Inés a sufletului meu

Nimic nu părea să o predestineze pe Inés Suárez, o croitoreasă spaniolă frumuşică şi modestă, unei vieţi ieşite din comun. Însă Inés se hotărăşte să-şi regăsească soţul, plecat la război dincolo de Ocean, şi astfel tânăra ajunge în Americi, unde o aşteaptă o nouă iubire, dar şi o viaţă plină de lupte grele şi rare momente de fericire. Alături de căpitanul Pedro de Valvidia, această eroină a Spaniei de care istoria s-a ocupat atât de puţin ajunge adevărata întemeietoare a statului Chile. Povestea de iubire dintre Pedro şi Inés, ce durează mai bine de treizeci de ani, e trăită cu întreaga disperare şi intensitate conferite de o existenţă mereu primejduită de iminenţa unui război cu indienii mapuche. Trecând prin toate primejdiile imaginabile, convertindu-se deopotrivă în sfetnic, strateg, infirmieră improvizată, dar şi în mamă spirituală a coloniştilor, Inés îşi asumă un ultim rol, pe cel de cronicar al evenimentelor care au precedat întemeierea statului Chile, şi îşi relatează povestea de dragoste şi trădare.


Cum se întâmplă adeseori în istorie, figurile feminine trecând în planul al doilea, Inés Suarez e un personaj aproape necunoscut, în tot cazul ignorat de istorici, iar intenţia lui Isabel Allende a fost de a-i restitui aura legendară pe care o merită cu prisosinţă. Aceasta se întâmplă într-un roman atipic al autoarei chiliene, care merge într-adevăr pe un filon istoric, ce înfloreşte însă treptat, ramificându-se totodată într-o poveste despre iubire şi trădare, despre relaţia problematică şi parşivă dintre cuceritori şi cuceriţi şi despre cum deseori victimele şi agresorii fac pe nesimţite schimb de locuri.

Romanul îşi datorează actualitatea personajului central, Inés Suarez, o "femme de son époque", ce reuşeşte să-şi convertească mizera condiţie de croitoreasă în destinul strălucitor al unui veritabil conquistador feminin. Fără a-şi transforma cartea într-un reţetar al izbânzilor prin tenacitate sau într-un manual de self-help, Allende mizează totuşi din plin pe imaginea de "femeie de succes" a lui Inés, ale cărei multiple abilităţi o transformă pe rând din amanta acaparantă şi fascinantă în sfetnic înţelept şi strateg militar, apoi din taumaturg improvizat în decoratoare talentată, apoi în bucătăreasă pricepută. De altfel, cum singură spune, rolul cel mai greu în această escapadă a conchistadorilor porniţi să cucerească Chile revine femeilor, care, deşi nu participă efectiv la lupte, sunt nevoite să apere oraşul în vreme ce bărbaţii răspund atacului direct al indigenilor, să-şi protejeze copiii, proviziile, să-i îngrijească pe răniţi, iar uneori chiar să iasă în întâmpinarea atacatorilor.

Spre bucuria cititorului, imaginile sunt extrem de filmice şi de sugestive, parcurgând întreaga scală de la cel mai estompat şi rafinat erotism până la violenţele cele mai cumplite. Micul indian mapuche ce se aciuieşte pe lângă spanioli dovedindu-se, la maturitate, un spion periculos, frumoasa prinţesă incaşă, care cunoaşte secretul tinereţii veşnice sau bătrâna magiciană Catalina sunt doar câteva dintre figurile emblematice ce însoţesc periplul cuceritoarei Inés în teritoriile virgine ale viitorului Chile. Senzualitatea dezlănţuită şi o voluptate generalizată definesc atmosfera romanului, care vizează deopotrivă mirosurile ameţitoare, violenţa descătuşată ce frizează paroxismul şi teama de moarte ce acutizează simţurile. Un parcurs vijelios prin spaţii exotice, alături de această Ioana d'Arc a statului Chile, fără doza de misticism aferentă eroinei Franţei, dar cu o aură incontestabilă conferită de înflăcărarea şi înverşunarea tipice caracterului latin.


Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraş Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a naşterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea şi groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, aşa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în şir miros de migdale amare, dar parcă poţi să ştii. Regina Juana, încă tânără şi frumoasă, a bătut Castilla mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul şi deschizându-l adesea ca să-şi sărute bărbatul pe gură, cu speranţa că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puţea.

Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar şaptezeci de ierni şi că până la Crăciun am să mor. Aş putea să vă spun că data morţii mele mi-a fost ghicită de o ţigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărţi şi care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Ţiganca mi-a prezis doar o viaţă lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunţă că se apropie sfârşitul. Am ştiut mereu că voi muri bătrână, împăcată şi în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. "Ai să mori de bătrâneţe, coniţă, fii pe pace", mă liniştea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtaţi pe care-l simţeam în piept mă trântea la pământ.

Am uitat numele quechua al Catalinei şi acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea şi veridicitatea profeţiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incaşilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania şi a sfârşit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului graţie ambiţiei şi nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiţiei şi totul e amestecat: sfinţi şi păcătoşi, albi, negri,mulatri, indieni, metişi, nobili şi slugi. Oricine se poate trezi în lanţuri şi însemnat cu fierul roşu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă şi tot nu m-am obişnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aş fi rămas în satul în care m-am născut, aş fi acum o babă săracă şi oarbă de atâta brodat la lumina unei feştile. Aş fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea şi întemeietoarea Regatului Chile.

Vă spuneam că am cel puţin şaptezeci de ani bine trăiţi, însă sufletul şi inima, încă neieşite din clocotele tinereţii, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, şi n-o recunosc pe bunicuţa asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-şi râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliţi care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură şi pătimaşă care dormea în braţele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reuşesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură şi sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belşug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înţepenit oasele şi mi s-a înceţoşat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aş putea să aştern aceste rânduri. Am vrut să-l însoţesc pe Rodrigo - Dumnezeu să-l odihnească - în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie.
"Eşti cam bătrână pentru aşa ceva, Inés", a râs atunci.
"La fel de bătrână ca tine", am zis eu, deşi nu era chiar aşa, el era cu câţiva ani mai tânăr.

Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărţit fără lacrimi, convinşi c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Ştiam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deşi el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinţi şi doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la faţă şi cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile şi rugăciunile mele nu reuşiseră s-o vindece; avea să-şi împlinească dorinţa de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moş în patul lui. Doream să fiu de faţă ca să-i ţin capul în clipa supremă şi să-i mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viaţă împreună.
- Priveşte, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munţilor. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Aşa cum obligaţia mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moşie şi de sufletele ce sălăşluiesc pe ea.

Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soţie supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, aşa cum se procedase şi cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoşeze pe vrăjmaşi. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia şi cu numele meu pe buze, însă nu şi-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii şi a oboselii luptelor. "Te-am iubit din prima clipă şi-am să te iubesc veşnic, Inés", mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă şi să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său.

A murit în casa asta, în braţele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceaţă, dar de neconfundat, aşa cum văd literele astea pe hârtie, şi-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuţi să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, şi cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorşi, să-l aşezăm în jilţul preferat, cu coiful şi sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii şi să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mişcase de lângă el şi aştepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în braţele ei mămoase şi-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat şi l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă.

Nu i-am putut îndeplini dorinţa de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit şi mai respectat din Chile. Oraşul Santiago a ieşit în păr să-l plângă, iar din alte oraşe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere.

Cu ani în urmă poporul ieşise cu flori şi salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului şi unde, nu peste multă vreme, voi odihni şi eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să ţină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oşti, cuceritor şi de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.

Dar nu trebuie să anticipez, dacă-mi povestesc viaţa fără ordine şi rigoare, risc să mă rătăcesc pe drum; o cronică trebuie să urmeze ordinea firească a evenimentelor, chiar dacă memoria e o învălmăşeală lipsită de logică. Scriu noaptea, la masa lui Rodrigo şi cu mantia lui de alpaca pe umeri.

Mă păzeşte Baltazar, strănepotul câinelui care a venit cu mine în Chile şi m-a însoţit paisprezece ani. Acel prim Baltazar a murit în 1553, anul în care a fost ucis Valvidia, dar mi-a lăsat urmaşi, la fel de masivi, cu labe mari şi blana aspră.

