Amurgul zeilor stepei

De mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel şi tradus în zeci de limbi, Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane.

Autorul s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări.

Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Tunetele ploii (1970),Cronică în piatră (1971), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988).

În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp publică romane - Piramida (1991), Umbra (1994), Spiritus (1996), Florile îngheţate din martie (2000), Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005), Accidentul (2008) -, eseuri, memorialistică, precum şi cartea-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. În 2001 Kadare se întoarce în Albania.

Pe lângă numeroase alte premii şi distincţii literare, autorul este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Man Booker Prize, aflându-se pe lista nominalizaţilor alături de Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark şi Gabriel García Márquez. Amurgul zeilor stepei, al doilea roman autobiografic al lui Ismail Kadare, relatează o frumoasă poveste de dragoste, pe fondul frământărilor politice şi al repercusiunilor acestora asupra literaturii din fosta Uniune Sovietică.


Sfârşitul anilor '50. O cumplită iarnă rusească transformă Moscova într-un tărâm kafkian, al tuturor incertitudinilor şi temerilor. Pe fondul neliniştilor politice ce zguduie lumea fostei Uniuni Sovietice, o stranie poveste de dragoste se petrece, iar personajele ei par smulse din legendă. O poveste tulburătoare, în care realitatea se întâlneşte cu mitul.


Ne aflăm în anul 1958. Boris Pasternak tocmai a primit Premiul Nobel, iar întreaga lume est-europeană vuieşte la aflarea veştii. Pe fondul unor relaţii albano-sovietice tot mai reci, un tânăr de origine albaneză care studiază literatura la Institutul Maxim Gorki din Moscova, trăieşte timpuri confuze şi complicate. Îndrăgostit de eterica şi fascinanta Lida, naratorul încearcă să-şi salveze povestea de iubire, luptând în paralel cu dramele unei istorii tulburi şi ameninţătoare. Fără a-i dezvălui Lidei, care manifestă o adevărată aversiune faţă de ipocrizia viitorilor scriitori ce urmează cursurile Institutului, că are veleităţi literare, el îşi duce până la paroxism vina de a nu fi spus adevărul. Aidoma personajului unei legende albaneze, eroul ştie că, odată ce şi-a încălcat cuvântul, lucrurile sunt ireversibile şi nu pot apuca decât pe un făgaş nefast. Într-o Moscovă întunecată, în care siluete neverosimile se profilează de-a lungul străzilor cufundate într-o ceaţă eternă, dragostea şi cruzimile istoriei se întâlnesc într-o poveste cu rezonanţă mitică.


Personajul lui Kadare aminteşte de lunga serie de eroi iremediabil îndrăgostiţi de literatură, tineri scriitori aflaţi în curs de afirmare ce tatonează tehnicile narative cu aceeaşi înfrigurare cu care descoperă tainele lumii exterioare ori pe cele ale propriului univers lăuntric. Îndrăgostit de eterica Lida, al cărei păr de un blond platinat ireal îi obsedează reveriile diurne, naratorul se zbate între criza de conştiinţă declanşată de tratamentul de o inexplicabilă cruzime aplicat acesteia şi starea de confuzie inoculată de un interval istoric al tuturor incertitudinilor şi frământărilor. Pe măsură ce o îndepărtează pe Lida, experimentând şi alte faţete ale dragostei şi lăsându-se absorbit de tragediile politice care zguduie lumea Moscovei la sfârşitul anilor '50, eroul lui Kadare (şi un alter ego al său, căci romanul are un caracter autobiografic) se converteşte într-un Joseph K. dornic de a desluşi legătura tainică dintre propriul destin în lume şi straniile întâmplări ce se petrec în afara lui: într-una din camerele căminului unde locuieşte, în calitate de student la Institutul Maxim Gorki, găseşte câteva pagini dintr-un manuscris dactilografiat, care se dovedeşte a fi un exemplar fragmentat din Doctor Jivago, al proaspăt nobelizatului Boris Pasternak. Pradă unei bulversări majore, căci cunoaşte disputa născută de decernarea prestigiosului premiu unui autor subversiv, naratorul sfârşeşte prin a-şi pune întrebări legate de propriul destin literar, mai ales că diafana Lida nu ezitase să-şi exprime repulsia faţă de ipocrita tagmă scriitoricească.

