Viaţa şi vremurile lui Michael K.

John Maxwell Coetzee s-a născut la Cape Town, în Africa de Sud, la 9 februarie 1940. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o teză despre Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969) şi ţine cursuri de literatură la New York până în 1971, când se întoarce la Cape Town, pentru a preda la universitate.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize, precum şi consacrarea internaţională. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), The Age of Iron (1990 - The Sunday Express Book of the Year) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008).

În 1997 îi apare un prim roman autobiografic, Boyhood, urmat de Youth, în 2002. Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas, 2006) îi aduce din nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003), Slow Man (2005) şi Diary of a Bad Year (2007) se bucură de o foarte bună receptare. Publică, de asemenea, eseuri filosofice şi literare.

Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la Universitatea din Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.


În Africa de Sud, în timpul războiului civil, un grădinar încearcă să străbată drumul de la Cape Town, capitala sfâşiată de violenţe, până la Prince Albert, locul său de baştină. Duce o povară preţioasă: pe mama lui imobilizată, într-un cărucior improvizat, iar istoria acestei relaţii stranii se împleteşte cu marea istorie atroce, trăită live. Într-o lume fragmentată, care nu este pregătită să-i accepte alegerile, Michael K. dă o lecţie despre supravieţuire pură: fără idoli, fără iluzii, fără viitor.

Viaţa pare să fi intrat pe un făgaş lipsit de suferinţă, dar şi de bucurie, pentru Michael K, un bărbat de culoare din Cape Town. Orfan de tată, petrecându-şi copilăria stigmatizată departe de mamă, în cămine şi centre de reeducare, tânărul devine grădinar în slujba consiliului local. Nimic nu pare să-i tulbure traiul monoton, până în clipa când mama sa, grav bolnavă, ia hotărârea de a se întoarce în ţinuturile natale, unde doreşte să-şi sfârşească zilele, departe de oraşul sfâşiat de un război civil care nu este al lor şi pe care nu îl înţeleg, dar ale cărui consecinţe le afectează în mod direct vieţile. Urcându-şi mama şi puţina avuţie într-un cărucior improvizat, Michael K începe o adevărată odisee printr-o lume care-şi poartă la vedere cicatricile mereu reînnoite ale unei istorii tragice. Drumul către Prince Albert, acolo unde începe şi se sfârşeşte viaţa mamei, e plin de violenţă, foame, pericole, ocolişuri, ascunzători, soldaţi fanatici sau dezertori. Povestea lui Michael K este însă una a supravieţuirii lipsite de iluzii, spusă în stilul alb, plin de forţă, care l-a consacrat pe J.M. Coetzee.


"Viaţa şi vremurile lui Michael K. este o carte care te subjugă. Dramatismul poveştii creează un vacuum care te soarbe şi, pe măsură ce te adânceşti în lectură, descoperi un erou curajos, de neclintit, un adevărat artist al evadării în mijlocul unei lumi aflate într-o continuă luptă." (The New York Times)

"O capodoperă dură şi limpede, asemenea unui diamant îndelung şlefuit." (Los Angeles Times)

"Nici unul dintre aceste cuvinte nu a fost folosit până acum pentru a descrie stilul lui Coetzee: baroc, ameţitor, plin de culoare, şovăitor, exuberant, hiperbolic, hiperrealist, fantastic, picaresc, tragicomic, palpitant, viguros, plin de viaţă." (The Independent)

"O carte care îţi purifică simţurile în asemenea măsură, încât pare că ochiul îţi devine mai ager, iar auzul mai ascuţit." (The New York Times Book Review)

"Un roman uluitor: lucid, pictural, emoţionant..." (The Observer)



Primul lucru pe care l-a observat moaşa la Michael K. în clipa în care l-a ajutat să iasă din pântecele mamei sale în lume a fost că avea buză de iepure. Buza îi era încreţită ca pielea melcului, iar nara stângă se căsca mai mult decât cealaltă. Tăinuind copilul pentru o clipă de mama lui, moaşa s-a chinuit să-i deschidă gura nu mai mare decât un mugure de floare şi a răsuflat uşurată când a găsit cerul gurii intact.