Casa asta e friguroasă, în ciuda covoarelor, draperiilor, tapiseriilor şi cazanelor cu jar, braseros, pe care servitorii le ţin mereu pline cu cărbuni aprinşi. Te plângi des, Isabel, că aici nu se poate respira de atâta dogoare; pesemne că frigul nu e în aer, ci în mine. Dacă-mi pot aşterne amintirile şi gândurile cu cerneală pe hârtie e mulţumită părintelui González de Marmolejo, care şi-a făcut timp între evanghelizarea sălbaticilor şi alinarea creştinilor să mă înveţe carte. Pe atunci era capelan, apoi a ajuns primul episcop din Chile, precum şi omul cel mai bogat din regat, aşa cum voi arăta mai încolo. A murit fără să ia nimic cu el, dar urma faptelor sale bune a rămas, de aceea l-a iubit lumea. Căci la sfârşit rămâi cu ce ai dat, aşa spunea Rodrigo, omul cel mai generos de pe pământ.

Dar să începem cu începutul, cu cele dintâi amintiri ale mele. M-am născut la Plasencia, în nordul Extremadurei, oraş de graniţă, războinic şi religios. Casa bunicului, unde am crescut, era la o aruncătură de băţ de catedrală, căreia oamenii îi spuneau cu drag "bătrâna", deşi nu data decât din secolul al XIV-lea. Am crescut la umbra turlei sale ciudate, acoperite cu un fel de solzi sculptaţi. N-am mai văzut de atunci zidul gros care apără oraşul, esplanada din Piaţa Mare, străduţele întunecate, măruntele palate de piatră şi galeriile cu arcade, nici micul conac al bunicului în care trăiesc acum nepoţii surorii mele mai mari. Bunicul, de meserie meşteşugar ebenist, făcea parte din Confreria Adevăratei Cruci, onoare care-i întrecea condiţia socială. Înfiinţată în cea mai veche mânăstire din oraş, confreria conducea procesiunile din Săptămâna Mare. Bunicul, îmbrăcat în veşmânt violet, cu pieptar galben şi mănuşi albe, era unul din purtătorii Crucii. Tunica îi era pătată de sângele produs de loviturile de bici pe care şi le dădea ca să-l însoţească pe Christos pe drumul plin de suferinţă al Golgotei. În Săptămâna Mare obloanele casei se închideau, gonind lumina soarelui, noi posteam şi vorbeam în şoaptă, viaţa se limita la rugăciuni, suspine, spovedanii şi sacrificii.

Într-o Vinere Mare soră-mea, Asunción, pe-atunci în vârstă de unsprezece ani, s-a trezit cu stigmatele lui Christos în palme, nişte plăgi oribile deschise, şi cu ochii daţi peste cap şi pironiţi spre cer. Mama a trezit-o la viaţă cu două palme zdravene, i-a vindecat rănile cu pânză de păianjen şi a obligat-o la o cură severă de ceai de muşeţel. Fata a stat închisă în casă până i s-au cicatrizat rănile şi mama ne-a interzis să mai pomenim de afacerea asta, căci nu voia ca fiică-sa să fie purtată ca la bâlci din biserică în biserică. Asunción nu era singura stigmatizată din regiune, în fiecare an, în Săptămâna Mare câte o fată păţea ceva asemănător, levita, răspândea parfum de roze sau îi creşteau aripi, devenind imediat obiectul entuziasmului credincioşilor. Din câte-mi amintesc, toate au ajuns măicuţe la vreo mânăstire, în afară de Asunción, care, graţie prevederii maică-mii şi tăcerii păstrate de familie, şi-a revenit fără urmări din miracol, s-a măritat şi a făcut mai mulţi copii, printre care nepoată-mea Constanza, care o să apară mai târziu în povestea asta.

Îmi amintesc de procesiunile acelea, căci la una dintre ele l-am cunoscut pe Juan, cel care avea să fie primul meu soţ.

