Băieţi teribili / Wonder Boys

Michael Chabon s-a născut în 1963 în Washington D.C. şi este unul dintre cei importanţi scriitori americani actuali, fiind distins cu numeroase premii literare. După ce îşi ia licenţa în literatură engleză la University of California (1987), urmează un masterat în creative writing şi arte vizuale şi, în chip de lucrare de disertaţie, scrie un roman, The Mysteries of Pittsburgh, pe care profesorul lui îl trimite unei agenţii literare. Romanul apare în 1988, ajunge bestseller şi rămâne pe locul întâi în topul celor mai vândute cărţi al New York Times vreme de mai multe luni. Adaptarea cinematografică a romanului, lansată în 2008, îi are în distribuţie pe Sienna Miller, Mena Suvari şi Nick Nolte.

Chabon publică în continuare volume de proză scurtă - A Model World and Others Stories (1991), Werewolves in Their Youth (1999) - şi romane: Băieţi teribili (Wonder Boys, 1995), ecranizat în regia lui Curtis Hanson (L.A. Confidential, 8 Mile), The Amazing Adventures of Kavalier&Clay (2000), distins cu Premiul Pulitzer şi adaptat pentru marele ecran în regia lui Stephen Daldry (The Hours). Îi urmează Summerland (2002), recompensat cu Mythopoeic Fantasy Award, The Final Solution (2004), The Yiddish Policemen's Union (2007), care primeşte Nebula Award şi urmează fi ecranizat în 2009 de fraţii Coen. Cel mai recent roman al său, Gentlemen of the Road (2007), a fost publicat parţial în foileton în New York Times şi se bucură acelaşi succes la public.


Băieţi teribili este o incursiune plină de neprevăzut într-un campus universitar din Pittsburgh, printre hipsteri răzvrătiţi. Aici trăieşte Grady Tripp, profesor de engleză, scriitor în pană de inspiraţie, fumător înveterat de iarbă, soţ adulter la al treilea mariaj şi veşnic adolescent zigzagând spre criza vârstei a doua. În jurul lui pivotează studenţii - Hannah, fanul declarat al lui Tripp, de care e îndrăgostită în secret, şi James Leer, un băiat ciudat, obsedat de sinuciderile hollywoodiene şi incapabil să spună adevărul. Suita e completată de Terry Crabtree, editorul lui Tripp, un tip flamboaiant, care îi aşteaptă cu sufletul la gură noul roman. Iar noul roman, intitulat Wonder Boys, e o babilonie plină de digresiuni şi răsturnări de situaţie, ca şi existenţa autorului. Din nefericire pentru el, Tripp trebuie să-l termine într-un weekend.

O poveste tragicomică, cu tuşe fine de umor negru, în care întâmplările se îmbină ca piesele unui lego spre un final exploziv, dar şi o meditaţie despre arta scrisului, inspiraţie şi alegerile pe care fiecare trebuie să le facă în viaţă. Aşadar, dincolo de povestea cu întorsături neaşteptate, Băieţi teribili e o meditaţie asupra fisurilor pe care actul creaţiei le sapă în zidul care desparte realitatea de fantezie şi, mai cu seamă, asupra absurdului încercărilor prin care trece un om.

Băieţi teribili, unul dintre cele mai faimoase romane de campus, este publicat în peste cincisprezece ţări, fiind desemnat în 1995 Best Book of the Year de Publishers Weekly şi A Notable Book of the Year de New York Times. Filmul Wonder Boys (2000) îi are ca protagonişti pe Michael Douglas, Tobey Maguire, Robert Downey Jr. şi Katie Holmes şi a primit un Golden Globe şi un Oscar.

"Michael Chabon e unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai literelor americane din ultimii ani." (The Washington Post Book World)

"Un roman fără cusur, inventiv şi original, cu dialoguri iuţi şi bine ţintite, în care întâmplări insolite se succedă într-un ritm ameţitor." (Publishers Weekly)

"O poveste provocatoare şi captivantă, despre vulnerabilitatea şi forţa scriitorului în faţa lumii şi despre abilitatea lui de a se refugia în actul creaţiei." (Chicago Tribune)

"Michael Chabon e un magician al cuvintelor care reinventează mereu realitatea, izbutind să scrie ceea ce puţini izbutesc: comedie satirică." (The Los Angeles Times Book Review)

Primul scriitor adevărat pe care l-am cunoscut a fost un bărbat care şi-a scris opera sub numele August Van Zorn.

