemator adus familiei americane. O carte excelentă, cu tuşe psihologice de mare fineţe şi profundă înţelegere a ratării umane." (Chicago Tribune)

"Un roman plin de umor negru, superb scris, remarcabil de matur." (Sunday Times)

Aşadar, daţi-mi voie să vă prezint această comedie despre o familie pe care am cunoscut-o în anii adolescenţei. Am şi eu un rol în povestea asta, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu bârfitorii, dar o să vă dau mai multe detalii pe parcurs.

Mai întâi: camera de oaspeţi, cu acea neglijenţă ordonată a tuturor camerelor de oaspeţi. Benjamin Paul Hood - tatăl, în cele ce urmează - în camera de oaspeţi. În casa lui Janey şi Jim Williams, aflată pe aceeaşi stradă ca şi locuinţa confortabilă a lui Hood. În cea mai agreabilă şi mai calmă, în aparenţă, dintre suburbii. În cel mai prosper stat din nord-est. În cea mai îmbelşugată ţară de pe pământ. Ziua Recunoştinţei abia trecuse, fiind iute dată uitării. Mai erau trei ani până la acea isterie comercială, bicentenarul.

Nu exista robotul telefonic. Nici apeluri în aşteptare. Nici identificarea apelantului. Nu existau compact-discuri sau discuri laser, nici holografie, televiziune prin cablu sau MTV. Nici cinematografe multiplex, procesoare de text, imprimante laser sau modemuri. Nici realitate virtuală. Nici vorbă de marea teorie unificatoare sau abonamente la companii aeriene, motoare cu injecţie sau turbo, sindrom premenstrual, centre de reabilitare sau Copiii Adulţi ai Alcoolicilor. Nici codependenţă. Nici punk rock, nici postpunk, nici hardcore sau grunge. Nici hip-hop. Nici Sindromul Imunodeficienţei Dobândite, nici Virusul Imunodeficienţei Umane sau misterioasele boli asemănătoare cu SIDA. Nici viruşi de computer. Nici clonare, inginerie genetică, biosfere, fotocopiere color sau copiere desktop şi, mai ales, nici vorbă de transmisii de date prin fax. Fără perestroika şi fără Piaţa Tiananmen.

Multe ţineau de trecutul recent. Jimi Hendrix, Janis Joplin şi Jim Morrison ţineau de trecutul recent. Patru morţi în Ohio (patru studenţi protestatari au fost ucişi de Garda Naţională din Ohio în 1970 - n.tr.), unul în Altamont (localitatea în care, în 1969, a avut loc un concert Rolling Stones soldat cu numeroase violenţe - n.tr.). Nixon expediase arme către Israel pentru războiul din '72, dar s-o luăm încet, încet.

Convorbirile de Pace de la Paris trenau; Kissinger devenise secretar de stat - în septembrie. (În 1972, nu s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace.) China fusese primită în ONU; Nixon se dusese acolo în vizită.

În trecutul recent, clădirile de la Columbia şi Berkeley şi celelalte fuseseră deja ocupate şi abandonate. Acum Abbie Hoffman (anarhist, activist social şi politic american, fondator al Partidului Internaţional al Tineretului ("Yippies"), alături de Jerry Rubin - n.tr.) se ascundea de autorităţi. Acum Jerry Rubin scria pentru New Age Journal. Angela Davis fusese achitată. Membrii trupei Beatles înregistrau albume solo. Războiul din Cambodgia neutră se încingea. (Khmerii Roşii aveau să cucerească Phnom Penh-ul. Lon Nol urma să fie în curând detronat.) Criza energetică era în plină derulare. Rose Mary Woods (Secretara personală fidelă a lui Richard Nixon - n.tr.) tocmai ştersese din greşeală optsprezece minute şi jumătate dintr-o conversaţie care urma să constituie probă la proces (Casa Albă a dat publicităţii o fotografie: Woods ridicând receptorul telefonului în vreme ce, cu un gest absent, apăsa cu piciorul pedala de ştergere.) Totuşi, nimic din toate astea - nici scandalul Watergate şi paleta lui de ipocrizie, coerciţie şi spionaj, nici Pescăruşul Jonathan Livingston, care tocmai fusese ecranizat, nici analiza tranzacţională sau terapia Gestalt - nu tulbura mintea sangvină şi raţională a lui Benjamin Hood. Hood îşi aştepta fericit amanta. În camera ei de oaspeţi. În acele vremuri întunecate. Billy Jack era cel mai popular film al anului.