Firul narativ este în permanenţă dublat, cum e specific romanelor lui Kadare, de unul mitic, eroul identificându-se cu un personaj legendar, Kostandin. Acesta trăieşte sub apăsarea blestemului ce cade, în tradiţia albaneză, asupra celui care nu îşi ţine cuvântul dat. La fel cum Kostandin trebuie să se întoarcă din lumea de dincolo pentru a-şi îndeplini făgăduiala, altminteri neputând să-şi regăsească liniştea pierdută, tot astfel şi eroul narator trăieşte cu obsesia imposturii conferite de minciuna la care recurge pentru a-şi păstra povestea de iubire.

Poveste-în-poveste, romanul lui Kadare propune două paliere de interpretare, dintre care unul tributar mitologiei albaneze, întunecate şi pline de mistere, iar celălalt urmărind ideea transformării personale ce survine în destinul oricărui scriitor, pe fondul unei istorii bulversante.


"Opera lui Ismail Kadare alcătuieşte harta unei întregi culturi. Avem de-a face cu un autor de talie universală, ce se încadrează într-o tradiţie a povestirii care merge până la Homer". (John Carey)

"Un roman de dragoste, dar care vorbeşte totodată despre faţa întunecată a falsului paradis sovietic". (Le Magazine Littéraire)

"Lecţia care se desprinde din această carte este că cetăţenii statului comunist falimentar nu se pot elibera din mrejele lui: ba chiar nici nu-şi imaginează că ar putea. Aici nu este vorba despre fiinţe omeneşti palpabile, ci despre nişte fantasme. Dar lucrul acesta nu este o piedică în calea iubirii, nici a relaţiilor sociale, şi nici a dialogului". (Alain Bosquet)

Pe parcursul anilor de studiu la Institutul Maxim Gorki, tânărul Ismail Kadare observă legăturile ce se creează între literatură şi politică într-un stat comunist. Experienţa acestor ani stă la temelia romanului Amurgul zeilor stepei. (World Literature Today)

"Având mână liberă să critice URSS, cu care Tirana rupsese toate punţile, Kadare a putut să denunţe slăbiciunile sistemului comunist, fără a trezi suspiciunile criticii literare albaneze. Acesta este paradoxul romanului: scriitorul îşi permite, pe un ton satiric, pe alocuri amar, să critice indirect mecanismul guvernării Albaniei, referindu-se chipurile la Moscova". (Éric Faye)


Era într-o sâmbătă. Jucam ca de obicei, în lumina amurgului, iar eu, din ce în ce mai nervos pentru că eram pe punctul să pierd şi a treia partidă, am simţit în apropiere o prezenţă cunoscută şi în acelaşi timp străină. Era un fel de sclipire platinată, care m-a făcut să-mi spun în sinea mea: parcă ar fi pletele Lidei. Ba chiar pretenţia mi s-a părut atât de reală, încât am întârziat să întorc capul, ca şi când aş fi vrut să-i dau necunoscutei răgazul necesar de a se transforma în adevărata Lida. În acele secunde am realizat cât de mult aş fi dorit ca ea să fi venit aici, la mine, străbătând ceruri şi stepe pustii şi poposind în linişte, ca o rază de lună, lângă masa de ping-pong.

Cu o săritură piezişă, mingea mi-a trecut pe lângă ureche şi, aplecându-mă s-o iau, am zărit-o în treacăt pe fată, o prezenţă inedită în zona aceasta a staţiunii. Se apropiase încet şi se amestecase printre nelipsiţii spectatori din jurul mesei de ping-pong, cei care îi corectau pe arbitri atunci când încurcau punctajul. Cel puţin să nu mă fac de râs, mi-am zis, conştient fiind că soarta partidei fusese pecetluită demult. Strălucirea pletelor ei, pe fundalul întunecat al masei de spectatori, îmi câştigase întreaga atenţie.

Am pierdut şi am aruncat înciudat paleta. Eram furios, şi totuşi m-am dus lângă fata aceea necunoscută, ştergându-mi fruntea de transpiraţie. Îmi venea să mor de necaz că pierdusem pentru a treia oară la rând şi aş fi putut pune prinsoare că cineva greşise punctajul. În timp ce îmi ştergeam fruntea, am observat că fata, cu mâinile înfipte în buzunarele din faţă ale pantalonilor, privea fără nici un interes masa de ping-pong.