A locuit la McClelland, hotelul bunicii mele. Stătea în cea mai de sus cameră din turn şi preda literatură engleză la Coxley, un liceu micuţ, aflat pe celălalt mal al râuşorului din Pennsylvania, care taie oraşul în două. Numele lui adevărat era Albert Vetch, iar domeniul său cred că era Blake; îmi aduc aminte că Albert ţinea atârnată pe tapetul scorojit din camera lui o reproducere după Zilele din vechime (numele unui tablou semnat William Blake - n.tr.). O agăţase deasupra unui soi de policioară din lemn fixată cam în dreptul umerilor şi de care se atârnau costumele de haine. Policioara fusese cândva a tatălui meu. După moartea celor doi fii adolescenţi într-o explozie în spatele casei, în urmă cu câţiva ani, soţia domnului Vetch se internase într-un sanatoriu de lângă Erie. Întotdeauna am bănuit că domnul Vetch scria, măcar în parte, ca să câştige banii de care avea nevoie ca s-o ţină pe soţia lui acolo. Albert scria sute de povestiri de groază, multe dintre ele fiind publicate în periodicele vremii, precum Poveşti stranii, Povestiri ciudate, Turnul negru şi altele. Povestirile erau în stil gotic, în genul lui Lovecraft (H.P. Lovecraft, autor american de povestiri fantastice, de groază şi science fiction; este cunoscut pentru popularizarea conceptului de "horror cosmic" - n.tr.) şi se petreceau în orăşele uitate de lume din Pennsylvania, care fuseseră vizitate de extratereştri însetaţi de sânge sau de indienii Iroquois care îşi torturau victimele, însă erau scrise pe un ton sec, ironic şi într-un limbaj de-a dreptul bizar, pe care aveam să-l descopăr mai târziu în opera lui John Collier. Vetch scria noaptea, cu stiloul. Afundat într-un balansoar, cu o pătură Hudson Bay peste picioare şi o sticlă de whisky dinainte. Când avea inspiraţie, îl auzeai în toate colţurile hotelului adormit cum se legăna nebuneşte în balansoar, în vreme ce-şi răsplătea" eroii în moduri dintre cele mai înspăimântătoare din cauza pasiunii acestora pentru lucruri de nenumit.

Când piaţa povestirilor de groază a secat în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, plicurile albe cu punctuleţe întunecate şi adrese fabuloase din New York au încetat să mai vină cu regularitate pe tava Belleek de pe pianul bunicii mele; până când au dispărut cu totul. Ştiu că August Van Zorn a încercat să facă nişte modificări. A mutat acţiunea povestirilor în suburbii şi a pus mai mult accent pe umor, străduindu-se, fără succes, să-şi vândă scrierile glumeţe şi cuminţite către Collier's şi Saturday Evening Post. Apoi, într-o dimineaţă de luni, pe când aveam paisprezece ani, o vârstă la care începusem să apreciez opera bărbatului anonim, blând şi care se detesta, a bărbatului care locuia de doisprezece ani sub acelaşi acoperiş cu mine şi cu bunica, Honoria Vetch s-a aruncat în pârâul repede care trecea pe lângă sanatoriu, străbătea oraşul şi se vărsa în Allegheny-ul cel galben.

Trupul ei n-a mai fost găsit. În duminica următoare, când ne-am întors acasă de la biserică, bunica m-a trimis sus să-i duc domnului Vetch prânzul. În mod normal, s-ar fi dus chiar ea - întotdeauna zicea că nu se poate baza nici pe mine, nici pe domnul Vetch că n-o să ne irosim timpul unul celuilalt -, însă acum era furioasă pe el fiindcă refuzase, ca în toate celelalte duminici goale ale vieţii lui, să meargă la biserică. Aşa că bunica a tăiat coaja feliilor de pâine de la două sandvişuri cu pui pe care le-a aşezat pe o tavă alături de o solniţă, o piersică albă şi o Biblie, iar eu am urcat în camera lui, unde l-am găsit cu o găurică cu marginile negre în tâmpla stângă, aşezat în balansoarul lui care încă se mai legăna. În ciuda înclinaţiei sale către literatura sângeroasă şi spre deosebire de tatăl meu, care am înţeles că făcuse totul harcea-parcea în jurul lui, Albert Vetch s-a stins curat şi cu minimum de sânge.

