Moartea lentă a Lucianei B.

Guillermo Martínez s-a născut în Bahía Blanca, Argentina, în 1962. Debutează la vârsta de nouăsprezece ani cu volumul de povestiri La jungla sin bestias, recompensat cu Premio Nacional Roberto Arlt.

În 1988 scrie un al doilea volum de povestiri, Infierno grande, pentru care primeşte premiul acordat de Fondo Nacional de las Artes. În 1993 Martínez îşi publică primul roman, Despre Roderer (Acerca de Roderer; Humanitas, 2008), şi participă la Forumul hispano-american al tinerilor scriitori de la Málaga. În 1998 îi apare un nou roman, La mujer del maestro, iar în anii următori, graţie succesului dobândit de cărţile sale atât în Argentina, cât şi în străinătate, primeşte burse pentru literatură şi participă la programe internaţionale pentru scriitori.

În 2002 ia parte la International Writing Program desfăşurat la Universitatea din Iowa, obţinând ulterior burse de cercetare la Banff Centre for the Arts, precum şi finanţări din partea fundaţiilor MacDowell şi Civitella Ranieri.

În 2003 Martínez publică un volum de eseuri intitulat Borges y la mátematica, care pune în lumină relaţia între literatură şi matematică, şi romanul Crímenes imperceptibles, distins cu Premio Planeta Argentina, tradus în limba română şi publicat în colecţia "Raftul Denisei" sub titlul Crimele din Oxford. În anul 2005 publică un volum de articole şi eseuri intitulat La fórmula de la inmortalidad, iar în 2007, Moartea lentă a Lucianei B. (La muerte lenta de Luciana B.), roman tradus în peste douăzeci de ţări şi votat de către criticii spanioli în rândul primelor zece cărţi ale anului 2007.


Este oare posibil ca un artist să dea formă prin scriitura sa nu doar unui roman, ci şi realităţii care îl înconjoară? Este oare posibil ca romanul său să prindă viaţă în afara paginilor inerte ale manuscrisului? Cum se poate transforma o simplă dorinţă într-un geniu al răului şi cât de departe poate ajunge setea de răzbunare a omului care a pierdut totul? Unde se termină ficţiunea şi unde începe realitatea? Poate fi trasată o linie precisă între cele două, lăsându-ne ghidaţi de clasicul raport cauză-efect? Martínez propune o meditaţie asupra ideii de justiţie, o poveste ingenioasă şi o intrigă dominată de întorsături neaşteptate de situaţie, care are darul de a provoca cititorul cu fiecare pagină.

Luciana B. este o tânără femeie faţă de care viaţa s-a arătat potrivnică, rezervându-i un lung şir de tragice accidente, în urma cărora logodnicul şi aproape toţi membrii familiei ei au pierit, rând pe rând. Din cea care în urmă cu doar zece ani fusese o adolescentă răpitoare nu a mai rămas decât o umbră căzută pradă disperării, cu minţile rătăcite. Convinsă că este victima unei cumplite răzbunări, caută explicaţii pentru tot ceea ce li se întâmplă celor din jurul ei şi cere ajutorul unui romancier împreună cu care lucrase în trecut, vreme de câteva săptămâni. Povestea capătă un aer de mister şi irealitate, făcând-o cu atât mai incitantă pentru scriitorul decis să vină în ajutorul celei faţă de care simţise o puternică atracţie în urmă cu mulţi ani, însă nu înainte de a face mai întâi propriile sale cercetări, menite să scoată la lumină lucruri uluitoare.


"Aşa cum se întâmplă în toate romanele bune, istoria este doar cadrul care permite un discurs despre rolul ficţiunii în relaţia cu o posibilă realitate care nu este decât, după cum spunea Ortega, suma tuturor perspectivelor, o entitate greu de definit, neînţeleasă, care nu permite decât apropieri incomplete si priviri furişe." (El Cultural)

"Dramatismul, ambiguitatea, dorinţa de dreptate şi răzbunare sunt elementele cu care jonglează Guillermo Martínez pentru a construi Moartea lentă a Lucianei B. Ceea ce părea la început a fi parte a unei poveşti în ramă, cunoaşte o evoluţie neaşteptată a acţiunii, căpătând proporţiile unui roman." (El Pais)

"Moartea lentă a Lucianei B. respectă acel pact de lectură ce trezeşte interesul pentru o lucrare care abundă în episoade filmice, simetrii şi efecte, cu o scriitură caracterizată de o neutralitate expresivă pusă în slujba unei forme transparente şi lipsite de echivoc." (La Nacion)


Telefonul sună într-o duminică dimineaţă şi trebui să mă smulg dintr-un somn adânc pentru a răspunde.

