Cercul nebunilor

John Cowper Powys (1872-1963) s-a născut în districtul britanic Derbyshire, unde tatăl său era vicar. A studiat la Universitatea din Cambridge. Vreme de treizeci de ani a locuit în Statele Unite ale Americii, unde a fost profesor şi conferenţiar.

În1935 a revenit în Europa, stabilindu-se definitiv în Ţara Galilor. A fost un scriitor prolific, care nu s-a limitat doar la aria beletristicii (incluzând aici nuvela şi poezia), ci a abordat şi teme de critică literară şi filozofie. Printre scrierile sale cele mai apreciate se numără romanele Cercul nebunilor (Ducdame, 1925), Wolf Solent (1929), A Glastonbury Romance (1933), Weymouth Sands (1934) şi Porius (1940), o remarcabilă autobiografie apărută în 1934, dar şi volumele The Philosophy Of Solitude (1933) şi In Spite of: A Philosophy for Everyone (1953).

S-a bucurat de o largă recunoaştere, fiind apreciat de personalităţi precum Theodore Dreisder, Henry Miller, Iris Murdoch, Elias Canetti şi Angus Wilson. În 1958 a fost recunoscut drept o figură marcantă a literaturii europene, fiind răsplătit cu distincţia Bronze Plaque, oferită de Freie Akademie der Künste Hamburg.


Familia Ashover este în pericol: ultimii doi vlăstari meniţi să-i ducă numele mai departe nu se pot ridica la înălţimea misiunii ce le-a fost încredinţată. Rook Ashover, stăpânul domeniului Ashover, este îndrăgostit de o femeie care nu îi poate oferi prunci, iar fratele lui mai mic, Lexie, este măcinat de o umilitoare boală incurabilă. Să reproducă oare in nuce soarta respectabilei familii britanice destinul implacabil al unei epoci muribunde, al cărei farmec interbelic discret va fi neputincios în faţa istoriei neîndurătoare?

De trei generaţii, stăpânii domeniului Ashover sunt prinşi într-un cerc amoros din care nu pot ieşi, blestemaţi să se îndrăgostească de femei aparţinând unor clase sociale mult inferioare celei din care fac ei înşişi parte. Dar dragostea lor furişă dă naştere unor monştri, unor anomalii, unor bastarzi condamnaţi să fie ascunşi de lumina zilei şi de ochii oamenilor. Iar acesta este doar începutul drumului autodistructiv pe care pare să fi pornit seminţia Ashover. Nici copiii rezultaţi din alianţele încheiate cu familii de acelaşi rang nu se dovedesc a fi urmaşi demni să ducă mai departe speranţele părinţilor lor - Rook, fiul cel mare, se iroseşte în relaţii cu femei de condiţie îndoielnică, iar Lexie, mezinul, bolnav şi frustrat, se agaţă cu disperare de viaţă, conştient, în acelaşi timp, de apropierea implacabilă a sfârşitului. Pentru a evita nenorocirea care pare să se abată asupra familiei sale, Lady Ashover ticluieşte cu multă migală un plan prin care îl va smulge pe întâiul ei născut, Rook, din braţele amantei, împingându-l spre o căsătorie cu o verişoară dispusă să facă orice fel de compromisuri.

"Romanele lui John Cowper Powys sunt singurele din literatura engleză capabile să rivalizeze cu scrierile lui Tolstoi sau Dostoievski." (George Steiner)

"Tărâmul lui John Cowper Powys este plin de primejdii. Cititorul poate rătăci, captiv şi vrăjit, vreme de ani la rând în acest univers paralel, fără a-i atinge vreodată graniţele." (The Guardian)

"Powys este patronul spiritual al tuturor introvertiţilor." (The Times)

"O carte întunecată, răscolitoare: un studiu asupra neputinţei - sexuale şi emoţionale -, dar şi asupra dorinţei de nestăvilit a oamenilor de a domina şi controla." (The Sunday Times)