Zic că Albert Vetch a fost primul scriitor adevărat pe care l-am cunoscut nu pentru că, o vreme, a reuşit să-şi vândă operele unor reviste, ci pentru că a fost primul, dintre cei pe care-i ştiu, care a suferit de boala miezului nopţii; adică a avut balansoarul, credincioasa sticlă de whisky şi ochii larg deschişi de o insomnie lucidă chiar şi în timpul zilei. În orice caz, acum dacă stau şi mă gândesc, a fost primul scriitor, adevărat sau de orice alt fel, care mi-a ieşit în cale, pe parcursul unei vieţi un pic cam prea aglomerate cu reprezentanţi ai acestei rase acrite şi fricoase. El a devenit exemplul pe care, în calitate de scriitor, l-am urmat de atunci încoace. Sper doar că nu l-am inventat eu.

În vinerea aia, când mă duceam la aeroport ca să aştept avionul lui Crabtree, mă gândeam la povestea - şi povestirile - lui August Van Zorn. Mi-era imposibil să mă întâlnesc cu Terry Crabtree fără să-mi amintesc de povestirile alea stranii şi misterioase, mai ales că îndelungata noastră prietenie se putea spune că se clădise pe anonimatul lui August Van Zorn, pe eşecul abject care distrusese spiritul bărbatului pe care bunica mea îl compara cu o umbrelă stricată. După douăzeci de ani, şi prietenia noastră ajunsese să semene cu unul dintre oraşele din poveştile lui Van Zorn: era ca o structură ridicată, fără veste, pe o membrană subţire a realităţii de sub care pândea, în semitrezie, o Chestie cu un ochi galben pe jumătate deschis, care se holba în sus, la noi.

Cu trei luni înainte, Crabtree fusese făcut membru al comitetului WordFest-ului de anul ăsta - eu îi făcusem rost de invitaţie - şi, cu toate că Terry îmi lăsase nenumărate mesaje, nu mai vorbisem cu el decât o singură dată, preţ de cinci minute, într-o seară de februarie când mă întorsesem acasă, cam afumat cu marijuana, de la o petrecere organizată de rectorat. Trecusem pe acasă cât să-mi pun o cravată şi să merg cu nevastă-mea la altă petrecere, pe care o dădea şeful ei în Shadyside. Cât am vorbit cu Crabtree, am fumat o ţigară cu canabis. Mă ţineam de receptor să nu cad şi mă simţeam ca într-un tunel de vânt lung, rece şi zgomotos.

Îmi simţeam părul fluturându-mi în jurul feţei şi cravata fugindu-mi în spate. Cu toate că aveam vaga senzaţie că vechiul meu prieten îmi vorbea furios şi dojenitor, cuvintele lui zburau ca nişte fâşii buclate de hârtie de ambalaj sau de rumeguş, de care mă feream cu mâna în goana lor pe lângă mine. Vinerea aia a marcat unul dintre puţinele momente din istoria prieteniei noastre când n-am aşteptat cu nerăbdare să-l revăd pe Terry. De fapt, mi-era groază de acea revedere.

Îmi amintesc că, în după-amiaza aia, le-am dat drumul mai devreme studenţilor din ultimul an. Le-am spus că din cauza WordFest-ului. Însă, în timp ce se scurgeau afară din clasă, toţi s-au uitat la bietul James Leer. Am terminat de strâns toate exemplarele corectate şi toate criticile bătute la maşină ale celei mai recente povestiri a lui Leer şi le-am îndesat în servietă, mi-am pus haina pe mine şi am dat să ies din clasă. Abia atunci am văzut că băiatul era tot pe scaun, în fundul sălii, în spaţiul pustiu. Ştiam c-ar fi trebuit să-i zic ceva să-l consolez - colegii lui fuseseră teribil de duri cu el -, iar James părea că ar fi dorit să-mi audă vocea, însă eram foarte grăbit să ajung la aeroport şi eram nervos că băiatul era tot timpul aşa de straniu. Ca atare, nu i-am spus decât la revedere şi m-am îndreptat spre uşă.
- Stingeţi lumina, vă rog, a zis el cu vocea lui blândă, voalată şi sugrumată.

Ştiam că n-ar fi trebuit, dar am făcut-o.