Se înserase de mult şi plimbăreţii de pe malul mării păreau că-şi abandonaseră chipul şi se transformaseră în umbre, dar îmi era clar că erau tot cei pe care îi imortalizasem ceva mai înainte pe filmul fotografic.

Încet-încet mi-a trecut supărarea şi am observat atunci că fata avea un păr foarte frumos. Culoarea nu era ceva neobişnuit pentru locurile acestea. Îmi amintea de un peisaj molatic de toamnă, îndepărtat, tare îndepărtat, ca un reflex argintiu de lună. Dar, mai mult decât orice, părul ei îmi amintea de Lida.

La Jalta, un cunoscut de-al meu încercase să mă convingă că există o rasă de câini care, văzând un asemenea păr, încep să urle prelung, ca şi când ar vedea cum răsare luna peste stepă. Mai târziu, gândindu-mă la asta, ajunsesem la concluzia că, oricât de ciudate păreau cuvintele lui, ar fi putut ascunde un sâmbure de adevăr. Normal că nu era vorba despre urletul câinilor, ci despre urletul scos de oameni şi, cu siguranţă, prietenul meu de la Jalta probase el însuşi sentimentul acesta, chiar dacă se încăpăţânase să susţină contrariul. Şi, oricum, în situaţia de faţă nu era vorba despre un urlet adevărat, ci mai curând despre un strigăt interior, fără glas, un fel de suspin înăbuşit, care poate se transforma, de ce nu, într-un început de simfonie.
- Nu se dansează în seara asta la voi? m-a luat fata prin surprindere, privindu-mă direct în faţă.

Ochii ei cenuşii erau la fel de frumoşi şi de liniştiţi.
- Aici nu se dansează niciodată, i-am răspuns.

Ea a zâmbit.
- Cum aşa? Am ridicat din umeri.
- Nu ştiu, am zis. Aici n-avem decât glorie.

Ea a râs fără să-şi dezlipească privirea de la masa de ping-pong, iar eu m-am simţit mândru că-i spusesem cuvintele acelea, pe care, în sinea mea, le consideram teribil de inteligente, deşi ele nu erau nicidecum originale, le mai auzisem în zilele din urmă la un şofer de taxi, al cărui număr se încăpăţâna să-mi rămână în memorie asemenea multor lucruri inutile.
- Sunteţi străin? m-a întrebat fata peste puţin timp.
- Da.

M-a privit plină de curiozitate.
- Se cunoaşte după accent, a zis. Deşi nici eu nu vorbesc prea bine ruseşte, pe alţii îi simt când sunt străini.

Mi-a spus apoi că venise aici cu două zile în urmă împreună cu familia, că stătea la o casă de odihnă lângă vila noastră şi că se plictisea. Iar când eu i-am zis că eram dintr-o ţară tare îndepărtată, Albania, că mă plictiseam şi mai tare decât ea şi că aveam motive s-o fac, ea m-a aprobat şi mi-a mărturisit că nu mai văzuse niciodată până atunci un albanez.

Mi-a mai spus apoi că-şi închipuise că albanezii erau negricioşi ca georgienii, cu nasul coroiat şi că preferau muzica orientală, pe care ea o urăşte.
- De ce crezi asta? am întrebat-o aproape disperat.

Ea a ridicat din umeri.
- Nu ştiu nici eu, cred că mi se trage de la o expoziţie care a fost anul trecut la Riga.

Hm, am făcut, vrând să pun capăt discuţiei. Băgasem de mult de seamă că sovieticii nu puteau să şi-i imagineze pe locuitorii celorlalte ţări socialiste decât comparându-i cu naţionalităţile celor care trăiau în cele şaisprezece republici ale lor. Dacă erai blond, atunci spuneau că semeni cu lituanienii sau estonienii, dacă aveai nasul coroiat, erai ca georgienii lor, dacă aveai privirea mai melancolică aduceai cu armenii şi aşa mai departe. Unii dintre ei ştiau, de exemplu, că Turcia e o provincie a Azerbaidjanului, rămasă întâmplător în afara graniţelor, ba chiar, într-o după amiază plicticoasă, un bielorus beat s-a chinuit să mă convingă că armenii sunt în realitate musulmani, dar că se dau drept creştini ca să le facă azerilor în necaz, treabă care nu avea să mai ţină mult.
- V-aţi plimbat prin Riga? m-a întrebat fata. Cum vi s-a părut? I-am răspuns că-mi plac oraşele ca Riga.
- Nu vi s-a părut cam cenuşie? Am dat din cap că da.
- Dar oraşele dumneavoastră cum sunt?
- Albe, i-am răspuns, fără să mă gândesc deloc.
- Ce interesant, a spus ea, mi-ar plăcea să văd un oraş alb.