Vocea n-a spus decât Luciana, ca o şoaptă slabă şi neliniştită, ca şi cum asta ar fi fost de ajuns pentru a-mi aminti de ea. Am repetat numele, încurcat, iar ea şi-a adăugat numele de familie, care mi-a redeşteptat o amintire îndepărtată, încă destul de vagă, iar apoi, pe un ton cam alarmat, mi-a amintit cine era.

Luciana B. Fata cu dictarea. Sigur că-mi aduceam aminte. Trecuseră cu adevărat zece ani? Da: aproape zece ani, mi-a confirmat, se bucura că eu locuiam tot acolo. Dar nu părea deloc veselă. Făcu o pauză. Mă putea vedea? Avea nevoie să mă vadă, se corectă, pe un ton disperat care îndepărtă orice alt gând care mi-ar fi putut veni în minte. Da, desigur, am spus îngrijorat, când? Când poţi, cât mai repede.

M-am uitat în jur, la dezordinea din apartamentul meu, lăsat în voia forţelor indolente ale entropiei, şi am aruncat o privire spre ceasul de pe noptieră. Dacă este o chestiune de viaţă şi de moarte, am spus, ce zici de după-amiaza asta, aici, de pildă, la ora patru? Am auzit la capătul firului un sunet înăbuşit şi o răsuflare întretăiată, ca şi cum şi-ar fi stăpânit un hohot de plâns. Îmi cer scuze, a şoptit ruşinată, da: este o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu ştii nimic, nu-i aşa? Nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu bagă de seamă. Părea că va fi din nou pe punctul de a izbucni în plâns. Se lăsă tăcerea, iar ea îşi reveni încetul cu încetul. Pe un ton mai scăzut, ca şi cum i-ar fi fost greu să rostească numele, zise: are legătură cu Kloster. Şi înainte ca eu să o mai pot întreba ceva, ca şi cum s-ar fi temut că m-aş putea răzgândi, adăugă: La patru sunt la tine.

Cu zece ani în urmă, într-un accident stupid, îmi fracturasem încheietura mâinii drepte, şi o proteză rigidă din ghips îmi imobilizase mâna, până la ultima falangă. Tocmai atunci trebuia să predau editurii cel de-al doilea roman, şi nu aveam decât un manuscris cu caligrafia mea imposibilă, două caiete groase cu arc înţesate de tăieturi, săgeţi şi corecturi pe care nimeni altcineva nu le putea descifra. Editorul meu, Campari, după ce stătuse pe gânduri o clipă, îmi dăduse soluţia: îşi aducea aminte că, de la o vreme, Kloster se hotărâse să-şi dicteze romanele, îşi amintea că angajase o fată foarte tânără, o fată aparent desăvârşită în toate privinţele, care se transformase într-unul dintre bunurile sale cele mai de preţ.
- Şi de ce ar vrea să mi-o împrumute, am întrebat eu, încă speriat de norocul care dăduse peste mine.

Numele de Kloster, coborât din înălţimi şi apropiat cu atâta naturaleţe de către Campari, mă impresionase puţin, spre regretul meu. Ne aflam în biroul lui, unde un afiş cu coperta primului roman al lui Kloster, singura concesie a editorului faţă de un obiect decorativ, emitea, din perete, un ecou greu de ignorat.
- Nu, sunt sigur că nu ar vrea să ţi-o împrumute. Dar Kloster este plecat din Argentina până la sfârşitul lunii, se află într-una dintre reşedinţele pentru artişti, unde se retrage să-şi corecteze romanele înainte de a le publica. Nu şi-a luat şi nevasta, aşa că, în baza unei relaţii de tranzitivitate, nu cred - îmi spuse el făcându- mi cu ochiul - că nevasta l-a lăsat să-şi ia cu el secretara.