Şi-aşa, iată că aţi aflat epitaful meu, sau unul dintre ele, pentru că pe mormântul meu va trebui să fie un monument cu mottouri pline de regret pe toate cele patru feţe, dăltuite cu litere mici, foarte înghesuite. L-am lăsat pe James Leer singur, în întuneric şi am ajuns la aeroport cu vreo jumătate de oră înainte să aterizeze avionul lui Crabtree. Ceea ce mi-a oferit posibilitatea să stau în maşină, în parcarea aeroportului, să fumez un joint şi să-l ascult la Ahmad Jamal. N-o să mă prefac că nu mă gândisem la această idilică jumătate de oră atunci când le dădusem drumul studenţilor. De-a lungul anilor, renunţasem la multe vicii - la whisky, la ţigări şi la diverse droguri non-newtoniene (orice fel de substanţă care poate da dependenţă şi care se află, în general, în altă formă decât cea lichidă. - n.tr.). Însă eu şi marijuana rămăseserăm prieteni nedespărţiţi. Aveam douăzeci şi opt de grame parfumate de Humboldt County, California, ascunse în torpedou, într-un portofel cu fermoar.

Crabtree a coborât din avion cu o gentuţă din pânză în mână. Pe un umăr mai avea atârnată o geantă, iar cu mâna cealaltă ţinea de braţ o persoană înaltă şi atrăgătoare. Persoana în cauză avea părul lung, cu bucle negre, şi era îmbrăcată cu un trenci uluitor roşu peste o rochie neagră. În picioare avea nişte pantofi negri, cu tocuri de doisprezece centimetri.

Râdea încântată de ceea ce îi şoptea Crabtree la ureche. Cu toate astea, mie nu mi se părea că persoana aia ar fi femeie.

Deşi nu puteam băga mâna-n foc.
- Tripp, a zis Crabtree apropiindu-se de mine cu mâna liberă întinsă.

Apoi m-a îmbrăţişat, iar eu am rămas aşa o secundă sau două în plus, strângându-l tare la piept şi străduindu-mă să judec după tăria coastelor lui Terry dacă mai ţine la mine.
- Mă bucur să te văd. Ce mai faci? I-am dat drumul şi-am făcut un pas înapoi. Crabtree avea obişnuita-i expresie zeflemitoare, ochii îi erau strălucitori şi tăioşi, dar nu părea să fie supărat pe mine. Odată cu vârsta, îşi lăsase părul să-i crească, nu ca majoritatea bărbaţilor de patruzeci de ani interesaţi de modă, care încearcă să compenseze pentru vreo formă incipientă de chelie. Terry îşi lăsase părul lung din vanitatea cea mai pură şi mai de netăgăduit: avea un păr superb, des, de culoarea castanei, care-i cădea ca o perdea mătăsoasă până la umeri. Era îmbrăcat cu un pardesiu cu cordon, bine croit, de culoarea măslinelor verzi, peste un costum superb - marfă italienească, dintr-o mătase cu luciu metalic de un verde asemănător cu cel de pe spatele bancnotei de un dolar. În picioare avea nişte pantofi sport din piele împletită, purtaţi direct pe piciorul gol, iar pe nas o pereche de ochelari cu rame rotunde, ca de şcolar, pe care nu-i mai văzusem până atunci.
- Arăţi nemaipomenit, am constatat eu.
- Grady Tripp, ţi-o prezint pe domnişoara Antonia, ăăă, domnişoara Antonia...
- Sloviak, a intervenit persoana, cu o voce banală de femeie drăguţă. Încântată de cunoştinţă.
- S-a dovedit că locuieşte la o stradă de mine, pe Hudson.
- Mă bucur de cunoştinţă, am zis eu. E strada mea preferată din New York.

Am încercat să studiez discret arhitectura gâtului domnişoarei Sloviak, dar tipa şi-l înfăşurase cu o eşarfă cu modele viu colorate. Ceea ce m-a făcut să intru la bănuieli.
- Aveţi bagaje? Crabtree şi-a păstrat geanta de pânză albastră şi mi-a întins-o pe cea de pe umăr. Care era surprinzător de uşoară.
- Numai asta?
- Numai asta, mi-a răspuns el. Crezi că putem s-o ducem cu maşina şi pe domnişoara Sloviak?
- Cred că e în regulă, am încuviinţat eu uşor neliniştit, pentru că începusem deja să-mi dau seama ce fel de seară ne aştepta.

Cunoşteam mult prea bine expresia din ochii lui Crabtree.