Aş fi vrut să-i spun că oraşele noastre sunt albastre, aşa cum îi spusesem unei ucrainence naive, la Jalta, iarna trecută, dar fata aceasta era nespus de frumoasă şi eu începusem să-mi cenzurez cuvintele.

Ea asculta într-un mod niţeluş ciudat, cu o curiozitate amestecată cu indiferenţă, zâmbind cu privirea pierdută în zare, ca şi când ar fi văzut acolo ceva amuzant.

Am discutat o bucată de vreme sprijiniţi de gard, în vreme ce în jurul mesei de ping-pong oamenii vorbeau tare şi socoteau punctele, după care se certau din cauza lor cu o îndârjire ciudată.
- O vedeţi pe doamna aceea grasă, cu şal, care se răsteşte la fiu-său? am întrebat-o.
- Aia cu părul alb?
- Da. Ei i s-a dedicat un poem faimos, care începe cu cuvintele: "Când amurgul era albastru, albastru."
- Adevărat? Dar dumneavoastră de unde ştiţi? I-am spus de unde ştiam.

În loc să se bucure că-i dezvăluisem un secret din lumea literară, ea a făcut un gest de uimire.
- Mă mir că aţi rostit aceste cuvinte cu atâta satisfacţie, a observat. Deşi, scuzaţi-mă, aş putea spune chiar cinism.
- Cinism? m-am arătat surprins.

Adevărul e că, atunci când am văzut-o pe femeia aceea, m-am bucurat că găsisem un subiect interesant de "forfecat", fără să-mi treacă nici o clipă prin cap că ar fi putut exista cineva care să mă învinuiască pentru că mă bucuram remarcând cum îmbătrânesc femeile.

M-am gândit apoi să clarific într-un fel problema, dar mi-am amintit că în asemenea ocazii încercarea de a lămuri ceva creează noi neînţelegeri şi mi-am ţinut gura. Fetei i se păruse acum pe chip o expresie de indiferenţă şi de orgoliu.

Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme şi, cu fiecare minut care trecea, îmi ziceam în sinea mea că, uite, noi doi redevenim străini cu o repeziciune cutremurătoare.

A dracului grăsană, am mormăit. De ce a trebuit să-mi iasă în cale? Acum o să plece, mi-am spus. Stai să vezi că o să plece fără să-mi spună nici măcar noapte bună.

N-aş fi vrut să plece. Cu o jumătate de oră în urmă nici nu ştiusem că există, iar acum plecarea ei mi se părea ceva de neîndurat. Nu înţelegeam nici eu care era motivul acestei disperări, dar cred că avea legătură cu plictiseala şi monotonia zilelor de vacanţă, cu oamenii cu iniţiale, care se învârteau peste tot ca nişte umbre, şi cu goliciunea mea sufletească din ultima vreme. În toată această încremenire de muzeu apăruse, în sfârşit, un om viu. În plus, fata aceea mai avea ceva deosebit: semăna cu Lida Snieghina, mai ales din pricina părului şi a cefei netede şi albe.

Mingea de ping-pong sărea ca un drăcuşor, făcând ca fiecare gând să ţi se destrame cu ţopăiala ei uniformă.

Liniştea dintre noi se prelungea nepermis de mult, iar eu mi-am spus din nou: stai să vezi cum o să plece, lăsându-mă singur în mijlocul acestei adevărate arhive.

Dar ea nu a plecat. Continua să privească spre masa de ping-pong, la fel de calmă şi de indiferentă.

Părul ei îşi arunca sclipirile de platină chiar lângă umărul meu, ca nişte raze decolorate de soare, iar eu mi-am amintit de urletul sau simfonia aceea a câinilor de la Jalta, din iarna trecută. La un moment dat mi-a trecut prin cap să las naibii totul şi să plec, dar apoi m-am încurajat singur spunându-mi că aşa sunt fetele de prin părţile astea şi apoi, dacă te luai după cât de accesibile sunt moscovitele, ai fi putut crede că toate tinerele din lume sunt reci şi inabordabile.
- Facem o plimbare? am întrebat-o brusc.
- Unde? mi-a răspuns ea, fără să mă privească.
- Uite, în partea aia, poate găsim un loc unde se dansează.