S-a întâmplat în 1526, anul nunţii Împăratului nostru Carol Quintul cu frumoasa lui verişoară, Isabel de Portugalia, pe care avea s-o iubească toată viaţa, şi anul când Soliman Magnificul a pătruns cu oştile turceşti până în inima Europei, ameninţând Creştinătatea. Zvonurile despre cruzimea musulmanilor au îngrozit lumea, ni se părea că hoardele îndrăcite sunt la porţile Plasenciei. În anul acela fervoarea religioasă, întărâtată de frică, a atins demenţa. Ameţită de post, de fumul de lumânare, de sânge şi tămâie, de clamoarea rugăciunilor şi gemetele flagelaţilor, mergeam în procesiune mai mult adormită în urma alor mei. În mijlocul mulţimii de penitenţi şi înglugaţi l-am zărit pe Juan. Era şi greu să nu-l vezi, căci era cu o palmă mai înalt decât ceilalţi, capul îi răsărea deasupra mulţimii. Avea o spinare de războinic, păr negru şi ondulat, nas roman şi ochi de felină, care mi-au întors imediat privirea cu aceeaşi curiozitate. "Cine-i ăla?" am întrebat-o pe mama, dar am primit un cot în coaste şi ordinul de a-mi pleca privirile. N-aveam logodnic, pentru că bunicul hotărâse să rămân fată bătrână şi să am grijă de el până la moarte, ca pedeapsă că mă născusem în locul nepotului pe care şi-l dorea. Nu existau nici posibilităţi să-mi facă zestre şi hotărâse că Asunción avea mai multe şanse să facă o căsătorie potrivită, căci avea frumuseţea aceea palidă şi opulentă preferată de bărbaţi, era ascultătoare, în timp ce eu eram doar piele şi os, şi-n plus încăpăţânată ca un catâr. Semănam aici cu mama şi cu răposata bunică-mea, care numai modele de dulceaţă nu erau.

Pe atunci se spunea că părţile mele cele mai frumoase erau ochii negri şi pletele asemenea unei coame de cal, dar asta era valabil pentru o jumătate din fetele din Spania. E adevărat, eram îndemânatică, nu exista cusătoreasă şi brodeuză mai harnică decât mine în toată Plasencia şi în împrejurimi. Aşa am contribuit la întreţinerea familiei încă de la opt ani, aşa am economisit câte ceva pentru zestrea pe care bunicul n-avea de gând să mi-o facă; îmi propusesem să-mi fac rost de un soţ, preferam să mă lupt cu plozii, nu cu zgârciobul meu de bunic. În Vinerea Mare de atunci, în loc s-o ascult pe mama, mi-am dat mantila jos de pe cap şi i-am zâmbit necunoscutului. Aşa a început amorul meu cu Juan, care era de loc din Málaga. Bunicul s-a opus la început, casa ajunsese un adevărat balamuc, numai ţipete şi farfurii sparte, uşi trântite (s-a crăpat şi un perete), iar dacă n-ar fi fost maică-mea, cred că am fi sfârşit prin a ne omorî unul pe altul. Până la urmă a cedat, obosise. Nu ştiu ce-a văzut Juan la mine, dar chiar că n-are importanţă, fapt este că la puţin timp după ce ne-am cunoscut am hotărât să ne căsătorim într-un an, timp în care el avea să-şi găsească de lucru, iar eu să-mi măresc un pic zestrea prăpădită.

Juan făcea parte dintre bărbaţii aceia arătoşi şi veseli cărora nici o femeie nu le rezistă la început, dar mai apoi îşi doresc să scape de ei, căci produc multă suferinţă. Nu se străduia să fie seducător (nu se străduia niciodată pentru nimic, de altminteri), era de ajuns prezenţa sa de mascul frumuşel ca să pună femeile pe jar; de la paisprezece ani, când începuse să-şi exploateze farmecele, trăia de pe urma femeilor. Râdea spunând că pierduse şirul bărbaţilor cărora nevestele le puseseră coarne din pricina lui şi al ocaziilor în care o luase pe coajă de la soţii geloşi. "Dar acum toate astea s-au terminat, acum sunt cu tine, dragostea mea", adăuga atunci ca să mă liniştească, în timp ce îi arunca ocheade soră-mii. Aspectul şi felul lui de-a fi simpatic l-au făcut să fie preţuit şi de bărbaţi, era mare băutor şi jucător de cărţi, avea un repertoriu nesfârşit de anecdote decoltate şi planuri fanteziste de a câştiga bani fără efort. Am priceput repede că gândurile îi erau la ziua de mâine şi la viitor, fiind o fire nemulţumită.