Se uita la mine de parc-aş fi fost un monstru pe care el însuşi îl crease, cu creierul şi mâinile lui, iar acum era gata să apese pe butonul care m-ar fi trimis învârtindu-mă spasmodic prin peisajul rural al patriei, ca să distrug până-n temelii ferme rudimentare şi să despoi de farmece fecioarele de la ţară. Mai mult de-atât, odată iscată ideea asta, Terry putea deveni foarte imaginativ, iar dacă mijloacele de a crea un alt dezastru aveau să-i fie la îndemână, atunci avea să le exploateze fără milă în cursul nopţii. Dacă domnişoara Sloviak nu era un travestit, atunci Crabtree avea s-o transforme cu siguranţă într-unul.
- La ce hotel stai?
- A, eu locuiesc aici, mi-a răspuns domnişoara Sloviak împurpurându-se. Adică, părinţii mei locuiesc aici. În Bloomfield. Dar poţi să mă laşi în centru şi-o să iau de-acolo un taxi.
- Ei, oricum şi noi trebuie să ne oprim în centru, Crabtree, am zis eu din dorinţa de a le arăta tuturor celor implicaţi că eu cu el aveam treabă şi că, după părerea mea, domnişoara Sloviak nu era altceva decât un apendice temporar la grupul nostru. Ca s-o luăm pe Emily.
- Unde se ţine cina asta la care mergem noi?
- În Point Breeze.
- Şi asta e departe de Bloomfield?
- Nu foarte departe.
- Atunci e grozav, a concluzionat Crabtree şi a luat-o pe domnişoara Sloviak de cot şi au pornit spre banda de bagaje, dând de zor din picioruşele lui scheletice ca să ţină pasul cu ea. Haide, Tripp! mi-a strigat peste umăr.

A durat ceva până au început să sosească bagajele. Domnişoara Sloviak a profitat de întârziere ca să se ducă la toaletă - toaleta femeilor, desigur. Eu şi Crabtree am rămas pe loc, rânjind unul la celălalt.
- Iar eşti afumat, mi-a zis.
- Ticălosule, i-am răspuns. Cum o mai duci?
- Sunt şomer, m-a anunţat mândru.

Eu am zâmbit, dar apoi falca lui Crabtree a zvâcnit şi am înţeles că nu glumea.
- Ai fost concediat? l-am întrebat.
- Încă nu, m-a lămurit el. Dar se pare c-o să vină şi momentul ăsta. Curând. Dar o să fie bine. Aproape toată săptămâna am avut întâlniri în oraş. Am luat masa cu mai mulţi indivizi.

Terry a continuat să ridice din sprâncene şi să zâmbească, de parcă situaţia dificilă în care se afla nu reuşea decât să-l amuze - Terry Crabtree avea un talent deosebit de a se lua singur peste picior - şi, într-o anumită măsură, eram sigur că aşa şi era.
- Nu s-au înghesuit prea tare.
- Dar, Dumnezeule, Terry! De ce? Ce s-a întâmplat?
- Se fac restructurări, a spus el.

Cu două luni înainte, Bartizan, editura mea, fusese cumpărată de Blicero Verlag, un uriaş conglomerat media nemţesc, iar zvonurile ulterioare referitoare la o curăţenie fără milă operată de noii proprietari reuşiseră să ajungă chiar şi în Pittsburgh.
- Presupun că nu corespund noului profil corporatist.
- Şi anume?
- Competenţa.
- Şi unde-o să te duci? Crabtree a clătinat din cap şi a ridicat din umeri.
- Deci? Cum ţi se pare? a zis el. Domnişoara Sloviak? A stat lângă mine.

Undeva a început să sune o alarmă care ne anunţa că se pune în mişcare caruselul cu valize. Cred că amândoi am tresărit.
- Ştii în câte avioane m-am urcat cu speranţa să nimeresc lângă cineva ca ea? Şi mai ales acum, că eram în drum spre Pittsburgh? Nu crezi că e o bilă albă pentru Pittsburgh, dacă a fost în stare să dea o domnişoară Sloviak?
- Care e, de fapt, un travestit.
- Vai! a exclamat el părând şocat.
- Nu-i aşa?
- Pun pariu că aia e valiza ei, a spus Terry arătându-mi un geamantan mare din piele de ponei cu pete, învelit în ceva ca un plastic de protejat canapelele.

Geamantanul ieşea de sub fâşiile de cauciuc de la gura caruselului.
- Bănuiesc că nu vrea să i se murdărească.
- Terry, ce-o să faci? am întrebat eu.