Unele din întâlnirile cele mai semnificative au loc între doi oameni, dintre care unul este fie adormit, fie mort; şi s-ar spune că Rook Ashover era conştient de asemenea fapt, în acea noapte de noiembrie cu lună plină, în timp ce stătea lângă patul în care dormea Netta Page. Când se duseseră la culcare, chiar Netta dăduse perdelele la o parte şi deschisese oblonul ferestrei. Şi acum zăcea adormită, cu faţa luminată de razele lunii şi cu sufletul dezgolit. Rook o fixa cu o privire intensă, de parcă se străduia să dezlege o enigmă de multă vreme tăinuită; o enigmă pe care numai o noapte ca aceasta o putea limpezi.

Clarul de lună avea un efect ciudat asupra chipului Nettei.

Un efect complex, am putea spune. Accentua o anumită expresie de rătăcire, o stare de amară, melancolică neputinţă; dar, în acelaşi timp, îl aureola cu un tuşeu de o mişcătoare, răbdătoare demnitate.

Netta nu era frumoasă; nici măcar drăguţă; dar aşa cum zăcea în acest moment, cu buzele uşor întredeschise, printre care i se strecura răsuflarea domoală, părea să emane din făptura ei ceva ce ar fi atras şi reţinut atenţia oricui ar fi privit-o. Poate că era doar blândeţea supusă care se degaja din imobilitatea atitudinii, o blândeţe abătută, relaxată, pasivă; şi totuşi, opunând împotrivire, părând ciudat de neînfrântă, în pofida acelei depline neajutorări. Rook Ashover continua să privească faţa care i se oferea ochilor, impudică în inconştienta ei goliciune.

Dar privirile lui, prinse în vâltoarea gândurilor abstracte, uitară curând ceea ce vedeau.

Aşa cum stătea acolo, gata îmbrăcat de drum, în timp ce acele ceasornicului din spatele său se îndreptau către ora două din noapte, avea aerul unui intrus, aproape al unui străin. Şi când, în cele din urmă, gândurile care o luaseră razna se reîntoarseră la silueta culcată, nu îl încercă decât un simţământ de tandreţe indiferentă, îndepărtată, detaşată. Acel soi de tandreţe pe care făpturile omeneşti o simt faţă de umanitatea nepersonalizată.

În cele din urmă, o mişcare a Nettei rupse vraja. Se răsucise în pat, stângaci, conştientă parcă de privirea care o pironea, iar expresia profilului apăsat pe pernă părea acum mai puţin împăcată.

Mişcarea ei trezi în Rook conştiinţa bruscă a propriilor lui simţăminte; îl năpădi un subit val de furie împotriva lui însuşi. Ce cruzime să fii alcătuit aşa cum era el, înzestrat cu această inumană detaşare, gata oricând să cadă asupră-ţi ca o peliculă rece, de apă cenuşiu-verzuie, care te separă de orice.

Se îndepărtă de marginea patului şi se îndreptă spre fereastră.

Crengile copacilor se încovoiau, profilându-se deasupra ierbii, împietrite în vrajă. Şoseaua, albă şi pustie, podul de peste râu, luncile de dincolo de apă, toate i se aşterneau dinaintea ochilor transfigurate, eterice. Luminozitatea lichidă care impregna văzduhul părea să se fi revărsat dintr-o sursă mult mai îndepărtată şi mult mai misterioasă decât tipsia rotundă, argintie, care atârna la zenit.

Întregul cuprins apărea imaterial, ireal. Contururi şi umbre! Umbre şi contururi! Toate formele familiare se decupau limpede în paloarea difuză. Dar îi păreau retrase, distante, intangibile; ca şi cum s-ar fi uitat la el de pe creasta unui turn solitar.

Rook Ashover scrută câmpia aşa cum scrutase cu un moment înainte faţa femeii.

Atmosfera nepământeană, rece, care învăluia natura, îşi găsea ecou în ceea ce se petrecea acum în mintea lui, un ecou care îi estompa dispreţul de sine.

