Eric-Emmanuel Schmitt
Secta Egoiştilor
Editura Humanitas Fiction, 2008
Traducere din franceză de Iustina Croitoru.
*****
Intro
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon.Secta Egoiştilor
Editura Humanitas Fiction, 2008
Traducere din franceză de Iustina Croitoru.
*****
Intro
În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie.
Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate.
În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia lui Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului - Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002) şi Copilul lui Noe (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este şi autorul a două volume de povestiri, Odette Toulemonde şi alte povestiri (2006) şi Visătoarea din Ostende (2007). Cel mai recent roman al său se intitulează Ulysse from Bagdad (2008) şi surprinde aventurile unui imigrant ilegal din Irak.
Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2000 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
În seria de autor "Eric-Emmanuel Schmitt" au apărut Milarepa, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, Oscar şi Tanti Roz, Copilul lui Noe şi Viaţa mea cu Mozart.
*****
În penumbra Bibliotecii Naţionale din Paris, răsfoind un dicţionar ales la întâmplare, un cercetător face cunoştinţă cu un personaj insolit: Gaspard Languenhaert, filozoful olandez din secolul al XVIII-lea, care şi-a susţinut doctrina "egoistă" în saloanele pariziene, unde se declara unicul creator al universului perceptibil. La început amuzat de descoperire, cercetătorul devine din ce în ce mai intrigat de viaţa bizarului personaj, de care se simte inexplicabil legat, astfel că pleacă în căutarea lui Languenhaert, ale cărui urme apar şi dispar pe neaşteptate. Ancheta îl va purta de la Paris în Bretania, apoi la Amsterdam, unde îl aşteaptă o seamă de documente misterioase, a căror apariţie pare orchestrată de o mână atotputernică şi o minte atotştiutoare. Mai presus de toate însă, această călătorie se dovedeşte, pentru narator şi cititor, un voiaj interior, o explorare a limitelor raţiunii şi a nemăsuratelor întinderi ale ego-ului, dincolo de care se află răspunsul la întrebarea: "Cum poţi şti vreodată dacă viaţa e aievea şi nu-i doar un vis?"Secta Egoiştilor a fost distins cu Prix du premier roman în 1995.
"Schmitt îşi provoacă cititorul şi-l obligă să-şi pună întrebările esenţiale despre lume şi viaţă, invitându-l într-o aventură incredibilă, fără un sfârşit posibil: aceea a gândirii împinse la paroxism, până la limitele nebuniei." (Le Monde)
"Un roman despre o carte care nu există, într-un univers unde nu există decât cărţi." (Le Figaro)
"După ce a fost încununat cu lauri în teatru, Eric-Emmanuel Schmitt câştigă, cu acest roman, şi pariul prozei." (Le Point)
Capitolul 1.
Sătul de fişat, conspectat, adnotat, subliniat, discutat, analizat, meditat cât a fost ziua de lungă, cu ochii usturându-mă şi mâna ca plumbul, am lăsat stiloul jos şi mi-am ridicat privirea.
În jurul meu, spinări încovoiate deasupra meselor, creştete lucind în lumina lămpilor şi pereţi lungi acoperiţi cu şiruri de cărţi închise, mute, de nepătruns. Un clei lichid de un verzui posomorât îngheţase Sala Mare într-o tăcere încremenită. Nimic nu se clintea. În aer adăsta mirosul acela de praf curat, praful stârnit în fiecare dimineaţă. "Cred că visez... Parcă nu mai trăiesc... M-am înţepenit într-o nălucire...".
Pentru prima oară am simţit că-mi urăsc munca. M-am uitat la maldărele de dosare ca la nişte lucruri îndepărtate, străine, dosarele mele deasupra cărora stăteam aplecat de ani şi ani îndemnat de travaliul de erudit, de studiul lingvisticii medievale, care nu mai interesa pe nimeni altcineva, nici măcar pe mine.
O umbră s-a prelins sus de tot, în lungul vitraliilor întunecate. M-am uitat de jur împrejur. Capetele aplecate erau adâncite în gânduri. Dacă din când în când ochii nu li s-ar fi mişcat îndărătul ochelarilor de baga, ai fi băgat mâna-n foc că sunt morţi.