Cu mişcări imperioase, Janey Williams părăsise camera de oaspeţi ca să-şi fixeze diafragma. Cu mişcări imperioase. Cu o nuanţă subliminală, insinuantă, de ceva ce aducea a resentiment. Era nota stridentă din cântecul suav al întâlnirii lor amoroase, dar Hood n-o remarcă. În mintea lui era următorul gând: cu toate inovaţiile astea, când era atât de simplu să foloseşti pilula contraceptivă, iar steriletul era cât se poate de sigur, de ce să persişti în folosirea acelui tampon de cauciuc? Ei bine, întârzierea sporeşte plăcerea, lăsând să se nască fantasme lubrice şi agreabile.

Plapuma din flanel ecosez de pe patul din camera de oaspeţi era răvăşită de recenta încleştare a copiilor din vecini.

O încleştare amoroasă, îşi zise Hood, o hăituială şi o pipăială de adolescenţi. Draperiile diafane, albe, din camera de oaspeţi atârnau fără vlagă, ca bretonul unei şcolăriţe triste.

Sertarele comodei erau goale, afară de-un bulgăre de naftalină care se rostogolea de colo-colo şi o cutie veche cu canule de unică folosinţă. Mobila din camera de oaspeţi îi amintea lui Hood - în timp ce deschidea şi închidea la loc sertarele - de piesele disparate de butaforie din studiourile de televiziune.

Erau lucruri urâte şi trecătoare. Carpeta miţoasă, de exemplu, avea culorile muştar şi verde de pădure. Ascundea rămăşiţe de brânză şi firimituri de biscuiţi insipizi. Se poate ca vinovat pentru lucrul ăsta să fi fost chiar el. Căci mai avusese o întâlnire cu Janey.

Pe măsuţa de lângă pat, o sticlă perfectă de votcă finlandeză perfectă strălucea perfect. Fusese în casa asta de-o sută cincizeci de ori, de când soţii Williams se mutaseră aici. De-o sută cincizeci de ori căutase acest refugiu, refugiul camerei de oaspeţi. Era recunoscător şi totodată ruşinat. Îşi dorea să fi rămas în capătul străzii, acolo unde locuia. Dar era neajutorat când îl apuca mâncărimea. Aceasta era una dintre explicaţiile pe care le avea. Se simţise singur chiar şi în braţele soţiei lui, singur în mulţime, singur în timpul şedinţelor, singur în timp ce arunca mingi de tenis câinelui, singur când juca Operation cu copiii lui. Se simţise singur în timpul conversaţiilor de navetişti, singur în timpul discuţiilor intime cu vechi colegi de facultate, din aceeaşi frăţie. Tatăl lui, care trăia singur în New Hampshire, îl făcea pe Hood să se simtă singur. Peisajul aspru de noiembrie îl făcea să se simtă singur.

Doar Janey, din motive pe care Hood era puţin probabil să le analizeze, îl distrăgea de la această izolare. Era conştient că are de-a face cu o situaţie temporară, dar se simţea îmboldit s-o exploreze.

Era mai mult de-atât. În oglinda de deasupra comodei, arăta bine pentru patruzeci de ani. Aproape patruzeci... în martie, la anul. Ia stai un pic. Pielea îi era întinsă peste ditamai burtoiul. Ca şi cum cineva întinsese un ambalaj contractil de celofan peste tânărul Benjamin Hood, cu carnea flască încă de pe-atunci. Arăta şifonat şi plin de pete.

Avea nevoie de o peliculă de luciu. Părul îi cădea. Îl purtase scurt toată viaţa - de fapt, nu-l văzuse niciodată -, iar acum dispăruse. Ochelarii stăteau cocoţaţi pe nasul lui mic şi coroiat ca un copac ramificat şi uscat pe un afloriment de granit. Ochii lui minusculi aveau culoarea antigelului. Ei da, era respingător la vedere. Semăna cu un patron de firmă funerară îmbătrânit în funcţie sau cu un vânzător şarlatan de proprietăţi cu vedere la mare. Ştia asta. Încerca să-şi compenseze defectele prin bunătate şi fidelitate. Încerca.