Mamei i-a spus:
- Ar trebui să te bucuri, aduc noroc la casa omului.

Însă Annei K. nu i-au plăcut încă din primul moment gura aceea care nu se închidea şi peticul roz de carne vie pe care îl scotea la iveală. O apuca tremuratul numai gândindu-se că aşa ceva putuse să crească în ea vreme de atâtea luni. Copilul nu putea să sugă de la sân şi plângea de foame. Mama lui încerca atunci cu biberonul, iar când copilul nu mai putea să sugă nici din sticlă, îl hrănea cu linguriţa, pierzându-se cu firea când micuţul se îneca, împroşca lapte peste tot şi se punea pe plâns.
- O să se închidă când creşte mai mare, tot promitea moaşa.

Dar buza nu s-a închis, sau nu s-a închis suficient, şi nici nasul nu s-a îndreptat.

A luat copilul cu ea la lucru şi a continuat să facă asta chiar şi după ce a crescut. Îl ţinea departe de alţi copii, pentru că zâmbetele şi şuşotelile lor o făceau să sufere. Ani la rând, Michael K. a stat pe o pătură, privindu-şi mama lustruind podelele în casele altor oameni şi învăţând să tacă.

Din cauza beteşugului, dar şi pentru că era cam încet la minte, Michael a fost retras de la şcoală după o scurtă perioadă de probă şi dus la Huis Norenius, în Faure, unde, pe cheltuiala statului, şi-a petrecut restul copilăriei în compania altor sărmani micuţi suferinzi, învăţând cititul, scrisul, socotitul, dar şi să măture şi să frece podelele, să facă patul, să spele vase, să împletească coşuri, să sape şi să facă treburi de tâmplar. La cincisprezece ani a plecat de la Huis Norenius şi s-a înscris în Departamentul Parcuri şi Grădini, administrat de municipalitatea oraşului Cape Town, ca grădinar de gradul 3(b). După trei ani, a lăsat şi Departamentul Parcuri şi Grădini şi, după o perioadă de şomaj, timp în care stătea toată ziua în pat privindu-şi mâinile, s-a angajat ca paznic de noapte la toaletele publice din Piaţa Greenmarket. Într-o vineri seara, târziu, pe când se întorcea acasă de la lucru, a fost atacat în metrou de doi bărbaţi care l-au bătut, i-au luat ceasul, banii, pantofii şi l-au lăsat zăcând buimac, cu o tăietură adâncă pe braţ, un deget scrântit şi două coaste rupte. După acest incident, a renunţat la serviciul de noapte şi s-a întors la Parcuri şi Grădini, unde a avansat, încetul cu încetul, până la funcţia de grădinar de gradul 1.

Din cauza felului în care arăta, K. nu avea prietene.

Se simţea în largul său când era singur. Ambele slujbe l-au deprins cu singurătatea, deşi jos, la toalete, simţise în permanenţă apăsarea luminii puternice a neonului, care făcea faianţa aceea albă să lucească şi să dea naştere unui spaţiu fără umbre. Parcurile pe care le prefera erau cele cu pini înalţi şi alei întunecoase tăiate printre tufişuri de crini africani. Câteodată, sâmbăta, nu auzea semnalul de încetare a lucrului şi continua să muncească singur toată după-amiaza. Duminica dimineaţa dormea până târziu iar după-amiaza îşi vizita mama.

Într-o dimineaţă târzie de iunie, pe când avea treizeci şi unu de ani, lui Michael K. i-a fost adus un mesaj în timp ce aduna frunzele cu grebla în parcul De Waal.

Mesajul era de la mama lui, dar scris de altcineva; era anunţat că fusese externată din spital şi dorea ca el să vină să o ia. K. şi-a pus jos uneltele, şi a mers cu autobuzul până la spitalul Somerset, unde şi-a găsit mama stând pe o bancă, la intrare, scăldată într-un petic de lumină. Era îmbrăcată cu hainele de stradă, numai pantofii erau puşi deoparte. Când şi-a văzut fiul, a început să plângă, ducându-şi mâna la faţă, să nu o vadă ceilalţi pacienţi şi vizitatori.