Sufletul lui hoinărea peste plaiurile scăldate în lumina lunii, departe, până la capătul pământului nostru plutitor, prefăcut dintr-odată în sferă străvezie şi fluidă; hoinărea departe, străbătând hăurile fără fund ale întunericului de dincolo.

Între sufletul lui şi vrăjita nemărginire încolţise un fel de comunicare inefabilă, o senzaţie care purta iresponsabilitatea disperării, dar care nu era disperare, care se asemăna cu singurătatea, dar nu era singurătate. Ca şi cum, dincolo de toată această chimie eterizată, ar fi existat cu adevărat ceva ce corespunde anticei idei platonice a unui univers alcătuit din spirit, din forme ale spiritului, mai preţioase şi mai frumoase decât cele ale lumii simţurilor.

Se îndepărtă de fereastră şi se apropie din nou de pat, aplecându-se cu gingaşă precauţie asupra femeii adormite. Îşi atinse uşor buzele de braţul care atârna. Apoi, deschizând şi închizând în urmă-i uşa, fără zgomot, coborî în grabă scara şi ieşi din casă.

Se pare că, din vremuri imemoriale, unele porţiuni de pământ au răspuns într-un anume chip, foarte intens, la influenţa lunii pline.

Unul dintre aceste locuri de pe planeta noastră, predestinate a fi susceptibile şi receptive la vrăjitoriile selenare, este şi cel alcătuit din fâşia de şosea, râul şi câmpiile mlăştinoase care împrejmuiesc pârâul Ashover.

Podul dublu arcuit, construit din piatră aspră, locală, asigură traversarea peste râul Frome a uneia dintre cele mai vechi şosele din Dorsetshire, exact în punctul în care biserica Ashover, aflată pe unul dintre maluri, şi reşedinţa Ashover, aflată pe celălalt, îi conferă locului întreaga lui semnificaţie istorică. Pentru cei care călătoresc spre sud, podul reprezintă punctul cel mai apropiat de bifurcarea drumurilor către Tollminster şi Bishop's Forley. Dar piatra kilometrică împlântată lângă şanţ, peste drum de poarta lui Rook Ashover, informează călătorul asupra distanţei care-l desparte de Londra. Pe această piatră kilometrică îşi pironise acum Rook privirile.

Londra? Numele îşi pierduse parcă orice înţeles pentru el; deşi, încă din copilărie, cuvântul acesta dăduse malului de peste drum un aer ciudat, de magie.

Ajunse la pod, îl străbătu până către centru, se opri şi se aplecă peste parapet.

Aceeaşi senzaţie că familiara construcţie de piatră se ivea stranie şi imaterială sub răsuflarea reţinută a imensei tăceri. Însăşi apa, care se învolbura şi se învârtejea pe sub arcadele podului, părea să curgă mut, ca şi cum nu ar fi fost o apă reală, ci o apă fantomă.

Dar în timp ce o privea, îşi redobândi materialitatea: din adâncul care se numea groapa lui Saunders, ţâşni brusc la suprafaţă un biban uriaş, împroşcând apa cu un plescăit care îl făcu pe Rook să tresară.

Şi peştelui însă i s-a părut că în noaptea aceasta de noiembrie se petrecea altceva decât obişnuita cernere a ceasurilor şi a clipelor.

Se cufundă iar în adâncurile gropii lui Saunders; şi acolo, unde privirea omului nu-l putea urmări, începu să se zbată agitat, cuprins parcă de un extaz lunar. Uneori plesnea apa, străpungând-o cu gura larg deschisă şi cu branhii fosforescente, alteori, cu ţepii învârtoşaţi de pe spinare şi cu palpitul cozii tremurânde, răscolea nisipurile de pe fund.