La fel ca atâţia alţii în perioada aceea, se hrănea cu poveştile fabuloase despre Lumea Nouă, unde comorile şi onorurile cele mai mari se aflau la îndemâna îndrăzneţilor dispuşi să rişte. Se credea menit isprăvilor majore, precum Cristofor Columb, care plecase pe mare înarmat doar cu propriul său curaj şi descoperise cealaltă jumătate a lumii, sau Hernán Cortés, care obţinuse cea mai preţioasă perlă a imperiului spaniol, Mexicul.
- Se spune că pe-acolo s-a cam descoperit tot ce era de descoperit, spuneam eu, încercând să-l fac să se răzgândească.
- Habar n-ai ce spui, femeie! Mai sunt încă multe de descoperit. Din Panamá până în sud e pământ virgin, acolo sunt bogăţii mai mari decât cele ale lui Soliman.

Mă îngrozeau planurile lui, asta ar fi însemnat să ne despărţim.

În plus, bunicul auzise prin cârciumi că aztecii din Mexic făceau sacrificii umane. Se formau şiruri lungi de o milă, mii şi mii de nefericiţi prizonieri îşi aşteptau rândul ca să urce treptele templelor, unde sacerdoţii - sperietori sinistre, pline de sânge uscat şi proaspăt - le scoteau inima din piept cu un cuţit de obsidian. Trupurile cădeau pe trepte şi rămâneau grămadă pe jos, mormane de carne în descompunere. Cetatea stătea pe un lac de sânge, păsările răpitoare, sătule de carne omenească, erau atât de greoaie, că nu mai puteau zbura, şobolanii erau cât câinii ciobăneşti.

Toţi spaniolii erau la curent cu aceste lucruri, dar asta nu-l speria pe Juan.

În vreme ce eu coseam şi brodam din zori şi până-n noapte ca să agonisesc ceva bani pentru nuntă, Juan îşi petrecea timpul prin cârciumi, seducea fete şi muieri, bea cu bărbaţii şi visa să se îmbarce spre Indii, singura destinaţie pentru un bărbat de teapa lui, după cum spunea. Uneori dispărea cu săptămânile, chiar cu lunile, şi se întorcea fără să dea explicaţii. Unde se ducea? Nu spunea niciodată, dar cum îi dădea zor cu plecatul pe mare, lumea începuse să-l ia în bătaie de joc, iar mie să-mi spună "logodnica din Indii". I-am suportat purtarea mai mult decât ar fi trebuit, căci eram cu capul în nori şi cu trupul pe jar, cum se întâmplă îndeobşte când eşti îndrăgostit. Juan mă făcea să râd, mă distra cu cântece şi versuri picareşti, mă făcea să mă-nmoi imediat cu sărutările lui. Era de-ajuns să mă atingă şi plânsul mi se transforma în suspine de amor şi supărarea în dorinţă.

Bună-i dragostea, atoateiertătoare! N-am uitat prima noastră îmbrăţişare, la adăpostul unei păduri. Era vară, pământul tresălta, călduţ, roditor, mirosind a laur. Plecasem din Plasencia pe rând, ca să nu dăm apă la moară bârfelor, coborâserăm dealul, lăsând în urmă zidurile oraşului. Ne-am întâlnit la râu, am alergat mână în mână spre pădurea deasă, am căutat acolo un loc cât mai departe de drum. Juan a adunat frunze, a făcut un cuib, şi-a scos pieptarul pe care m-am întins eu, după care m-a învăţat fără grabă ceremoniile plăcerii. Adusesem măsline, pâine şi o sticlă de vin şterpelită de la bunicul, pe care am sorbit-o unul din gura celuilalt.

Sărutări, vin, râsete, căldura care ieşea din pământ, iar noi îndrăgostiţi. Mi-a scos bluza şi cămăşuţa şi mi-a lins sânii, spunându-mi că erau precum piersicile coapte şi dulci, deşi mie mi se păreau mai curând nişte prune cam tărişoare. A continuat să mă cerceteze cu limba până când am crezut că o să mor de atâta plăcere şi iubire. Mai ţin minte că s-a întins pe spate pe frunze şi m-a aburcat peste el, goală, udă de sudoare şi dorinţă, căci dorea ca eu să fiu cea care să impun ritmul dansului nostru. Astfel, uşor şi ca în joacă, fără spaimă şi durere, mi-am pierdut virginitatea. Într-o clipă de extaz mi-am ridicat ochii spre bolta cea verde a pădurii şi mai sus, spre cerul fierbinte al verii, şi mi-am strigat tare şi îndelung bucuria pură şi simplă.