Luni în şir, Anna K. a avut braţele şi picioarele umflate rău de tot; de curând, şi burta începuse să i se umfle. Când a fost internată în spital, nu mai putea să meargă şi de-abia mai respira. Petrecuse cinci zile întinsă pe un pat aşezat în hol, printre zeci de oameni înjunghiaţi, bătuţi, împuşcaţi, care o ţineau trează toată noaptea cu zgomotele pe care le făceau, lăsată de izbelişte de asistentele care nu aveau vreme să înveselească o bătrână, în timp ce peste tot în jur erau atâţia tineri care îşi dădeau ultima suflare în chinuri. Cum a ajuns la spital, a fost adusă în simţiri cu ajutorul unui tub de oxigen, şi apoi i-au tot făcut injecţii şi i-au tot dat pastile, ca să i se dezumfle trupul. Dar când avea nevoie de o ploscă, arareori era cineva prin preajmă care să i-o aducă. Nu avea capot. Odată, pe când mergea la toaletă orbecăind prin întuneric, a fost oprită de un bătrân într-o pijama cenuşie, care i-a vorbit urât şi s-a dezbrăcat în faţa ei. Nevoile trupului ajunseseră motiv de chinuri groaznice pentru ea. Când asistentele o întrebau despre medicamente, ea spunea că le-a luat, dar adesea minţea. Apoi, deşi nu i se mai tăia răsuflarea, picioarele au început să o mănânce cumplit, încât trebuia să îşi ţină mâinile imobilizate sub greutatea propriului trup, înfrângându-şi astfel dorinţa de a se scărpina. În ziua a treia se ruga deja de toată lumea să fie trimisă acasă, deşi se vede treaba că n-o băga nimeni în seamă. Aşa că, atunci când au podidit-o lacrimile, în ziua a şasea, plângea de uşurare, fericită că scăpa din acest infern.

La recepţie, Michael K. a cerut un scaun cu rotile, dar a fost refuzat. Ducându-i poşeta şi pantofii, a sprijinit-o pe mama lui tot drumul acela de cincizeci de paşi până la staţia de autobuz. Acolo se formase o coadă lungă. Orarul lipit de stâlp promitea câte un autobuz la fiecare cincisprezece minute. Au aşteptat preţ de o oră, timp în care umbrele s-au mărit, şi vântul a devenit mai rece. Nemaiputând să stea în picioare, Anna K. s-a întins pe jos, cu spatele rezemat de un perete, întocmai ca o cerşetoare, în timp ce Michael îi ţinea locul la coadă. Când a venit autobuzul, nu mai erau locuri libere. Michael se ţinea de o bară şi o strângea pe mama lui la piept, de teamă să nu se dezechilibreze.

Era trecut de ora cinci când au ajuns în cămăruţa ei din Sea Point.

Vreme de opt ani, Anna K. fusese angajată ca servitoare în casa unui producător de galanterie de damă ieşit la pensie, care locuia împreună cu soţia într-un apartament de cinci camere în Sea Point, cu vedere la Oceanul Atlantic. Contractul prevedea ca ea să vină la ora nouă dimineaţa şi să stea până la opt seara, cu o pauză de trei ore la prânz. Lucra pe rând, când cinci, când şase zile pe săptămână. Avea un concediu plătit, de două săptămâni, şi o cameră a ei în acelaşi bloc. Salariul era bunicel, angajatorii erau oameni înţelegători, de lucru se găsea cu greu în vremurile acelea, aşa că Anna K. nu avea nimic de obiectat. Cu un an în urmă însă, au început s-o apuce ameţelile şi simţea ceva ca o apăsare în coşul pieptului de fiecare dată când se apleca. Apoi s-a îmbolnăvit de hidropizie. Familia Buhrmann a păstrat-o la bucătărie, i-a micşorat salariul cu o treime şi a angajat o femeie mai tânără să vadă de gospodărie. A fost lăsată să locuiască în continuare în cămăruţa ei, pe care o deţinea familia Buhrmann. Hidropizia s-a agravat. Săptămâni întregi înainte de a se interna în spital, fusese ţintuită la pat, incapabilă să muncească. Trăia cu groaza că familia Buhrmann nu va tolera o veşnicie această situaţie.