Rezemându-şi coatele de parapet, Rook îşi lăsă privirea să-i lunece din loc în loc, cuprinzând bine cunoscuta privelişte. Era aceeaşi dintotdeauna, şi totuşi cât de diferită! În stânga, îndărătul gropii lui Saunders, se înălţa turnul pătrat al bisericii Ashover, singuratic printre lunci. La temelia turnului, putea desluşi un grup de forme albe, lucitoare, mai potrivite cu clarul de lună decât cu orice altceva de pe lume, în afară de rafalele de ploaie cenuşie, piezişă, mânate uneori de vântul dinspre apus. Printre pietrele de mormânt ale generaţiilor din familia Ashover, Rook o putea distinge, chiar de la o asemenea distanţă, pe cea sub care fusese îngropat cu cinci ani în urmă tatăl său.

Toate celelalte morminte, începând cu cel al bunicului şi terminând cu acela al lordului Roger, cruciatul, deveneau an de an şi secol de secol tot mai puţin desluşite, din pricina colbului cenuşiu care se stratifica în spaţiile dintre lespezi.

Întorcându-şi privirea de la râu, spre dreapta, se strădui să distingă clădirea umbrită pe care tocmai o părăsise, ridicându-se în mijlocul pajiştilor ei fantomatice, printre crengile celor doi copaci înalţi care o străjuiau.

Copacii, aşa cum îi vedea acum, păreau monumentali în comparaţie cu casa, mai cu seamă cedrul. Era copacul în care se căţăra cu atâta caznă în copilărie. Îşi amintea de ziua în care bunicul lui - ale cărui oseminte trebuie să fi fost încă intacte, osemintele unui octogenar sleit de viaţă, amestecate cu colbul cenuşiu - fusese nevoit să rezeme o scară de trunchiul copacului, ca să-l ajute să coboare.

Celălalt copac era un tei, cu frunzele pe jumătate desprinse şi purtate de vânt peste drum, în şanţul dindărătul pietrei kilometrice.

Dar copacul acesta îi amintea de alte întâmplări, petrecute mai târziu, şi Rook le izgoni din minte în timp ce privea casa, pentru că nu voia să îi strice starea de spirit. Casa, al cărei al douăzeci şi unulea stăpân în linie direct bărbătească era el, aşa cum stătea scris, cu mândrie, şi în ghid.

În secolul al treisprezecelea, reşedinţa Ashover fusese o clădire mică. În veacul al şaptesprezecelea, căpătase un aspect impunător. Acum, în secolul douăzeci, devenise din nou mică.

Contraforturile medievale, scara interioară în stil Tudor, porticul din vremea lui Iacob I, tavanul conceput de Inigo Jones erau singurele mărturii ale demnităţii din trecut. În rest, era o clădire joasă, veche, acoperită de licheni, dominată de doi arbori gigantici.

Dar aşa măruntă cum arăta în muta ei încremenire, lui Rook, care o privea, îi stârnea o misterioasă înduioşare. Ochii lui urmăriră, dincolo de casă, familiara grădină a bucătăriei, împrejmuită de zidurile înalte din cărămidă, şi dependinţele bine îngrijite.

Privirile lui trecură dincolo şi de acestea, acolo unde trunchiurile merilor bătrâni îşi legănau umbrele împletite peste iarba înaltă ce se aşternea până la gardul de mărăcini, în care îşi făceau întotdeauna cuib cintezoii. Privi şi mai departe, spre câmpia ţepoasă, povârnită, ondulându-se misterios în dâmburi şi văiugi, care se numea Câmpul de luptă; îşi opri, în sfârşit, ochii pe şirul de santinele: uriaşii pini scoţieni care străjuiau creasta Heron.

Zdrenţuiţi, dar monumentali, deznădăjduiţi în gesturile lor de abandon, dar sever taciturni în înrădăcinata lor imobilitate, pinii aceştia alcătuiseră de când se ştia un fundal pentru imaginaţia lui.

Îşi mută privirea cu un suspin de inconştientă amărăciune şi, răsucindu-se pe călcâie, îmbrăţişă din ochi partea opusă a transfiguratei privelişti. Aici, urmări firul şoselei, care se depărta de gardul bisericii şi se depăna mai departe, printre păşuni şi şanţuri. Se întindea astfel cale de o milă, până ajungea la cătun; o milă de noroaie, stufăriş, mocirle şi păsări de baltă, până când, dintr-odată, se ivea un al doilea pod peste râu, un pod de lemn cu bare albe.