Erecţia lui slăbea. Tocmai acum. Arma lui de persuasiune bătută-n pietre scumpe se topea acolo unde fusese mai îndrăzneaţă, în dreptul boxerilor.

Cândva, visele sale fuseseră cântece. Se visa un baladist al făgăduinţei şi oportunităţii. Subteranele industriei financiare erau ale lui. Cândva fusese ca o iepşoară înaintea primei curse, ca un cadet înaintea invaziei. Avansase în direcţia viselor sale. Dar, prin 1973, dorinţa îl surprindea în momente cât se poate de nepotrivite: în timpul transmisiilor televizate ale masacrelor din Asia de Sud-Est, în timpul meciului-revan şă dintre Joe Frazier şi Cassius Clay, când Archibald Cox (procuror special în cazul Watergate, A. Cox a fost concediat în 1973, la cererea lui Richard Nixon, iritat de insistenţa cu care procurorul cerea înregistrările audio secrete de la Casa Albă - n.tr.) a fost concediat, când Thomas Eagleton a recunoscut că fusese supus unui tratament cu electroşocuri (În 1972, Eagleton a candidat din partea democraţilor la postul de vicepreşedinte al Statelor Unite, împreună cu George McGovern (pentru preşedinţie). Recunoaşterea tratamentelor la care a fost supus a atras retragerea sa din cursa electorală - n.tr.).

Hood nu se afla aici, în camera de oaspeţi, pentru că se parfuma, pentru că era voios sau pentru că răspândea bună-dispoziţie. După părerea lui, se afla aici fiindcă atingerea sa putea fi crudă. Era masculin, magic şi mistic. Era un spadasin. Janey Williams îi scosese la iveală aceste calităţi. Să ai o amantă e ca şi cum ai descoperi, ca agnostic, consolările oferite de religie. E ca şi cum ai avea o cădere nervoasă şi ai bea o tărie chiar în clipa în care ceasul bate ora patru. Nu simţea nici o nevoie să sondeze noi căi de a face amor acum că ieşise din starea de renunţare la dragoste. Nu era câtuşi de puţin nevoie să-şi manifeste latura feminină. Prefera poziţia clasică. Janey îl dorea aşa cum era. (Şi îi auzea acum paşii coborând scara. Poate căuta o bomboană, ca să i-o strecoare în gură în timp ce făceau dragoste.) Aşadar, avea puţină încredere. Puţină încredere nu era cine ştie ce, dar era ceva. Încrederea nu-l copleşise niciodată. Hood era plin de angoase. Şi de spaime. Orice schimbare a mediului înconjurător - falimentul firmei Bob's Stationery din oraş, spre exemplu, sau mutarea lui Bruce Abrams la cine ştie ce filială îndepărtată a firmei Shackley and Schwimmer - îl umplea de angoasă. Micile eşecuri ale vieţii îl aduceau, inexplicabil, în pragul lacrimilor, deşi reuşea întotdeauna să se tragă înapoi de pe buza acelei prăpăstii. Reuşea să vadă că dorinţa devenise un lucru subtil şi straniu în toţi anii scurşi. Dorinţa nu mai avea ca obiect sânii mari, în bustiere Cross Your Heart. Acum se născuse vânătoarea de confort.

Acesta era probabil momentul potrivit să-şi prepare o băutură.

Din pricina anxietăţii, suferea de următoarele: o eczemă uşoară, care i se întindea pe tot corpul, mai ales iarna, şi-i colora pielea într-un portocaliu pestriţ; hemoroizi, fiindcă nu avea un bun tranzit intestinal decât după o zi liniştită la serviciu, ceea ce i se întâmpla rar în ultima vreme; ulcer duodenal, pe care-l trata cu doze generoase de antiacide şi consumând cu precădere alimente albe (orez, terci de ovăz, cereale fierbinţi Cream of Wheat, cartofi, când şi când câte-un pahar cu lapte sau o bucată de brânză); umflături ale picioarelor despre care credea că sunt manifestări ale gutei; mărirea sesizabilă a ficatului şi pancreasului; şi afte.