Sună de faţă cu mine acasă la Kloster, vorbi într-o efuziune de saluturi cu cea care în mod evident îi era soţie, ascultă cu un aer resemnat ceea ce părea să fie un şir de plângeri, aşteptă răbdător ca ea să găsească numele în agendă şi notă în cele din urmă un număr de telefon pe o hârtiuţă.
- Fata se numeşte Luciana, îmi spuse, dar ai mare grijă; ştii doar că Kloster e vaca noastră sacră: trebuie să i-o restitui la sfârşitul lunii, intactă.

Conversaţia, cu toate că fusese atât de scurtă, mă lăsase să întrevăd, printr-o fisură neaşteptată, ceva din viaţa izolată, extrem de privată, a singurului autor cu adevărat tăcut dintr-o ţară în care scriitorii, mai mult decât orice altceva, vorbeau. Ascultându-l pe Campari, trecusem de la o surpriză la alta, şi nu m-am putut abţine să gândesc cu voce tare. Kloster, teribilul Kloster avea deci o nevastă? Avea chiar şi ceva atât de neaşteptat, atât de definitiv burghez cum este o secretară?
- Şi o fetiţă pe care o adoră, completă Campari: a avut-o la aproape patruzeci de ani. Am dat nas în nas de câteva ori cu el când o ducea în grădină. Da, e un tată de familie cât se poate de tandru, cine-ar fi zis, nu-i aşa?

Kloster, cu toate că în acea perioadă încă nu îşi "valorificase resursele" pentru marele public, era deja, în surdină, de multă vreme, scriitorul care trebuia omorât. Fusese, încă de la prima carte, mult prea mare, prea remarcabil, prea notoriu. Muţenia în care se retrăgea între două romane era paralizantă şi ne neliniştea ca o ameninţare: era tăcerea pisicii în timp ce publicau şoarecii. Înaintea fiecărui nou roman al lui Kloster nu ne mai întrebam cum făcuse, ci cum făcuse s-o facă încă o dată. Şi, ca să ne sporească nefericirea, nici măcar nu era atât de bătrân şi de departe de generaţia noastră pe cât ne-am fi dorit. Ne consolam cu gândul că acest Kloster aparţinea altei specii, o plăsmuire perfidă, repudiată de rasa umană, retrasă pe o insulă de singurătate ranchiunoasă, cu o înfăţişare la fel de oribilă ca a oricăruia dintre personajele sale. Ne imaginam că înainte de a fi scriitor fusese medic legist sau îmbălsămător de mumii sau şofer la o firmă de pompe funebre. La urma urmei, el însuşi alesese ca epigraf pentru una dintre cărţile sale fraza plină de dispreţ a fachirului lui Kafka: "Nu mănânc, pentru că nu am găsit mâncare pe gustul meu: m-aş sătura la fel ca dumneavoastră dacă aş găsi-o". Pe contracoperta primei sale cărţi se spunea cu politeţe că este ceva "ireverenţios" în observaţiile sale, dar era limpede, oricât de puţin l-ai fi citit, că Kloster nu era ireverenţios: era nemilos. Romanele sale, de la primele paragrafe, te orbeau asemenea farurilor unei maşini aflate pe drum, şi îţi dădeai seama prea târziu că te transformai într-un iepure îngrozit, redus la tăcere şi tremurând din toţi rărunchii, incapabil să facă altceva decât să meargă mai departe, hipnotizat, dând pagină după pagină. Era ceva aproape fizic şi crud în modul în care poveştile lui pătrundeau în adâncime şi răscoleau temeri îngropate, ca şi cum Kloster ar fi avut un dar tenebros, de trepanator, şi, în acelaşi timp, cleştii cei mai subtili, pentru a te ţine captiv. Nu erau nici cu adevărat - lucru deloc liniştitor - poliţiste (cât de mult am fi vrut să-l putem cataloga drept un simplu autor de romane poliţiste).

Era vorba de răutate, în starea ei cea mai pură.

Şi dacă acest cuvânt n-ar fi fost deja demonetizat şi scos din circuit de serialele de televiziune, asta ar fi fost cea mai bună definiţie pentru romanele sale: erau afurisite. Dovada cea mai clară pentru cât de tare ne stătea în gât pe atunci era moderaţia cu care se vorbea despre el, ca şi cum ar fi fost un lucru pe care ne străduiam să-l ţinem secret, în aşa fel încât nimeni "din afară" să nu afle nimic. Nici criticii nu ştiau cum să îl eticheteze şi nu reuşeau decât să bâiguie, între ghilimele, ca să nu pară impresionaţi, că acest Kloster scrie "prea" bine. Aici aveau dreptate: prea bine. Inaccesibil.