Această neobişnuită sălbăticie, ca şi aspectul de hăţiş compact al locului în sine, făcea ca prima impresie pe care ţi-o producea apariţia satului Ashover să fie foarte dependentă de condiţiile atmosferice, foarte sensibilă la orice schimbare de vânt sau de vreme. În acest ceas din noapte, mica îngrămădire de acoperişuri şi de ziduri avea înfăţişarea unui oraş în miniatura dintr-o veche gravură în oţel. Rook îşi purtă privirea într-acolo, cu o mâhnire amestecată cu ruşine. Cât de puţin cunoştea în realitate acest sat, care-i dăduse numele; ce ştia el despre gândurile, despre dramele care se desfăşurau pe sub ciorchinii de coşuri de pe acoperişuri? Pleosc! Un şobolan de apă, enorm, sări de pe mal în groapa lui Saunders şi porni să înoate de-a curmezişul râului. Rook îi urmări cursa, plin de curiozitate, luând seama la sublimul dezinteres al animalului pentru orice se situa în afara scopului său imediat. Undele poleite ale apei, vălurindu-se în urma lui în timp ce înota, aveau în ele ceva care, pe plan simbolic, amintea de rotaţiile planetare. Se propagau în scânteieri iuţi, ca de argint viu, până când erau înghiţite de umbra podului. De îndată ce şobolanul îşi atinse ţinta şi se pierdu în păpuriş, bibanul cel mare ţâşni încă o dată în lumina lunii, şi apoi se cufundă, lăsând în urmă-i noi cercuri de vălurele argintate, cu vremelnică existenţă de o clipă.

Ostenit să contemple doar reflectările energiei lunare, Ashover îşi rezemă spinarea de parapetul de piatră al podului şi îşi ridică privirile direct spre discul de lumină. Hieroglifele brăzdate pe faţa lunii erau parcă pe punctul de a-i revela, lui singur dintre toate triburile de indivizi umani, o incredibilă taină lumească. În timp ce-l privea, uriaşul talger de argint părea să-i vină tot mai aproape, să devină tot mai mare şi mai luminos.

Încetase să fie doar un satelit al pământului, doar o oglindă a soarelui nevăzut. Se prefăcuse într-un eleşteu de lumină, care îl atrăgea înspre el, care îl trăgea înăuntrul lui. Cerul albastru, noptatic din jur nu era decât un mal înclinat, lunecos, un mal fără de muche, fără de scobituri, un mal de care nu se putea nicicum agăţa. Nu exista nimic care să-i oprească repedea, fatala, finala alunecare către magneticul abis.

Îşi simţi ceafa înţepenită de felul în care se aplecase pe spate pentru a privi. Dar degetele lui continuau să se încleşteze pe parapetul de piatră. Dacă vreo pasăre de noapte s-ar fi rotit deasupra lui, ar fi luat faţa aceasta de om drept un petec de alb neînsufleţit, împlântat acolo ca un semnalizator în noapte.

Totuşi, continuă să rămână împietrit, fascinat, hipnotizat.

Şi între faţa albă care privea de sus în jos şi faţa albă care privea de jos în sus se înfiripă o stranie comunicare.

Vraja fu în cele din urmă destrămată de zgomotul unor paşi pe drum. Paşii erau încă departe, dar tăcerea compactă a nopţii îi făceau să răsune lângă el. Rook traversă podul până la capăt şi privi drumul care ducea spre sat. Nu avu mult de aşteptat.

Din umbra pâlcului de anini care ascundea stăvilarul lacului unde se adăpau oile, se desprinse o siluetă. O siluetă care înainta într-un chip foarte caracteristic: greoi, cu un mers chinuit, târ- şâit, şi totuşi venea cu repeziciune, urmărind neabătut o anume ţintă. Rook îşi aminti de concentrarea şi precizia şobolanului de apă.