Cel mai mult suferea din cauza aftelor. Însuşi instinctul de supravieţuire al celulelor sale părea să fi cedat în pliurile moi ale gurii. Celulele din acea zonă nu mai aderau una la alta; deschideau crăpături şi le lăsau deschise. Aftele îl chinuiau permanent pe Hood. Adesea i se întâmpla să aibă două, trei pe săptămână. De câteva ori, avusese mai mult de o duzină în acelaşi timp. Cele mai memorabile asemenea ocazii au fost: (1) în al doilea an petrecut la internat, (2) în săptămânile de colegiu de după despărţirea de Diana Olson, înainte de a începe să iasă în oraş cu colega ei de cameră, acum soţia lui, Elena O'Malley, şi (3) în timpul Postului Mare din 1971, când renunţase la tutun, cofeină şi alcool.

Benjamin Hood se considera un recordman printre cei afectaţi de afte bucale. Avea afte pe buze, în fundul gâtului, pe limbă. Avea unele lungi şi înguste pe gingii, care arătau ca nişte canale de irigaţie.

Citrice, ketchup, condimente - toate erau contraindicate.

La fel şi actul vorbirii.

Da, în spatele acestei afecţiuni era un imbold tainic, pe care Hood putea să-l desluşească. Imprecizia discursului, cu improvizaţiile şi invenţiile lui riscante - cel mai bine era să se scutească pe sine şi pe aftele sale de toate conversaţiile regretabile. Oare nu renunţase în tinereţe la cariera de crainic radio pentru lumea mai concretă a analizei financiare? Oare nu limbajul, cu sentimentul pe care i-l dădea, de rudă vitregă, îi rănise în halul ăsta gura? Ridicol. Îşi amintea de prima aftă, apărută cândva în toiul celui de-al Doilea Război Mondial şi care n-avusese nimic de-a face cu vorbitul în clasă sau cu a fi văzut fără a fi auzit.

Absolut nimic de-a face cu vorbitul. Descendenţa lui de yankeu, asta era. Născut dintr-un lung şir de fermieri care petreceau după-amiezi întregi pe verandă fără să adreseze un cuvinţel celor apropiaţi, dintr-un lung şir de yankei care erau în stare să invite orice necunoscut în casa lor de Ziua Recunoştinţei şi să se întindă la vorbă, nu o dată.

Pur şi simplu nu avea chef să vorbească.

Unde era Janey? Trecuse de patru. Se lăsa amurgul. Anxietăţile începeau să vocifereze înăuntrul lui. Leacurile pentru afte, leacuri de şarlatan, genul de chestii mistice amerindiene pe care i le-ar fi putut sugera soţia lui - lecitină, culturi de bacterii din iaurt, vitamina B12 în doze mari, alune, citrice, rugăciuni la Sfântul Cristofor. Le enumeră pe toate în timp ce evalua creşterea, în tranzacţiile lejere, a acţiunilor de divertisment pe care le avea de analizat pentru Shackley and Schwimmer.

Soţii Williams se mutaseră aici cam în perioada în care fiul său, Paul, plecase la şcoală. Cu trei ani în urmă? Copiii familiei Williams - Sandy, treisprezece ani, şi Mikey, paisprezece - erau puţin mai mici decât Paul şi Wendy, care aveau şaisprezece, respectiv, paisprezece ani, însă oricum erau cu toţii prieteni. Ceea ce nu însemna că Hood era de acord cu asta. Copiii lui Janey nu erau o companie potrivită pentru ai lui. Mike era un băieţel şters, cu un aer sinistru, graţios ca o bâtă de baseball din aluminiu. Iar Sandy era de-a dreptul înfricoşător. Un cinic intrigant şi reticent. Sandy vindea răspunsuri incorecte la testele de mate doar aşa, ca să se distreze.

La maturitate, avea să deţină una din prăvăliile alea unde găseai microfoane pentru interceptări telefonice, telescoape de mare precizie şi alte dispozitive de supraveghere. Avea să se-apuce de băut şi să-i urmărească pe vecini masturbându-se.

Jim Williams, tatăl lor, nu făcea nimic deosebit. Munca lui consta întru totul în ţeserea unor planuri de investiţie imature, din categoria celor care impuneau suspendarea benevolă a neîncrederii. Williams se număra printre primii investitori în afacerea fulgilor de polistiren expandat folosiţi la ambalarea obiectelor fragile şi a dispozitivelor video cu care marii atleţi puteau să-şi analizeze singuri performanţele.