În fiecare scenă, în fiecare replică a vreunui dialog, în fiecare epilog, lecţia era aceeaşi, la fel de descurajantă şi, chiar dacă de o sută de ori încercasem să "văd" mecanismul, nu ajunsesem decât la concluzia că în spatele biroului se afla probabil o minte obsesivă, magnific de bolnavă, care împărţea viaţa şi moartea, un megaloman abia ţinut în frâu. Nu e de mirare că în urmă cu zece ani eram absolut intrigat să văd cine putea fi "secretara desăvârşită în toate privinţele" a acestui maniac perfecţionist.

Am sunat-o de îndată ce m-am întors în apartamentul meu - o voce limpede, veselă, educată - şi am stabilit la telefon o primă întâlnire. Când am coborât să deschid uşa, am dat peste o fată înaltă, subţire, serioasă şi totuşi surâzătoare, cu fruntea destinsă şi părul castaniu prins la spate într-o coadă de cal. Atrăgătoare? Foarte atrăgătoare. Şi cumplit de tânără, cu o înfăţişare de studentă în primul an, proaspăt ieşită de sub duş. Blugi şi tricou. Panglici colorate la una dintre mâneci. Papuci cu steluţe. Ne-am zâmbit în tăcere în spaţiul strâmt din lift: dantură egală, foarte albă, părul încă ud la vârfuri, parfum... Ajunşi în casă, ne-am pus de acord imediat cu privire la onorariu şi orar. Se aşezase cu naturaleţe pe scaunul rotativ din faţa calculatorului, îşi lăsase geanta deoparte şi balansa puţin spătarul scaunului, proptindu-se în picioarele ei lungi în timp ce vorbeam. Ochi căprui, privire inteligentă, ageră, uneori surâzătoare. Serioasă, şi totuşi surâzătoare.

I-am dictat în acea primă zi vreme de două ceasuri încheiate. Era atentă, sigură, ca să nu mai spun că nu făcea nici greşeli de ortografie. Mâinile ei păreau că nu se mişcă pe tastatură; se obişnuise imediat cu vocea şi cu ritmul meu, şi nu pierdea niciodată şirul. Aşadar, desăvârşită în toate privinţele? Eu, care eram pe cale să împlinesc treizeci de ani, începeam să le privesc pe femei cu o cruzime melancolică "în perspectivă", şi nu mă puteam abţine să nu fac şi alte observaţii.

Băgasem de seamă că părul ei, care îi aluneca pe frunte, era foarte fin şi fragil şi că, privindu-i de sus capul (pentru că îi dictam stând în picioare), cărarea care îl străbătea era puţin cam lată. De asemenea, băgasem de seamă că linia de sub bărbie nu era fermă, cum te-ai fi aşteptat, şi că acea uşoară ondulare ameninţa să se preschimbe, odată cu trecerea anilor, într-o guşă. Şi, înainte să se aşeze, observasem că, de la brâu în jos, suferea de tipica asimetrie argentiniană, de disproporţia abia insinuată, dar care o pândea în viitor, a unor şolduri excesive. Dar toate astea, în orice caz, aveau să se întâmple mult mai târziu, iar tinereţea ei se impunea şi domina deocamdată. Când am deschis primul caiet pentru a-i dicta, şi-a rezemat spinarea de spătarul scaunului, şi mi-am confirmat, cu oarecare dezamăgire, ceea ce intuisem la o primă privire: bluza cădea drept peste un piept neted, cu desăvârşire neted, ca o tabula rasa. Dar nu fusese oare tocmai acesta un argument convingător pentru Kloster, poate chiar hotărâtor? Kloster, după cum tocmai aflasem, era însurat, şi cu greu ar fi putut să-i prezinte soţiei sale o nimfetă de optsprezece ani care să mai aibă, pe deasupra, şi curbe periculoase. Dar, mai ales, scriitorul voia să lucreze fără să-i fie distrasă atenţia, şi nu era oare cel mai bun aranjament posibil să-şi asigure graţia tinerească a acestui chip, pe care-l putea admira din profil, cu seninătate, tot timpul şi să se descotorosească de pericolul dorinţelor trupeşti pe care i le-ar fi putut stârni o siluetă mai plină de primejdii? M-am întrebat dacă îşi pierduse Kloster timpul cu genul ăsta de calcule, de deliberări secrete, m-am întrebat - asemenea lui Pessoa - dacă numai eu sunt atât de josnic, josnic în sensul literal al termenului, dar, în orice caz, eram de acord cu alegerea lui.