Fără să spună nimic, fata a pornit-o spre ţărm, iar eu am păşit în urma ei. Nisipul ne scârţâia sub tălpi şi noi tăceam în continuare. Ea îşi ţinea mâinile în buzunarele pantalonilor, iar bluza ei mov părea acum neagră.

Pe partea stângă aveam marea, iar pe dreapta se înălţau umbrele molizilor de pe ţărm. Ici-colo se zărea câte o casă de odihnă sau un peron al căii ferate electrice. Printre molizi se iveau bisericuţe cu o arhitectură cum nu mai văzusem până atunci, suple şi având clopotniţe foarte înalte. De câteva minute bune îmi storceam creierul întrebându-mă ce aş fi putut discuta cu ea şi în timpul acesta mi-am amintit, aproape cu melancolie, de ucraineanca aceea de la Jalta, căreia puteai să-i torni cele mai incredibile bazaconii, pentru că ea, nu numai că le credea, ci, după fiecare gogoriţă de-a mea, îmi sărea în braţe.

Liniştea dintre noi devenea din ce în ce mai apăsătoare şi eu îmi luasem orice nădejde că am fi putut purta o discuţie, când fata m-a luat prin surprindere întrebându-mă ceva despre Fadeiev. N-aş fi putut să-mi doresc o întrebare mai potrivită şi, când i-am spus că la Moscova trec în fiecare zi prin faţa casei lui, ea a făcut "ah".
- Umblă multe bârfe despre sinuciderea lui, a remarcat apoi. Dumneavoastră veniţi din capitală şi trebuie să ştiţi ceva, a adăugat.
- Fireşte, i-am spus. Adevărul e că în cercurile scriitorilor moscoviţi se auzeau multe despre sinuciderea lui Fadeiev şi i-am povestit cele mai credibile dintre zvonuri. Ea asculta ca vrăjită. Şi deodată mi-a trecut prin cap să-i povestesc despre perioada în care Fadeiev stătuse la dezalcoolizare, la spitalul din Kremlin. Era o întâmplare foarte dureroasă, pe care o auzisem într-o seară, undeva la periferia Moscovei.

Aceea a fost ultima încercare de a-l dezbăra pe scriitor de băutură. Conform unei metode noi, în fiecare zi el trebuia să bea o anumită cantitate de vodcă, într-o asemenea măsură încât aceasta să-i provoace o reacţie adversă. Şi uite aşa, în fiecare dimineaţă apărea pe coridoarele pustii ale spitalului un bărbat deşirat, cu mişcări de somnambul, îmbrăcat într-un halat de noapte, cu ochii tulburi şi mintea rătăcită, pulbere de beat, încurcând uşile, oamenii, totul.

Asistentele, infirmierele, femeile de serviciu se adunau grămadă pe la colţuri şi şuşoteau: "azi i-au dat trei sute de grame, mâine vor mări doza", apoi îl urmăreau cu privirea, moarte de curiozitate, multe dintre ele cu părere de rău, altele râzându-şi în barbă, cu bucuria individului mărunt şi neînsemnat în faţa nenorocirii unui om mare; îl priveau, aşadar, cu curiozitate pe el, mândria literaturii sovietice, devenit de nerecunoscut, prăbuşit, având în creier doar aburii alcoolului şi un mare întuneric.

Am încercat să povestesc toate acestea fetei cu cuvinte cât mai exacte şi cred că am şi reuşit, pentru că la sfârşitul povestirii am simţit că mi se înmuiaseră picioarele, ca după o beţie. Ea m-a luat de braţ şi s-a sprijinit uşor de mine.
- Dar de ce? m-a întrebat, cu vocea gâtuită de emoţie.