Camera ei de sub scări, pe Côte d'Azur, fusese iniţial menită să adăpostească aparatul de aer condiţionat, care însă nu a mai fost niciodată instalat. Pe uşă era un semn: craniul cu cele două oase încrucişate, pictat în roşu, şi dedesubt scria PERICOL - GEVAAR - INGOZI.

Nu avea curent electric şi nici aerisire, aşa că aerul era mereu închis. Michael i-a deschis uşa mamei sale, a aprins o lumânare şi a ieşit în timp ce ea se pregătea de culcare. A petrecut cu ea această primă seară după externarea ei, ca şi toate serile din săptămâna care a urmat: îi încălzea supa la plita cu petrol lampant, avea grijă pe cât putea ca ei să-i fie bine, făcea orice altceva era nevoie şi o consola mângâindu-i braţele când se punea pe plâns în hohote. Într-o seară, autobuzele din Sea Point nu au mai circulat, şi el a trebuit să petreacă noaptea în camera ei, dormind îmbrăcat pe un preş.

S-a trezit înfrigurat în toiul nopţii. Cum nu mai putea dormi, şi nici pleca, pentru că se dăduse stingerea, a stat tremurând pe un scaun până în zori, în timp ce mama lui gemea şi sforăia.

Lui Michael K. nu îi plăcea această apropiere fizică dintre ei doi, pe care era obligat să o îndure în nopţile lungi petrecute în cămăruţă. Îl tulbura vederea picioarelor umflate ale mamei sale şi îşi ferea privirea când o ajuta să se dea jos din pat. Coapsele şi braţele îi erau acoperite cu urme de zgârieturi (o vreme chiar a purtat mănuşi noaptea). Dar nu s-a eschivat de la nimic, deoarece considera că este de datoria lui să fie alături de ea. Întrebarea care îl frământase cu mulţi ani în urmă, pe când stătea în spatele magaziei cu biciclete de la Huis Norenius, şi anume de ce a venit el pe lume, avea, în fine, un răspuns: venise pe lume ca să aibă grijă de mama lui.

Nimic din ce-i spunea fiul ei nu îi risipea Annei K. temerile cu privire la ce s-ar putea întâmpla dacă şi-ar pierde camera. Nopţile petrecute printre muribunzi, pe holurile spitalului Somerset, îi dăduseră de înţeles cât de indiferentă poate să fie lumea la boala dezgustătoare a unei bătrâne în vreme de război. Cum nu putea munci, vedea ea bine că singurele motive graţie cărora nu ajunsese încă în plină stradă erau bunăvoinţa îndoielnică a familiei Buhrmann, loialitatea unui fiu anost şi, în ultimă instanţă, economiile pe care le păstra într-o poşetă vârâtă într-o valiză sub pat, în două portofele, unul pentru banii în monedă nouă, celălalt pentru banii în monedă veche, acum devalorizaţi, pe care, neîncrezătoare, nu a vrut să-i preschimbe.

Aşa încât, atunci când Michael a ajuns acasă într-o seară şi i-a tot vorbit despre concedierile de la Parcuri şi Grădini, a început să rumege în minte o idee la care până în acel moment doar visase aşa, într-o doară: cum să facă să părăsească acest oraş care nu mai avea ce să-i ofere, şi să se întoarcă la ţară, locul acela liniştit în care copilărise.

Anna K. se născuse la o fermă din districtul Prince Albert. Tatăl ei avea o fire labilă şi probleme cu băutura.

În primii ei ani de viaţă s-au tot mutat de la o fermă la alta. Mama ei fusese spălătoreasă şi bucătăreasă.

Anna o ajuta. Mai târziu, s-au mutat în oraşul Oudtshoorn, unde Anna a mers o vreme la şcoală.

După ce a născut ea însăşi primul ei copil, a venit la Cape Town. Apoi a urmat un al doilea copil, cu un alt bărbat, apoi un al treilea, care a murit, apoi Michael.