Târşâitul neîntrerupt al picioarelor fratelui său, bocănitul monoton al bastonului lui aveau în ele ceva primitiv, subuman, animalic. Sugerau prezenţa unei suferinţe fizice de mult cuibărite în organism, o suferinţă a cărei înfrânare devenise mecanică, dar nu şi uşoară.

Fratele mai vârstnic porni cu paşi repezi în întâmpinarea celui mai tânăr. Se întâlniră în faţa porţii bisericii.

Dinaintea ochilor lui Lexie Ashover se înfăţişă un bărbat înalt, oacheş, cu trăsături puternic marcate, mai curând ciolănos decât slab, mai degrabă greoi decât voinic, cu o expresie de preocupare ursuză, nedumerită, zugrăvită pe chip.

Dinaintea ochilor lui Rook Ashover se înfăţişă o siluetă plăpândă, al cărei cap blond, acoperit cu un păr des şi creţ - cap disproporţionat de mare faţă de trupul vlăguit -, fusese modelat, prin cine ştie ce capriciu al divinităţii, după chipul şi asemănarea bine-cunoscutului bust al împăratului Claudiu.

Ambii fraţi aveau capetele descoperite. Şi amândoi se aflau, în acel moment, într-o stare emoţională neobişnuită. Dar tulburarea care-i stăpânea lua, în cazul lui Rook, forma unei răsteli morocănoase, pe când la Lexie se trăda printr-o volubilitate nervoasă.

Era o trăsătură caracteristică amândurora aceea de a se lăsa târâţi, fără nici o oprelişte, de afecţiunea pe care şi-o purtau.

Se sărutară, în mijlocul drumului muiat de argintul lunii, de parcă ar fi fost doi conspiratori febrili, care pecetluiau astfel cine ştie ce pact de fatală complicitate.

Frământând nervos între degete stofa paltonului fratelui său, Lexie se porni să vorbească grăbit şi plin de ardoare, ca şi cum s-ar fi temut că cineva ori ceva ar fi putut, în orice clipă, să-l întrerupă.
- Am văzut-o aseară pe Nell, chiar aici, în locul ăsta. Prietenul nostru, preotul, a rămas, nu ştiu din ce motiv, înăuntru, în biserică. Dar ea s-a strecurat afară şi-l aştepta aici. Rook, să ştii că am avut dreptate în tot ce ţi-am spus despre ea. E nefericită. Foarte nefericită. Privirea lui Rook Ashover lunecă de la faţa fratelui său către zidul cimitirului.
- Nefericită, repetă el după o pauză, şi cuvântul răsună ca plesnetul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă.
- Vai, Rook, dar ce fată! Ce mai fată! Simte şi cu ultima fibră a trupului. Înţelegi ce vreau să spun? Gândeşte cu trupul.

Rook îşi feri şi mai mult privirea.
- Cred că ar fi mai nimerit să gândească cu creierul, bombăni el.

Dar Lexie îi dădu mai departe:
- Am impresia că a atins apogeul urii împotriva lui. Şi vrei să ştii de unde i se trage? De la cartea aceea a lui... de la cartea aceea pe care o scrie.

Fratele lui scoase un sunet care putea fi la fel de bine un chicotit sau un geamăt.
- Da, cartea aceea, repetă Lexie. Dar Rook nu răspunse nimic.
- Ce vrăji le faci tu femeilor, Rook, de-s toate nebune după tine? E o situaţie aproape ridicolă. Întâi verişoara Ann, mă rog! Ştim cu toţii ce pun la cale ea şi cu mama. Şi acum, s-ar zice că şi Nell, de îndată ce aude numele tău, se aprinde toată. Ştii ce mi-a spus? Că ai tot dreptul să trăieşti cu Netta, dacă aşa doreşti; şi găseşte ruşinos că oamenii fac atâta caz de lucrul ăsta. Tremura toată, ca firul de iarbă în suflarea vântului, când mi-a vorbit de tine.