Era o întrebare la care mă aşteptam, pentru că, imediat ce ea a început să vorbească, eu am şi ridicat din umeri pentru a-i arăta că nu ştiu. De ce el, imediat ce a ieşit din spital, s-a sinucis? Am mers încă o bucată de vreme fără să vorbim, iar eu mă simţeam de parcă aş fi avut creierul blocat complet. Mi-am închipuit din nou că văd zburând prin faţa mea calul pe care călăreau împreună Kostandin şi Doruntina, adică mortul cu cel viu.
- Ceea ce mi-aţi povestit este ceva foarte trist, mi-a spus fata. Hai să nu mai vorbim despre asta.

Am dat din cap că sunt de acord şi am abandonat într-adevăr discuţia aceea. Ne-am amintit că eram în căutarea unui loc cu muzică şi, privind în jur, ne-am dat seama că ne îndepărtasem binişor de casa de odihnă. Plaja se întindea nesfârşită şi pustie în faţa noastră, iar valurile mării aveau o strălucire ciudată, care se stingea în clipa imediat următoare.

Pe partea cealaltă, se înălţau ici şi colo câteva turnuri ca nişte clopotniţe. Şuieratul unei locomotive se auzea când mai aproape, când mai departe. Mi-am amintit din nou de Lida, de Rijski Vokzal, unde venise să mă conducă, şi de legenda pe care nu apucasem să i-o povestesc.
- La ce vă gândiţi? m-a întrebat fata.
- Aţi citit Lenoren Lied a lui Bürger? am întrebat-o dintr-odată.

Ea a dat din cap în semn că nu.
- Dar Liudmila lui Jukovski?
- Asta da, am făcut-o la şcoală.
- Este acelaşi lucru, am spus. Jukovski a tradus-o din Bürger.
- Ceva-ceva îmi amintesc că ne-a spus profesorul, a zis ea, deşi ruşilor nu le convine să recunoască lucrurile astea.

Se vedea de la o poştă că nu-i simpatiza pe ruşi.
- Totuşi, nici Bürger nu este autorul ei, am urmat eu. Amândoi au luat legenda din altă parte, după care au masacrat-o unul mai cumplit ca altul.
- Bürger e neamţ, nu-i aşa?
- Da.
- Şi el de unde a luat-o? Am deschis gura să spun "de la noi", dar mi-am reţinut pornirea aceea, pentru a nu mă pune singur în situaţia reprezentanţilor unor popoare mici, care abia aşteaptă să pronunţe "noi", "la noi", cu o emfază şi o aroganţă care mie mi se par jalnice, pentru că sunt convins că nici măcar ei nu cred în aceste cuvinte.

Am început să fiu atent la fiecare cuvânt. I-am spus că peninsula balcanică, deşi a fost calul de bătaie al tuturor, chiar şi al eschimoşilor, şi indiferent dacă acestora le-a convenit sau nu, este leagănul străvechi al marii poezii. Acolo au rezistat până târziu legende de o frumuseţe rară şi tocmai una dintre acestea, balada ridicării mortului din mormânt pentru a-şi respecta legământul, a fost exploatată de Bürger în Lenoren Lied, deşi a sărăcit-o de sens. Apoi i-am mai spus că toate popoarele peninsulei au creat variante ale acestei legende şi că ea ar fi trebuit să mă creadă, pentru că nu exageram cu nimic afirmând că varianta noastră e cea mai tragică, deci şi cea mai frumoasă. I-am mai zis apoi că acesta e adevărul gol-goluţ, confirmat chiar şi de un poet grec, coleg cu mine la Moscova.
- Vă cred, mi-a spus ea. Dar de ce ar trebui să găsesc că varianta grecească e mai bună?
- Din cauza lui Homer, i-am zis. Câtă vreme Homer e grec...
- O, da, aveţi dreptate, a făcut ea. Dar povestiţi-mi mai întâi legenda.

Mă aşteptasem la asta. Acum e acum, mi-am zis.

Am să ţi-o spun. Pare-se că în vara aceea trebuia neapărat să povestesc cuiva legenda. Dacă nu i-o spusesem Lidei Snieghina, la Rijski Vokzal, în Moscova, înseamnă că, în conştiinţa mea, legenda nu fusese modelată suficient de bine încât să poată fi prezentată în cea mai perfectă formă. Acum, însă, venise momentul să fie povestită.

Am tras aer în piept şi m-am concentrat cât am putut de tare, deşi, din păcate, eram destul de confuz pentru a putea să-i explic ce însemna pentru o mamă albaneză cu nouă copii ca singura fiică să i se mărite departe, peste mări şi ţări. O simţeam cum mă urmăreşte şi, în plus, marea Baltică, o masă de apă rece şi străină, mă ajuta cu foşnetul ei trist şi monoton.