Anii dinainte de Oudtshoorn au rămas cei mai fericiţi în amintirea ei, o perioadă de căldură şi belşug. Îşi amintea cum stătea în praf, în coteţ, în vreme ce găinile cloncăneau şi scurmau pământul, îşi amintea cum căuta ouă pe sub tufişuri. Stând în pat, în cămăruţa ei cu aer închis, în lungi după-amieze de iarnă, în timp ce apa de ploaie se prelingea uşor înăuntru de pe scările de afară, visa să scape de violenţa asta nechibzuită, de autobuzele aglomerate, de cozile la mâncare, de vânzătorii ambulanţi, de hoţi şi cerşetori, de sirene în timpul nopţii, de starea de asediu, de frig şi umezeală, şi să se întoarcă la ţară, unde, dacă era să moară, măcar murea sub cerul albastru.

În planul pe care i l-a zugrăvit lui Michael, n-a rostit o vorbă despre moarte. I-a propus să plece de la Parcuri şi Grădini înainte să fie concediat, şi să plece amândoi cu trenul spre districtul Prince Albert, unde ea urma să închirieze o cameră, în timp ce el căuta de lucru la vreo fermă. Dacă locuinţa lui avea să fie destul de încăpătoare, ea avea să stea cu el şi să vadă de treburile casei. Dacă nu, el o va vizita la sfârşit de săptămână. Ca să-i arate că are intenţii serioase, l-a pus să scoată valiza de sub pat şi i-a numărat în faţă banii în bancnote noi, pe care, spuse ea, îi pusese deoparte chiar cu acest scop.

S-ar fi aşteptat ca Michael să o întrebe cum îşi închipuia ea că un orăşel de provincie avea să primească doi străini, dintre care o bătrână bolnavă. Pregătise un răspuns chiar şi pentru asta. Dar Michael nu s-a îndoit de ea nici o clipă. Tot aşa cum crezuse în toţi anii cât a stat la Huis Norenius că mama lui l-a lăsat acolo cu un motiv anume, care, chiar dacă îi era neclar atunci, avea să se limpezească, a acceptat acum fără cârtire acest plan înţelept. N-a avut ochi pentru bancnotele împrăştiate pe plapumă, el îşi imagina deja o căsuţă văruită în întinsa savană africană, cu fuiorul de fum încolăcindu-se afară pe coş, o vedea stând la poartă pe mama, sănătoasă şi veselă, gata să-l întâmpine după o zi lungă de muncă.

Michael nu s-a prezentat la lucru în dimineaţa următoare.

Cu banii mamei sale, împărţiţi în două teancuri şi îndesaţi în şosete, şi-a croit drum până la gară, la casa de bilete. Acolo, vânzătorul i-a spus că i-ar da bucuros două tichete pentru Prince Albert sau cel mai apropiat loc pe aceeaşi rută (nu înţelegea bine dacă este vorba de Prince Albert sau Prince Alfred), dar K. nu se putea aştepta să urce în tren fără o rezervare prealabilă şi un permis care să-i dea voie să părăsească autoproclamata zonă securizată a peninsulei Capului Bunei Speranţe. Singura rezervare pe care i-o putea face era pentru optsprezece august, adică peste două luni. K. a insistat că doreşte să plece mai devreme, dar în zadar: starea de sănătate a mamei lui nu reprezenta un motiv special, i-a zis funcţionarul; dimpotrivă, l-a sfătuit să nu aducă vorba deloc despre acest lucru.

De la gară, K. s-a dus în piaţa Caledon şi a stat două ore la coadă, în spatele unei femei cu un copil mic, ce se smiorcăia întruna. I s-au dat două seturi de formulare, unul pentru mama lui, şi celălalt pentru el.
- Prinde cu o agrafă rezervările la tren, alături de formularele albastre, şi du-le la camera E-5, i-a zis poliţista de la ghişeu.

Când ploua, Anna K. îndesa un prosop vechi pe lângă pragul uşii, să nu lase apa să se înfiltreze înăuntru.

Camera mirosea a Dettol şi a pudră de talc.
- Mă simt ca o broască sub o piatră în locul ăsta, suspină ea. Nu mai am răbdare până în august.