Rook Ashover continuă să păstreze tăcerea. Trăsăturile i se înăspriră şi mai mult. Dar Lexie pălăvrăgea întruna, fără nici o reţinere.
- N-are rost să nu spunem lucrurilor pe nume, Rook. Te-ai vârât într-o încurcătură de toată frumuseţea. Şi nimeni nu ştie cum o să se termine toate astea.

Posomoreala fratelui mai mare se topi la auzul acestor cuvinte.
- O să se termine cu faptul că tu şi cu mine vom fi ultimele vlăstare din neamul Ashover, observă el cu duritate.

Asemănarea lui Lexie cu cel mai puţin eroic dintre Cezari deveni brusc frapantă.
- Mama nu ţi-a mai spus nimic, nu-i aşa? Dumnezeule, ce groaznic a fost când a vorbit despre legătura ta cu Netta în faţa lui Ann. Rook, spune-mi un lucru. Dacă eu aş dezerta la inamic, ai fi în stare să-i faci vânt Nettei şi să te căsătoreşti cu Ann? Sau mi-ai ţine piept şi mie? Rook păru să considere că întrebarea nu merita răspuns.

Trecu peste ea.
- Eşti convins că nu rişti prea mult cu plimbările astea, dragul meu? În timp ce rosti aceste cuvinte, atinse fruntea lui Lexie, şi apoi îşi trecu degetele prin părul lui des, ca şi cum ar fi dezmierdat o femeie.
- Nu mă pot împiedica să-mi spun, urmă el, că nesocotind sfaturile medicului, s-ar putea să sacrifici totul. Atâta vreme cât ne aflăm aproape unul de celălalt, ai să fii mereu ispitit să-ţi depăşeşti propriile limite; iar eu sunt ultimul om din lume în stare să-ţi atragă atenţia. Eu nu pot să-mi dau seama de situaţiile reale, aşa cum s-ar cuveni. Uit totul.

Lexie se agăţase din nou de cheutorile paltonului lui Rook; dar acum mâna îi căzu inertă pe lângă trup.
- Mă simt bine, ca un bursuc în vizuina lui, strigă el. Numai că, atunci când te aud vorbind aşa... Sadicul mecanism al sorţii îi curmă însă vorbele.

Se clătină o secundă pe picioare, capul îi căzu în piept, iar mâna izbi automat cu bastonul în noroiul uşor îngheţat de sub tălpi.

Rook îl prinse de umăr.
- Lexie, nu! Lexie, ce s-a întâmplat? N-ai să leşini, nu-i aşa? Dar tânărul îşi şi revenise.
- Hai să intrăm în cimitir, propuse el, rezemându-se de braţul fratelui său.

Intrară împreună pe poartă şi înaintară pe cărarea ce ducea spre turla bisericii.
- Aşează-te o clipă, îl îndemnă Rook. Mă sperie când te văd în halul ăsta.
- Aici vrei să stau? Lângă bătrân? întrebă Lexie cu o grimasă abia perceptibilă, arătând către mormântul tatălui lor.
- Da. Aici.

Se aşezară unul lângă celălalt pe o lespede tocită, de pe care scurgerea multor luni de noiembrie ştersese cu totul numele şi data. Iarba de toamnă, jilavă şi necosită în porţiunea cuprinsă de gardul scund, se înălţa în lumina lunii sau, pe alocuri, se încâlcea în smocuri pleoştite, ca pletele nepieptănate de pe ţeasta unui titan.

Tulpiniţele frânte şi frunzele stâlcite de ploaie ale gardului viu care se întindea din locul unde se sfârşeau mormintele păreau acum o vrăjită pădure liliputană, prin care dăduseră iama nişte jivine de basm, devastând-o şi pustiind-o.

În această parte a cimitirului nu se găsea decât un singur copac, un ulm antic, retezat, decapitat şi despuiat de frunze, dar cu un trunchi atât de vânjos şi de crestat, încât îţi evoca torsul unei coloane gigantice, pe jumătate îngropate în pământ, purtând încă vestigiile vechii şi enigmaticei sale splendori.