Mai ales cu acest produs, Williams părea să fi definit o nevoie. Asimilase cu entuziasm chestiile învăţate la şcoala de business. Aparatul video îi generase atât capital, cât şi notorietate. Williams aducea acasă atleţi faimoşi, ca Seaver şi Koosman, ca să-i cunoască pe băieţii lui. Puştimea din cartier bântuia pe stradă, pe bicicletele Schwinn Typhoon cu şa în formă de banană, ca să urmărească evoluţia superstarurilor.

Lenea profesională a lui Williams nu părea să deranjeze pe nimeni în afară de Benjamin. Hood credea în călăreţii aspri de descendenţă New Haven, în acei cavaleri căutători ai Sfântului Graal, legendari capi de familie a căror dominaţie era marcată mai ales, chiar dacă nu în întregime, prin intimidare. Jim Williams, pe de altă parte, şi-a cumpărat şervete Marimekko. A mai cumpărat un pat cu saltea cu apă şi un sedan Cadillac. Avea temperament de golden retriever - genul bălos, dar simpatic -, însă, în acelaşi timp, era un mincinos, un colportor de poveşti pescăreşti. Aşa cum povestea chiar el, Williams navigase prin apele învolburate ale anului 1973 şi i se păruse că-s doar nişte vaduri pitoreşti. Nu avusese niciodată ghinion. Nu avusese niciodată o zi proastă.

Dar crima lui de căpătâi era faptul că nu-şi preţuia nevasta.

Jim Williams. Un ins cumsecade.

Votca era un catalizator al acestei litanii răzbunătoare.

Hood se uita la pantalonii atent împăturiţi, la puloverul din lână în carouri - erau aşezate pe fotoliul de răchită de sub fereastră -, şi se întreba dacă n-ar fi mai bine să se îmbrace, poate că Janey ar fi vrut să-l poate dezbrăca din nou, până la piele. Poate că asta era. Ca un fel de joc erotic. Fireşte. Ca adolescenţii care vin la o partidă de pocher pe dezbrăcate purtând treisprezece straturi de haine. Hood nu s-ar fi convertit la nudism - oricum nu erau plaje de nudişti în Fairfield County -, dar îi plăcea jocul.

Nu se cădea niciodată să-ţi compari soţia cu amanta, pentru că soţia câştiga întotdeauna, aşa cum clasicii erau mai buni, aşa cum primele piese de jazz aveau nuanţe pe care nici un alt cântec nu le avea. Totuşi, efemerele refrene îl bântuiau pe Hood. Uneori, ele articulau un întreg sezon de necazuri la birou. Alteori, tristeţea unei căsnicii aflate în impas.

Singurătatea lui. Pe urmă, viorile se amplificau în pasajul de legătură şi, până la urmă, cântecele alea nu mai erau chiar aşa de rele. El şi soţia lui se potriveau foarte bine, zău aşa.

De exemplu, în renunţarea cu desăvârşire la orice contact intim. Nu mai făceau dragoste. De aproape doi ani, nici nu le mai trecuse prin minte.

Familia, ce încrengătură de legături putrede! Stalin lua copiii de la părinţii lor şi îi creştea ca pe nişte apărători ai statului. Iubirea, conform preceptelor din cărticica roşie a lui Mao, nu era un pretext pentru a procrea. Aceste abordări ale problemei nu erau chiar aşa de îngrozitoare. Aici, în nord-est, poţi să fugi cu amanta şi totuşi să-ţi iubeşti nevasta.

Pentru că încă n-ai apucat să-ţi oblojeşti amanta bolnavă, iar ea nu te-a văzut plângând într-o criză de furie sau lovindu-ţi băiatul. Şi n-a ajuns să se plictisească ascultându-ţi cele două luări de poziţie filozofice precar articulate (şi anume că o perioadă petrecută în slujba naţiunii clădeşte caracterul şi că nici un bărbat n-ar trebui să mai predea vreodată la un liceu), nici nu ţi-a descoperit întâmplător ura ascunsă faţă de anumite grupuri etnice. Cu timpul totuşi, ea şi soţia ta ajung să semene - poate chiar se împrietenesc. Atunci te îndrăgosteşti de o nouă amantă.

Elena fusese timidă, frumoasă, stoică şi sclipitoare. Ştia asta aşa cum ştia că anumite filme erau nemaipomenite fiindcă le adorase în tinereţe. Acum, chiar dacă adormea în timp ce aceleaşi filme rulau la televizor, încă le iubea. Elena fusese o femeie timidă, sclipitoare, frumoasă şi cu care era imposibil să vorbeşti.