Mă simţeam de parcă alarma de mai devreme continua să îmi reverbereze în piept.
- Ce-o să se întâmple cu mine? m-am gândit. Ce-o să se întâmple cu cartea mea?
- În fond, de când eşti la Bartizan? De zece ani? Sunt numai zece dacă nu-i numeri şi pe ultimii cinci, mi-a răspuns el întorcându-se. Ceea ce presupun c-ai şi făcut, a continuat uitându-se la mine cu o privire blândă.

Ochii îi ardeau într-o combinaţie de maliţiozitate şi afecţiune, exprimată atât de plastic de numele lui de familie. Înainte să deschidă gura, am ştiut ce avea să mă-ntrebe.
- Cum merge cartea? M-am întins după valiza din piele de ponei înainte să ne depăşească.
- Bine, i-am răspuns.

Crabtree se referea la cel de-al patrulea roman al meu sau la ceea ce se dorea a fi cel de-al patrulea roman al meu, Wonder Boys, pe care li-l promisesem celor de la Bartizan la începutul precedentei administraţii prezidenţiale. Cel de-al treilea roman, Ţinutul de la subsol, câştigase PEN Award şi, la douăsprezece mii de exemplare, se vânduse de două ori mai bine decât celelalte două romane la un loc. În urma acestui succes, Crabtree şi şefii lui de la Bartizan fuseseră destul de încrezători în capacitatea mea de a atinge cel puţin statutul de favorit al publicului şi-mi avansaseră o sumă de bani ridicolă în schimbul a nimic mai mult decât un zâmbet cretin din partea autorului lovit de dambla şi a unui titlu inventat în vreme ce făceam pipi în troaca de aluminiu a toaletei pentru bărbaţi de la stadionul Three Rivers. Din fericire, în acel moment mi-a venit o idee superbă de roman - trei fraţi dintr-un orăşel bântuit din Pennsylvania se nasc, cresc şi mor - la care începusem să lucrez imediat. Iar de atunci mă tot căzneam cu abnegaţie să-l dau gata. Motivaţia şi inspiraţia nu erau o problemă. Din contră, în faţa maşinii de scris eram mereu vesel şi pus pe treabă şi nu suferisem niciodată de ceea ce se numeşte blocajul scriitorului. Nici nu credeam în chestia asta.

Problema mea era chiar pe dos. Aveam prea multe de scris: prea multe clădiri grozave, dar nenorocite, de construit, prea multe străzi de botezat, prea multe ceasuri de turlă de pus să bată, prea multe personaje de scos din mizerie asemenea unor flori ale cărei petale le smulgeam ca să ajung la delicatele şi complicatele organe interne, prea multe secrete terifiante de natură financiară de dezgropat, de îngropat şi apoi de dezgropat iar, prea multe divorţuri de declarat, prea mulţi moştenitori de dezmoştenit, prea multe întâlniri amoroase de aranjat, prea multe scrisori de trimis în mâini malefice, prea mulţi copii neprihăniţi de ucis cu febră reumatică, prea multe femei de lăsat neîmplinite şi lipsite de speranţă, prea mulţi bărbaţi de împins pe calea adulterului şi furtului, prea multe focuri de aprins în inima unor case străvechi. Romanul era despre o singură familie, iar în dimineaţa respectivă ajunsese la 2.611 pagini şi fiecare în parte fusese revizuită şi rescrisă de câte şase ori. Şi totuşi, în ciuda anilor care trecuseră de când lucram la roman şi cu toate cuvintele cheltuite ca să descriu excentricele cărări ale vieţii personajelor, prin cerurile de un albastru violent, pe unde tot eu le trimisesem, personajele mele nu-şi atinseseră încă zenitul. Nu mă apropiasem nici pe departe de final.
- E gata, am spus. În esenţă, e gata. Acum doar îl mai cârpesc pe ici, pe colo, înţelegi, amice?
- Excelent. Am sperat să-mi arunc un ochi pe el weekendul ăsta. A, uite încă una. Pun pariu că e tot a ei, a zis Terry, arătându-mi o gentuţă drăgălaşă din stofă şi piele roşie, şi ea băgată tot într-o husă de plastic şi care se apropia pe banda de bagaje. Crezi că se poate? Am pus mâna pe cea de-a doua valiză - era mai curând o geantă Gladstone, un flecuşteţ ca o jumătate de lună cu mânere - şi-am aşezat-o pe jos lângă cealaltă.
- Nu ştiu, am răspuns. Uite ce-a păţit Joe Fahey.
- Da, a ajuns faimos, mi-a întors-o Crabtree. La a patra carte.