I-am sugerat la un moment dat să facem cafea, şi s-a ridicat de pe scaun cu aceeaşi dezinvoltură cu care intrase în casa mea şi a spus, arătând spre ghipsul meu, că avea s-o pregătească ea, dacă îi arătam unde se afla fiecare lucru. Comentă că Kloster nu făcea altceva decât să bea cafea (de fapt, nu a spus Kloster, ci i-a pronunţat numele de botez, iar eu m-am întrebat cât de apropiaţi erau) şi că prima lecţie pe care o primise de la el fusese despre cum să prepare cafeaua. Nu am vrut să mai întreb nimic în ziua aceea despre Kloster, fiindcă mă intriga suficient pentru a lăsa să treacă o vreme, până când între noi s-ar fi instalat încrederea, dar am aflat, în schimb, în timp ce ea căuta ceşti şi farfurioare în bucătărie, aproape tot ce aveam să ştiu vreodată despre Luciana. Era într-adevăr studentă la universitate, în primul an. Se înscrisese la Biologie, dar poate că se va muta la altă secţie după terminarea primilor doi ani de facultate. Tatăl, mama, un frate mai mare, în ultimul an la Medicină, o surioară mult mai mică, de şapte ani, pe care a pomenit-o cu un zâmbet ambiguu, ca şi cum ar fi fost un deranj plăcut. O bunică internată de mai multă vreme într-un azil. Un iubit strecurat discret în conversaţie, fără nume, cu care ieşea de un an. Oare mersese cu acest iubit până la capăt? Am făcut câteva glume cam cinice şi am auzit-o râzând.

Am dedus că da, fără nici o îndoială. Studiase dansul, dar se lăsase de când era la facultate. Rămăsese totuşi cu ţinuta elegantă şi cu ceva din postura de prim-balerină, atunci când îşi îndrepta spatele. Călătorise o dată în Anglia, printr-un program de schimb cultural derulat de şcoală: o bursă primită din partea liceului ei bilingv. În definitiv, m-am gândit eu atunci, o fiică orgolioasă şi costisitoare, un exemplar desăvârşit, perfect educat şi cizelat, al clasei de mijloc argentiniene, care pornise în căutarea unei slujbe cu destul de multă vreme înaintea prietenelor sale. Mă întrebam, dar n-aş fi întrebat-o pe ea, de ce atât de curând, deşi poate era numai un semn de maturitate şi de independenţă, pe care lăsa impresia că le-ar fi atins. Nu părea în nici un fel să aibă nevoie de simbolica sumă pe care o stabiliserăm de comun acord: era încă bronzată de soarele unei veri îndelungate, petrecute în casa de pe malul mării, pe care părinţii ei o aveau în Villa Gesell, şi numai poşeta ei, fără îndoială, costa mai mult decât vechiul meu calculator, în faţa căruia eram aşezat.

I-am dictat încă vreo două ceasuri, şi într-un singur moment am văzut-o dând semne de oboseală: într-una dintre pauze şi-a înclinat capul într-o parte, apoi în cealaltă, iar gâtul ei, frumosul ei gât, a trosnit cu un zgomot sec. La sfârşitul programului s-a ridicat, a adunat ceştile, le-a lăsat spălate pe chiuvetă şi m-a pupat scurt pe obraz înainte de plecare.

De atunci înainte, asta ne fu rânduiala: un sărut la venire, poşeta ei aşezată neglijent, aproape aruncată pe un colţ al canapelei, două ore de dictare, o cafea şi o scurtă conversaţie surâzătoare în spaţiul strâmt al bucătăriei, încă două ore de dictare şi, la un moment dat, de nelipsit, oscilaţia, pe jumătate îndurerată, pe jumătate seducătoare, a capului ei şi acel trosnet sec şi pârâitor al vertebrelor. Am început să-i cunosc hainele, expresiile chipului, în unele zile mai obosit, diferitele pieptănături şi agrafele, semnele cifrate ale machiajului.