Citeau; ca nişte şopârle care rămân neclintite câtă vreme digeră o insectă, absorbeau cunoaşterea, se pătrundeau de amintirile omenirii, se consacrau esenţialului. Ce plicticoasă e veşnicia atunci când durează în timp... Aşa că m-am ridicat. Am cântărit din priviri toate capetele acelea. Ah, nici unul nu bănuia nimic!... Cu un zâmbet sardonic, m-am înfundat în sala cataloagelor de la subsol.
Mă hotărâsem să încalc legea: aveam de gând să citesc ceva pur şi simplu de amorul artei! Uite-aşa. Pentru plăcerea mea. Aveam să nesocotesc codul nescris al savanţilor şi să-mi irosesc timpul cu nimicuri, să citesc de dragul lecturii... O crimă în toată puterea cuvântului! M-am pornit să rătăcesc cu ochii închişi printre fişiere, să deschid sertare la nimereală şi să scot fişe la voia întâmplării. După care, fără să am habar despre ce carte e vorba, m-am dus la bibliotecar şi i-am înmânat cota.
Pe urmă m-am întors la locul meu din osuarul Sălii Mari şi preţ de vreo zece minute, cât am aşteptat să-mi aducă volumul cerut, am râs fericit în sinea mea.
În cele din urmă ajutorul de bibliotecar mi-a adus o carte veche legată în piele roşie cu tranşe violete: Dicţionarul patriotic, lucrarea unui oarecare Fustel des Houillères publicată în 1789, format in-quarto, la Nicéphore Salvin.
Minunat! Habar n-aveam de existenţa cărţii ăsteia.
Am deschis volumul la voia întâmplării şi la pagina 96 am dat peste următorul articol:
| EGOISM (termen din filozofie): Egoist se numeşte cel care socoteşte că nu există decât el pe lume, iar cei din jur nu-s alta decât năluciri. Spre marea ruşine a spiritului uman, la începutul veacului acestuia a trăit la Paris un bărbat ce şi-a legat numele de această sminteală, un oarecare Gaspard Languenhaert, de fel din Republica Olandeză. Se spune că era atât de frumos şi atât de bine făcut, că femeile singure ar fi fost de-ajuns ca să aibă Parisul la picioare. Însă adevărata lui amantă era filozofia şi de aceea a vrut să se distingă printr-o doctrină. Atras de filozofia engleză atât cât să-i înţeleagă problemele, dar nu îndeajuns pentru a le rezolva, Languenhaert a pornit de la câteva remarci de bun-simţ, trăgând însă nişte concluzii de mirare. Astfel, zicea el, ori de mă ridic până-n tăriile cerului, ori de mă prăbuşesc în abisuri, nu-i cu putinţă să ies din mine însumi şi numai de propria-mi gândire sunt conştient. Aşadar lumea nu există în sine, ci în mine. Prin urmare viaţa nu e altceva decât propriu-mi vis. Prin urmare eu singur sunt întreaga realitate... După spusele contemporanilor, tânărul trecuse cu zâmbetul pe buze de la bănuiala îndreptăţită cu privire la limitele cunoaşterii omeneşti la afirmaţia că lucrurile nu există decât în, prin şi pentru el. Aşa că bătea saloanele în căutarea unui public numeros dinaintea căruia să proclame că e singurul om de pe pământ, urmărindu-şi cu îndârjire partenerii de discuţie ca să le explice că ei nu există, ţinând-o una şi bună, cu paharul în mână, că materia e o ipoteză futilă, vorbind, perorând, argumentând, ţinându-se scai după toţi mondenii ca să le spună că el şi numai el există cu certitudine şi că existenţa universului depinde numai şi numai de voinţa sa. Lumea îi aprecia verva şi se arăta amuzată de discursul lui, astfel că, preţ de câteva luni, a fost excentricul indispensabil al oricărui salon. Dar în scurt timp bunul-simţ astupă urechile acelora pe care curiozitatea îi îndemnase să le facă pâlnie. Succesul lui a avut aşadar viaţă scurtă. Lumea l-a bănuit că de fapt e sincer, adică nebun, aşa că oamenii cu judecată l-au îndepărtat curând. Viitorul le-a dovedit că au avut dreptate, întrucât, odată alungat din societate, tânărul a pus bazele unei Secte a Egoiştilor pentru a avea dinaintea cui să înceapă iar să delireze. S-au reunit săptămână de săptămână vreme