Mama nu dorea să-şi mărite fata atât de departe, pentru că, după cum se întreba ea, cine avea să i-o mai aducă pe Doruntina dacă ar fi avut vreodată nevoie de prezenţa ei, la bucurie sau necaz. Uite însă că cel mai mic dintre fii, Kostandin, i-a făgăduit maică-sii că, orice s-ar întâmpla, el îi va aduce fiica din depărtările unde se află. Şi atunci mama a acceptat să-şi mărite fata peste mări şi ţări. Dar iată că a trecut ceva vreme şi a venit o iarnă grozavă şi a început un război ucigător, cei nouă fii ai femeii au căzut în luptă, iar ea a rămas singură-cuc în bătaia vântului şi a necazurilor.
- Dar eu nu-mi amintesc nimic din toate astea, mi-a spus fata.
- Pentru că ei au simplificat povestea, am replicat pe un ton ameninţător, ca şi când Bürger şi Jukovski ar fi fost nişte tâlhari de duzină.

Ea mă urmărea cu cea mai mare atenţie.
- Ud şi noroios era mormântul lui Kostandin, pentru că mortul încălcase legământul, am urmat eu. Pentru că la noi, cuvântul dat, besa, este ceva sfânt, iar încălcarea lui îi poate aduce omului mari nenorociri. Pricepi? Chiar şi plopul, dacă i-ai transmis legământul tău şi nu l-a respectat, se usucă, aşa se spune în popor.
- Ce frumos! a exclamat ea.

I-am povestit apoi cum într-o duminică, atunci când mama a mers la mormintele fiilor ei, a aprins câte o lumânare la căpătâiul a opt dintre ei, în vreme ce la mormântul lui Kostandin a aprins două. Şi, cum i-a pus ea lumânările la cap, a început a se jelui: Kostandine, unde ţi-e cuvântul pe care mi l-ai dat? Ţi-ai uitat făgăduiala că o vei aduce înapoi pe Doruntina, la bucurie sau necaz? Şi a făcut ceea ce o mamă albaneză face extrem de rar, şi-a blestemat fiul mort: pe tine, care ţi-ai călcat cuvântul, să nu te putrezească pământul.

Când am rostit cuvintele "şi a căzut noaptea", fata m-a prins de mână.
- Ce lugubru e totul, a şoptit, după care, ca pentru a reintroduce lucrurile pe făgaşul normal, mi-a spus că nimic din toate astea nu există în balada pe care o ştia ea.
- Lasă-i pe plagiatorii ăia, aproape că am strigat furios. Deci, când a căzut noaptea şi luna şi-a întins razele peste cimitir, placa de pe mormântul lui Kostandin s-a dat la o parte şi de sub ea, palid şi cu pletele năclăite de noroi, s-a ivit mortul.

Mâna i-a tremurat pe mâna mea, dar eu nu m-am oprit.
- Kostandin s-a ridicat din mormânt pentru că, după cum se crede la noi, cuvântul dat spulberă şi barierele morţii, pricepi? Tremurul îi zgâlţâia deja umerii, dar eu am continuat să-i povestesc despre goana lui Kostandin sub razele lunii spre ţinutul unde se afla soră-sa. Şi a ajuns acolo şi a găsit-o într-o mare sărbătoare, dar el a urcat-o pe cal şi a pornit înapoi spre casă. Tot drumul, sora lui l-a întrebat: de ce eşti aşa de alb la faţă şi ai părul plin de noroi, frate-meu? Iar el răspundea: de oboseală şi de colbul drumului. Şi uite-aşa au călătorit ei împreună pe cal, mortul şi viul, până ce au ajuns aproape de casa părintească.

Şi trecând pe lângă biserică, Kostandin a tras de frâie şi a oprit calul. Biserica şi cimitirul din spatele ei erau cufundate în beznă. Doar o luminiţă pâlpâia moale în altar. Iar Kostandin i-a spus soră-sii: du-te tu, înainte, că eu mai am o treabă pe aici. A împins apoi portiţa de fier şi a intrat, ca să nu mai iasă apoi în vecii vecilor de acolo.

Sfârşind de povestit, am tăcut.