Într-una dintre aceste dimineţi identice am întrebat-o de Kloster, când deja mă interesa mult mai mult ea decât el, când a început să mi se pară şi mie desăvârşită în toate privinţele şi îmi imaginam strategii improbabile de a o păstra. Dar Kloster, din câte puteam vedea, era la rândul său un şef desăvârşit. Era foarte atent în privinţa zilelor ei de examen, şi mi-a dat de înţeles, cu delicateţe, că o plătea aproape dublu faţă de onorariul pe care îl stabilise cu mine. Dar cum era el, misteriosul domn K.? am insistat eu. Ce voiam să ştiu? m-a întrebat, tulburată. Voiam să ştiu totul, desigur. Nu aflase ea oare că noi, scriitorii, eram bârfitori profesionişti? Nu-l cunoaşte nimeni, i-am explicat, nu acordă interviuri şi de multă vreme fotografia lui nu mai apare pe coperta cărţilor sale. Ea păru surprinsă.

Era adevărat că îl auzise de mai multe ori refuzând interviuri, dar nu şi-ar fi imaginat niciodată că ar fi ceva misterios în asta: nu părea să ascundă nici un secret.

Avea probabil puţin peste patruzeci de ani, era înalt, slab, fusese de tânăr un bun înotător pe distanţe lungi, în biroul lui erau poze din perioada respectivă şi cupe şi medalii, încă mai înota uneori noaptea, până foarte târziu, în piscina unui club din apropierea casei sale.

Alesese cu grijă cele câteva cuvinte pentru a-l descrie, ca şi cum ar fi vrut să păstreze un ton neutru, şi eu m-am întrebat dacă îl găsea interesant în vreo privinţă.

Aşadar, am recapitulat eu, înalt, slab, cu spate lat de înotător: atrăgător? am provocat-o. Ea a râs, ca şi cum s-ar fi gândit la asta şi ar fi respins posibilitatea: nu, nu pentru mine, cel puţin, şi adăugă, destul de scandalizată: ar putea să-mi fie tată. Mai mult, îmi spuse, era foarte serios. Lucrau, de asemenea, patru ore în şir, în fiecare dimineaţă. Avea o fetiţă foarte frumoasă, de patru ani, care îi dăruia mereu desene şi voia să o adopte ca soră. Rămânea să se joace singură într-o cameră de la parter, lângă birou, în timp ce ei lucrau.

Soţia lui nu apărea niciodată, asta chiar că i se părea un pic misterios, abia dacă o văzuse de vreo două ori.

Uneori îi striga ceva fetiţei sau o chema de la etaj. Probabil că era depresivă, sau poate avea altă boală, părea să-şi petreacă mare parte din timp în pat. El era cel care se ocupa cel mai mult de fetiţă, terminau la timp pentru a o putea scoate în grădină. Şi cum lucra? Îi dicta dimineaţa, ca şi mine, numai că se scufunda în tăceri nesfârşite la fiecare pauză. Se învârtea în permanenţă prin cameră, ca şi cum ar fi fost într-o cuşcă, ba era într-un colţ al încăperii, ba se trezea cu el în spatele ei. Şi bea cafea, asta îmi mai spusese. La sfârşitul zilei, nu aveau mai mult de jumătate de pagină lucrată.

Corecta, corecta fiecare cuvânt, o punea să citească de mai multe ori aceeaşi frază. Ce scria? Un nou roman? Care era tema? Era un roman, da, despre nişte criminali habotnici. Cel puţin, aşa i se păruse ei până atunci.

Ba chiar îi împrumutase o Biblie comentată de-a tatălui ei, pentru a confrunta o traducere. Şi ce gândea despre sine însuşi? Ce voiam să spun cu asta? m-a întrebat. Dacă se credea superior. A stat pe gânduri o clipă, ca şi cum ar fi încercat să îşi amintească o anumită împrejurare, un comentariu, o clipă de neatenţie strecurată în vreo conversaţie. Nu l-am auzit niciodată spunând nimic despre cărţile lui, şovăi, dar într-o zi, când ne întorceam pentru a zecea oară la aceeaşi frază, mi-a spus că scriitorul trebuie să fie, în acelaşi timp, un gândac şi Dumnezeu.