John Jose Fahey, un alt scriitor adevărat pe care-l cunoscusem, nu scrisese decât patru cărţi - Veşti triste, Un pic cam trist, Adoratori şi uitaţi şi Opt ani lumină de plumb. Mă împrietenisem cu Joe în urmă cu aproape doisprezece ani, în timpul rezidenţiatului la colegiul din Tennessee, unde Joe preda creative writing. Când l-am cunoscut, era un scriitor disciplinat, cu un talent admirabil pentru digresiunile narative, pe care pretindea că l-a moştenit de la mama lui, care venise din Mexic, dar mai avea şi vreo câteva obiceiuri proaste şi imposibil de înţeles. Era un tip curtenitor, ba chiar plăcut, care la treizeci şi doi de ani avea deja părul alb. După succesul moderat al celei de-a treia cărţi, editorii îi dăduseră un avans de o sută douăzeci şi cinci de mii de dolari, ca să-l încurajeze să le scrie şi un al patrulea roman. Prima încercare s-a dovedit aproape instantaneu un fiasco. Încrezător, s-a apucat de o a doua variantă la care a lucrat doi ani de zile, pentru ca în final s-o abandoneze pe motiv că era de rahat. Următoarea încercare a fost respinsă de editor înainte ca Joe s-o termine, din cauză că era deja mult prea lungă şi, în orice caz, nu era genul de carte pe care editura era interesată s-o publice.

După asta John Jose Fahey a luat-o vijelios la vale pe panta eşecului. Şi-a pierdut postul de la colegiul din Tennessee atunci când a început să se prezinte beat la ore şi să le vorbească cu o cruzime impardonabilă studenţilor netalentaţi şi după ce, într-o zi, a fluturat un pistol din spatele catedrei şi le-a cerut cursanţilor să scrie despre frică. S-a distanţat de soţie, iar ea, deşi nu ar fi vrut, l-a părăsit, luând cu ea şi jumătate din profiturile obţinute de Joe în urma fabulosului contract. După o vreme, Fahey s-a mutat înapoi în Nevada natală şi a trăit dintr-un motel într-altul. Câţiva ani mai târziu, când schimbam avionul la aeroportul din Reno, m-am întâlnit cu el. Joe nu se ducea nicăieri. Făcea doar act de prezenţă la McCarran. La început s-a prefăcut că nu mă recunoaşte. Nu mai auzea cu o ureche şi avea un aer neatent şi distant. Totuşi, după mai multe pahare de margarita în barul aeroportului, mi-a spus că, în sfârşit, după şapte încercări, îi trimisese editorului ceea ce credea el că e un manuscris final pasabil. L-am întrebat ce părere are despre roman.
- E acceptabil, mi-a răspuns cu răceală.

Apoi l-am întrebat dacă nu era fericit că-l terminase. A trebuit să-i repet întrebarea de două ori.
- Fericit ca o nenorocită de moluscă, m-a lămurit el.

După asta am auzit tot felul de zvonuri. Se pare că, la scurt timp după întâlnirea noastră, Joe încercase să-şi retragă a şaptea variantă a manuscrisului şi se dăduse bătut când editorul, epuizat, îl ameninţase că-l dă în judecată. Am auzit că paragrafe întregi din roman trebuiseră excizate, din cauză că nu aveau nici un rost, nici o logică şi aveau o tonalitate nejustificat de amară. Am auzit tot felul de chestii de rău-augur.

Totuşi, într-un târziu, Plumbul s-a dovedit o carte destul de bună şi, împreună cu publicitatea adusă de moartea prematură şi absurdă a lui Joe - a fost lovit, dacă vă amintiţi, pe Virginia Street, de o maşină blindată plină cu încasările unui cazinou -, s-a vândut relativ bine în librării. Editura şi-a recuperat majoritatea banilor de avans şi toată lumea a zis că era mare păcat că Joe Fahey nu mai trăise destul ca să se bucure de succesul cărţii, dar eu nu eram sigur că le împărtăşeam opinia. Dacă n-aţi citit romanul, Opt ani lumină de plumb reprezintă volumul de metal în care ar trebui să te încastrezi dacă vrei să scapi de atingerea neutrinilor.