Şi-a acoperit faţa şi a rămas aşa, tăcută. După o vreme, K. a simţit că nu mai are aer. S-a dus la magazinul din colţ. Nu mai aveau pâine.
- N-avem nici pâine, nici lapte, i-a zis vânzătorul. Vino mâine.

A cumpărat biscuiţi şi lapte condensat, apoi s-a aşezat sub un cort şi a privit stropii de ploaie căzând.

Ziua următoare a luat formularele de la camera E-5.

I s-a spus că permisele urmau să fie expediate prin poştă la timpul cuvenit, după ce cererile aveau să fie trimise la poliţia din Prince Albert şi aprobate.

S-a întors în parcul De Waal şi a aflat, cum se şi aştepta de altfel, că va fi concediat la sfârşitul lunii.
- Nu contează, i-a răspuns şefului de echipă, oricum plecăm, mama şi cu mine.

Şi-a amintit de vizitele mamei sale la Huis Norenius. Câteodată aducea nalbe, câteodată biscuiţi cu ciocolată. Se plimbau împreună pe terenurile de joacă, apoi se duceau în sala de festivităţi, să bea un ceai. În zilele în care vizitele erau permise, băieţii purtau costumele lor cele bune, de culoare kaki, şi sandalele maronii. Unii băieţi nu aveau părinţi, sau fuseseră uitaţi cu desăvârşire.
- Tata a murit, iar mama lucrează, avea el obiceiul să spună.

Se cuibărea într-un colţ al camerei, pe un morman de perne şi pături, petrecându-şi serile pe întuneric, ascultând respiraţia mamei sale. Ea dormea din ce în ce mai mult. Câteodată adormea şi el în culcuşul improvizat şi pierdea autobuzul. Se trezea dimineaţa cu durere de cap. În timpul zilei hoinărea pe străzi. Totul rămăsese suspendat în timp ce aşteptau permisele acelea care nu mai veneau.

Într-o duminică dimineaţa, foarte devreme, a dat o raită prin parcul De Waal şi a spart lacătul de la magazia în care îşi ţineau grădinarii uneltele. A luat câteva scule şi o roabă, pe care a împins-o până în Sea Point. Meşterind pe o alee din spatele blocurilor, a spart în bucăţi o ladă veche şi a încropit un fel de platformă de aproape un metru pătrat, cu o spetează, pe care a legat-o cu sârmă de roabă. Apoi a încercat să-şi convingă mama să iasă la o plimbare.
- Aerul o să-ţi facă bine, spuse el. N-o să te vadă nimeni, e trecut de ora cinci, străzile sunt pustii.
- Oamenii pot să mă vadă de la ferestre, răspunse ea. Nu vreau să mă dau în spectacol.

A doua zi, se înduplecă. Cu haina pe ea şi pălăria pe cap, ieşi târşâindu-şi papucii din picioare, dând bineţe după-amiezii târzii şi mohorâte, şi l-a lăsat pe Michael să o aşeze mai bine în roabă. A plimbat-o pe strada Plajei, şi apoi tot înainte, până la promenada pavată care se întindea de-a lungul falezei. Nu era nimeni prin preajmă, cu excepţia unui cuplu de oameni în vârstă care plimbau un căţel. Anna K. se ţinea strâns de partea laterală a platformei, inspirând briza rece, în vreme ce fiul ei o împinse vreo sută de metri de-a lungul promenadei, apoi se opri, pentru ca ea să vadă valurile spărgându-se de stânci, a mai înaintat o sută de metri, s-a oprit din nou şi, în cele din urmă, a purtat-o înapoi. A fost uimit să constate cât de grea era mama sa şi cât de instabilă era roaba. La un moment dat, s-a înclinat foarte tare, fiind la un pas să se răstoarne.
- Îţi face bine să tragi aer proaspăt în plămâni.

După-amiaza următoare a plouat, aşa că au rămas în casă.

S-a gândit să construiască un cărucior de mână, cu o cutie în interior, fixată pe două roţi de bicicletă, dar nu izbutea să-şi dea seama de unde ar putea face rost de o osie.