La sfârşitul primei săptămâni, când am plătit-o, am observat în modul în care privea bancnotele, în atenţia dintr-odată concentrată, în grija plină de satisfacţie cu care a pus banii deoparte, o intensitate, un val de interes, care m-a făcut să o văd, pentru o clipă, într-o lumină neaşteptată, pe care în acel moment am coroborat-o cu aluzia ei la suma pe care i-o dădea Kloster, şi mi-am tradus cu surprindere şi destul de alarmat: frumoasei Luciana chiar îi plăceau banii.

Ce s-a întâmplat după aceea? S-au petrecut... câteva lucruri. S-au scurs câteva zile foarte calde, o revenire neaşteptată a verii în plin martie, iar Luciana îşi înlocuise cămăşile cu nişte bluze largi, care-i lăsau umerii dezgoliţi, şi destul de mult din abdomen şi din spate.

Când se apleca să citească pe ecran, vedeam scobitura suavă a coloanei ei vertebrale, iar în porţiunea dezgolită de deasupra pantalonilor, o spirală a pufului castaniu, aproape blond, care se pierdea în interior, de unde se ivea - şi îl vedeam perfect - triunghiul micuţ, mereu perturbator, al chiloţilor. O făcea înadins? Sigur că nu. Totul era inocent şi încă ne priveam cu aceiaşi ochi nevinovaţi, iar în spaţiul strâmt din bucătărie continuam, ca şi până atunci, să evităm cu grijă să ne atingem.

Dar era, în orice caz, un nou spectacol foarte plăcut.

Într-una dintre acele zile calde, în timp ce mă dusesem în dreptul scaunului ei pentru a reciti o frază de pe ecranul monitorului, mi-am sprijinit, fără să bag de seamă, mâna stângă de spătar. Ea, care se desprinsese de spetează pentru a se apleca în faţă, se îndreptă şi se lăsă pe spate, iar umărul ei atinse şi îmi prinse cu delicateţe degetele. Nici unul dintre noi nu a făcut vreo mişcare pentru a pune capăt acestui contact - acestui prim contact furiş şi prelung - şi o bună bucată de vreme, până la terminarea primului interval de lucru, am continuat să îi dictez stând în picioare, imobilizat foarte aproape de ea, în timp ce simţeam în degete un fel de semnal intermitent intens, un curent fierbinte şi secret, căldura pielii ei, coborându-i de la gât spre umeri. Câteva zile mai târziu am început să-i dictez prima scenă cu adevărat erotică din romanul meu. Când am terminat, i-am cerut să mi-o citească ea cu voce tare, am înlocuit câteva cuvinte cu altele mai fruste şi i-am cerut să recitească.

Mi-a dat ascultare cu aceeaşi naturaleţe dintotdeauna, fără ca în glasul ei să se fi observat, când străbătea pasajele minate, nici o tulburare. Cu toate astea, cu ajutorul şi graţie evocării, o uşoară tensiune sexuală plutea în aer. Speram, i-am zis pentru a face un comentariu, că Kloster nu o supunea unor astfel de dictări. M-a privit cu nepăsare şi cu oarecare ironie: era obişnuită, mi-a spus, Kloster îi dicta lucruri mult mai rele. Din pricina unei ciudate inflexiuni a vocii, prin "mai rele" părea că vrea să spună mai bune. Pe chipul ei rămăsese întipărită urma unui zâmbet, ca şi cum s-ar fi gândit la o amintire anume, iar eu am luat-o ca pe o provocare.

În timp ce continuam să îi dictez, am aşteptat răbdător să-şi aplece capul şi, când în sfârşit am auzit trosnetul oaselor ei, mi-am lăsat mâna să îi alunece pe sub păr, înspre căuşul vertebrelor, şi am apăsat cu degetele articulaţia.

Cred că a speriat-o la fel de mult ca şi pe mine această trecere ireversibilă de la încercarea de a evita prin orice mijloace să o ating la un gest intenţionat, chiar dacă am încercat să dau mişcării un aer întâmplător.

A rămas ca de piatră, ţinându-şi respiraţia, cu mâinile depărtate de tastatură, neîntorcându-se pentru a mă privi, şi nu mi-am putut da seama dacă aştepta ceva mai mult sau ceva mai puţin.