La o petrecere din 1956, la care cânta o trupă acceptabilă de jazz, cu un toboşar celebru de prin partea locului, o petrecere în timpul căreia conversaţia lâncezea şi se împiedica şi nimeni nu părea să calce pe podea la momentul potrivit, iar Benjie Hood îşi îneca în băutură regretele pricinuite de eşecul relaţiei sale amoroase cu Diana Olson - fata era în aceeaşi încăpere şi dansa cu un alt tip -, în vreme ce amestecul de ploaie rece şi fulgi de zăpadă se abătuse asupra întregii regiuni din jurul Bostonului, Hood îşi împăturise mai întâi haina de la costum. Poate că nu chiar de seara aceea îşi aducea el aminte acum, poate că erau doar poveştile despre seara aceea, însă oricum se ataşase de acele poveşti. Le spunea şi le tot spunea.

Elena părea să fi recunoscut în el ceva din prima clipă, îşi zisese el, şi era ceva ce nu-i plăcuse. Asta o întărâtase.

Tot ce ascundea Hood - remuşcări, afte, lipsa aptitudinilor sportive - era transparent pentru Elena. Poate că auzise câte ceva de la Diana.

Ritualurile complicate ale civilizaţiei s-au îndepărtat de el, lăsându-l de îndată descoperit în faţa grijii ei. N-o putea ascunde. De prea multe ori se mutase de la o şcoală elementară la alta. Căzuse de pe un pod de cale ferată în apele repezi ale unui râu, pe când era purtat în braţe de tatăl său. Aproape că se înecase. Părinţii lui se despărţiseră urât. Îi spusese toate astea. Nu-şi mai amintea ce poveste invocase. Nu-şi mai amintea prea bine amănuntele, exceptând o cameră întunecoasă, plină de fum, căldura ţesăturii de tweed, excesul de zel al toboşarului, ritmul accelerat al unei noi idile.

"Ar trebui să citeşti..." au fost primele cuvinte pe care i le adresase Elena. Nu ştiu ce autor mistic. Emanuel Swedenborg. Sau Madame Blavatsky. A spus-o zâmbind frivol, aşa cum alţii ţi-ar face cu ochiul şi ar spune "Frumoasă cravată!" A urât-o pentru asta; a urât-o pentru că îi invocase un nume. Dacă Elena ar fi fost bărbat, Hood i-ar fi scuipat votca în faţă. Cu toate astea, era adâncit în conversaţie, trăncănind ca beţivii. Vorbind din nou despre podul acela de cale ferată. Nu se simţea în largul lui alături de ea şi asta a părut să fie o condiţie de la bun început.

Ceilalţi membri ai frăţiei treceau întâmplător pe-acolo, intrând şi ieşind din discuţie. Dansurile treceau. Solouri lungi de clarinet. Toboşarul le smulgea aplauze tuturor. Toboşarul se arunca asupra tobelor ca şi cum povestea acelei seri, povestea acelei petreceri, era responsabilitatea lui. Ca şi cum voia să se asigure că trece prin fiecare stare de spirit a percuţiei, prin fiecare culoare tonală, înainte ca seara să se încheie.

Era o cursă împotriva măsurilor muzicale. Orice se putea întâmpla în lume, îi spunea Hood viitoarei lui soţii. Profituri şi pierderi. Comunism şi capitalism. Nu avea nici cea mai mică importanţă. Putea să fie admis în programul de perfecţionare de la Chase Manhattan sau First Boston Bank sau putea să fie respins. Crestăturile de pe un harpon de vânat balene, decăderea nord-esticilor, plictiseala din timpul vânătorii de raţe - nu se putea decide asupra cărui subiect să-şi dea cu părerea mai întâi. Tot ce conta era o maşină trăsnet şi o fată căreia nu-i era teamă să poarte pantaloni largi şi să fumeze.

Elena n-a spus nimic. Era la fel de uşor de "citit" ca un tratat german de teologie. Dar nici nu l-a mustrat. N-a pomenit nimic despre greutatea lui şi nici nu i-a ciufulit părul. I-a frânt inima până la urmă, prin felul cum stătea acolo şi asculta, în vreme ce el turuia întruna despre lucruri pe care nu voia să le spună.

Aşa a priceput Hood că dragostea e apropiată de îndatorare.