Presupun că mititeii ăia daţi dracului sunt peste tot.
- OK, sigur, Crabtree, am spus. Te las să citeşti, să zicem, vreo douăsprezece pagini.
- Oricare douăsprezece pagini vreau eu?
- Sigur. Care vrei tu.

Am râs, dar mi-era teamă că ştiam pe care avea să le aleagă: pe ultimele douăsprezece. Ceea ce avea să fie o problemă, fiindcă în ultima lună, ştiind că venea în oraş, scrisesem cinci "capitole finale" diferite, supunându-mi bietele personaje, dezvoltate abia pe jumătate, la o varietate de dezastre biblice, de băi de sânge shakespeariene, de mici accidente fericite de viaţă, toate într-o încercare disperată de a obliga imensul zeppelin care se deplasa cu viteză, dar fără vreo ţintă precisă, şi al cărui comandant nebun eram să aterizeze forţat. Nu existau "ultimele douăsprezece pagini" sau, mai curând, existau şaizeci de ultimele douăsprezece pagini, toate absurd de bruşte, de aleatorii şi de violente, echivalentul literar al unei piste în flăcări, bătute de vânt, din Lakehurst, New Jersey. I-am tras lui Crabtree un zâmbet larg, pe care l-am susţinut cu un minut mai mult decât ar fi trebuit. Lui Crabtree i s-a făcut milă de mine şi s-a uitat în altă parte.
- Fii atent, a zis el.

M-am uitat. Spre noi venea o valiză ciudată, din piele neagră, învelită, la fel ca şi celelalte două geamantane, într-un plastic gros, transparent, prins cu scotch, mare cât tomberon şi modelată conform unei geometrii ciudate, de parcă ar fi fost proiectată să transporte, în stare intactă, inima, valvele şi ventriculele unui elefant.
- Aia trebuie să fie o tubă, am spus eu.

M-am uitat la Terry pe sub sprâncene.
- Crezi că...?
- Cred că da, mi-a răspuns Crabtree. E învelită în plastic.

Am ridicat-o de pe bandă - era mai grea decât părea - şi am aşezat-o lângă celelalte două, după care ne-am dus lângă toaleta femeilor şi am aşteptat-o pe domnişoara Sloviak.

Când, după alte câteva minute, nu se întorsese, ne-am hotărât c-ar fi cazul să închiriem un cărucior. Am împrumutat un dolar de la Crabtree şi, după o luptă scurtă cu aparatul care elibera cărucioarele, am reuşit să iau unul, pe care l-am împins apoi pe covorul care ducea spre toaletă.
- Domnişoară Sloviak? a strigat Crabtree, bătând, ca un gentleman, în uşa toaletei femeilor.
- Ies imediat, a răspuns domnişoara Sloviak.
- Probabil că-şi pune la loc husa de plastic peste puţică, am zis eu.
- Tripp! m-a apostrofat Crabtree.

S-a întors şi, de data asta, s-a uitat direct în ochii mei, susţinându-mi privirea cât de mult a putut, dată fiind starea agitată a receptorilor lui de plăcere.
- Sigur, am spus. Ai dreptate. Crabtree, o să mai fii editorul meu?
- Sigur, a zis şi el.

Şi-a dezlipit privirea din ochii mei şi s-a întors să se uite la parada mişcătoare de bagaje care pluteau pe bandă.
- O să fie în regulă.

Apoi domnişoara Sloviak a ieşit din toaletă - coafura era refăcută, obrajii înroşiţi, pleoapele proaspăt pictate cu un albastru-verzui şi mirosea a ceea ce am recunoscut a fi Cristalle, parfumul cu care se dădeau şi nevastă-mea, Emily, dar şi amanta mea, Sara Gaskell. Mie mirosul ăla mi s-a părut un pic cam amărui, aşa cum vă puteţi închipui. Domnişoara Sloviak s-a uitat la bagaje, apoi la Crabtree, după care buzele rujate i s-au lăţit într-un zâmbet larg, cu toţi dinţii la vedere, aproape intolerabil de cochet.
- Vai, domnule Crabtree, a spus domnişoara Sloviak imitând-o pe Mae West, acolo, pe căruciorul ăla de bagaje, e o tubă, sau doar te bucuri să mă vezi? Spre uluirea mea, Crabtree s-a făcut roşu ca racul. Trecuse multă vreme de când nu-l mai văzusem aşa.