de câţiva ani în satul Montmartre - un grup de indivizi fiecare în parte crezându-se singurul om care există cu certitudine şi unicul pentru care universul există la rândul său. Oare ce puteau să-şi spună când se întâlneau? De bună seamă că discutau, dar oare s-or fi înţeles vreodată? La un moment dat, din lipsă de discipoli, Secta Egoiştilor a încetat să mai fiinţeze. Gaspard Languenhaert a publicat o lucrare intitulată Încercare de metafizică nouă, dar n-a avut cititori, nu şi-a găsit adepţi şi s-a pomenit din nou singur. Însă ce importanţă ar fi putut avea aceasta pentru cineva cu ideile lui? A murit curând, la Paris, în 1736, din pricina unei doze mult prea mari de opiu, sătul pesemne de a mai purta el singur pe umeri povara întregii lumi. Gândirea sa nu i-a înrâurit în nici un fel pe contemporani şi cu atât mai puţin posteritatea. Dar, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cumva, n-ar fi fost în răspăr cu propria-i doctrină? |
Aşadar cineva, într-o bună zi, în istoria umanităţii, teoretizase exact ceea ce simţeam şi eu adesea, sentimentul care pusese stăpânire pe mine mai adineauri... senzaţia ameţitoare că restul oamenilor şi lucrurile nu există... ideea că sunt singura conştiinţă vie, pierdută în mijlocul unui univers iluzoriu... îndoiala, îndoiala jilavă, molatică, învăluitoare, care goleşte realul de realitate... M-am uitat de jur împrejur. Căpăţânile nu băgaseră de seamă bucuria mea.
M-am repezit la subsol. Trebuia neapărat să aflu mai multe. Trebuia să pun mâna pe cartea aceea, cum îi zice, Încercare de metafizică nouă.
Oboseala mi s-a risipit ca prin farmec, am răscolit metri de fişe, am căutat prin tone de cataloage, ochii mi s-au limpezit şi au scrutat microfilme după microfilme, i-am chemat în ajutor pe bibliotecari... Trebuia să aflu absolut tot despre Gaspard Languenhaert.
În zadar! Nimic! Nici o informaţie. Nici măcar una.
Când, deodată, mi-am amintit! În secolul al XVIII-lea nu erau prea riguroşi în privinţa grafiei numelor proprii, aşa că am încercat în toate felurile: Languenhaert, Languenert, Leguenhaert, de Languenhaert, van Languenhaert, van de Languenhaert, de La Guenherte... Nimic. Cataloagele rămâneau mute.
Mă simţeam sfârşit, dar nu m-am lăsat. Am strâns din dinţi şi-am sărit în picioare: nu puteam pleca până nu aflam măcar o informaţie.
Mi-a venit ideea ciudată să caut în microfilme data morţii. În arhiva regală? Nu figura. În registrele de la morga din Châtelet? Nu figura. Cu toate că mă îndoiam că un suicid ar fi avut ce căuta în registrele Arhiepiscopiei Parisului, am căutat şi acolo: nici în arhiva lor nu figura. Am parcurs listele cu concesii făcute celor vinovaţi de acest păcat ale tuturor cimitirelor din oraş, acte notariale, testamente, am încercat tot, toate numele, toate datele, mi-au defilat pe dinaintea ochilor mii de morţi, am pronunţat, pentru prima oară după secole întregi, numele celor care nu mai erau decât ţărână, viermi şi putregai, am zgâlţâit umbrele, am răvăşit duhurile... Nici printre ele nu l-am găsit.
Aşadar Gaspard Languenhaert avusese dreptate să creadă că lumea e propriu-i vis, de vreme ce aceasta încetase să existe în chiar clipa dispariţiei lui şi uitase să-i consemneze absenţa... Un pic de mister te aţâţă, prea mult te oboseşte. Cineva m-a bătut pe umăr. Supraveghetorii au venit să-mi repete că biblioteca se închide. M-au condus de braţ până în curte.
Şi acolo, sub lumina palidă a lunii, acolo, între pământ şi stele, mi-am deşertat vezica meditând la destinul celui care credea că lumea se reduce la el şi în urma căruia nu rămăsese nimic.
La doi paşi mai încolo un câine mă privea, mirat că e cineva în stare să slobozească atâta urină dintr-odată. În streaşină, un greiere îşi susţinea programul nocturn. Luna, în schimb, nu se gândea la nimic.