15.10.2003
Editura Polirom
Ismail Kadare
Generalul armatei moarte
Editura Polirom, 2002


traducere, postfaţă şi note de Marius Dobrescu


Citiţi o prezentare, semnată de Marius Dobrescu, a acestei cărţi.
Citiţi în rubrica Convorbiri despre prezent un interviu cu Ismail Kadare realizat de Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu.
Citiţi săptămîna viitoare în aceeaşi rubrică un fragment din cartea Florile îngheţate din martie, semnată de Ismail Kadare.

*****

Capitolul întâi
 
Peste pământul străin cădea ploaie amestecată cu zăpadă. Lapoviţa udase pista aeroportului, clădirile, santinelele. Udase câmpul şi coastele dealurilor din jur şi lucea pe asfaltul negru al şoselei. Dacă n-ar fi fost începutul acela de toamnă, oricine şi-ar fi închipuit că ploaia nu-i decât o coincidenţă stranie. Generalul, în schimb, ştia că nu-i aşa. Venea în Albania dintr-o ţară străină pentru a repatria osemintele ostaşilor căzuţi aici în ultimul război mondial. Negocierile între cele două guverne începuseră încă din primăvară, dar înţelegerea finală fusese semnată abia la sfârşitul lui august, când apăruseră şi primele semne ale anotimpului rece. Aşadar, era toamnă şi ploaia îşi avea rostul ei. Generalul ştia lucrul acesta. Înainte de a pleca, se informase, printre altele, şi asupra climei din Albania. Ştia, de pildă, că aici toamna e umedă şi ploioasă. Dar, chiar dacă ar fi citit în cărţile acelea că, în Albania, toamna ar fi uscată, ploaia asta nu l-ar fi surprins defel. Dimpotrivă, chiar. Şi asta din pricină că avusese mereu impresia că misiunea lui nu se poate desfăşura decât pe ploaie. Privise, minute în şir, prin hubloul avionului, munţii aceia înfricoşători. Piscurile lor tăioase păreau că vor spinteca dintr-un moment într-altul pântecul avionului. Oriunde te-ai fi întors, doar povârnişuri. Prăpăstii sinistre care se prăvăleau în neguri. Prin hăurile acelea şi pe coclaurii înceţoşaţi dormea sub ploaie armata pe care el venise s-o dezgroape. Acum, când călca pentru prima oară pe pământul străin, simţea mult mai clar teama aceea tulbure pe care i-o stârnise, cu luni în urmă, senzaţia de neputinţă ce-i însoţea misiunea. Armata lui se afla acolo, jos, în afara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ. Acceptase misiunea s-o scoată din morminte. Lucrul acesta îi provoca teamă. Era o misiune neobişnuită, marcată de necunoscut, de surzenie şi de neant. Consecinţele ei ar fi putut fi surprinzătoare.

Pământul care i se înfăţişase, în cele din urmă, înainte de aterizare, în loc să-i dea un dram de siguranţă cu fermitatea lui, din contră, îi sporise teama. La indiferenţa morţilor se mai adăuga şi nepăsarea lui. Dar parcă nu era doar asta. Era ceva mai mult. Prăbuşirea nebunească a versanţilor în ceaţă, coamele frânte dureros nu arătau nimic altceva decât ostilitate.

Pentru câteva clipe, misiunea pe care o avea i se păru imposibilă. Apoi, cu greu, reuşi să-şi revină. Temerile pe care i le provoca primirea duşmănoasă a pământului, dar, mai ales, cea a munţilor, puteau fi înfruntate doar cu ajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmente de discursuri şi de articole, frânturi de discuţii, imnuri, cadre de film, ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată în străfundul conştiinţei lui, se ridica încet, încet la suprafaţă. Mii de mame din ţara lui aşteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor. Iar el era convins că le va aduce. Îşi va îndeplini cu cinste misiunea măreaţă şi sfântă. Nu va precupeţi nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, nici unul nu trebuie să rămână în pământ străin. Da, avea o misiune înălţătoare. Şi, în timpul călătoriei, repetase de câteva ori cuvintele pe care o doamnă din înalta societate i le spusese înaintea plecării: "Ca un şoim singuratic şi mândru vei zbura peste munţii aceia tragici, ca să-i smulgi din clonţul şi din ghearele lor pe sărmanii noştri fii".

Şi iată că acum călătoria lui se sfârşea. Din momentul în care avionul lăsase munţii în urmă şi zbura deasupra dealurilor şi câmpiei, generalul se simţise mult mai în apele lui.

Aparatul rula deja pe pista udă. Luminiţele roşii şi violete alergau de o parte şi de alta. Pomi desfrunziţi, un soldat cu pelerină, un altul, stând ţeapăn la marginea pistei, totul rămânea repede în urmă. Şi apoi, grupul de oameni care veniseră să-l întâmpine şi care înaintau spre avion.

Generalul coborî primul. În urma lui, preotul care-l însoţea. Vântul umed îi lovi cu forţă în obraz şi ei îşi ridicară gulerele.

Jumătate de oră mai târziu, maşinile în care se aflau cei doi alergau cu repeziciune spre Tirana.

Generalul se întoarse spre preot, care privea tăcut pe fereastră. Avea chipul încremenit şi lipsit de expresie. Generalul înţelese că nu avea nimic să-i spună şi aprinse o ţigară. Apoi, privi din nou aiurea. Peisajul străin părea rupt şi deformat de albiile pârâiaşelor care-şi făceau loc prin viroage de calcar.

Auzi, de departe, şuieratul unei locomotive. Generalul se chinui să înţeleagă pe ce parte venea trenul, pe partea lui sau pe cea a preotului. Văzu că venea pe partea lui. Îl urmări cu privirea până ce dispăru în ceaţă. Apoi, se întoarse din nou spre preot şi văzu că acesta avea acelaşi chip imobil şi inexpresiv. Generalul îşi zise din nou că, în definitiv, nici nu avea ce să-i spună. Ba chiar observă că până şi gândurile îl părăsiseră. Cernuse totul prin minte în timpul călătoriei. Acum se simţea obosit. Mai bine să nu se gândească la nimic nou. Destul. Ce-ar fi să se privească în oglindă dacă uniforma era în regulă?

Când intrară în Tirana, tocmai se însera. Ceaţa atârna peste blocuri, peste felinare şi peste copacii din parc. Generalul se învioră. Privea prin fereastra maşinii la trecătorii care mergeau grăbiţi prin ploaie. O groază de umbrele, observă. Ar fi dorit să-i vorbească preotului, pentru că liniştea dintre ei devenise insuportabilă, dar nu ştia ce să-i spună. Pe partea lui zări o biserică, apoi o geamie. Pe cea a preotului, erau nişte blocuri în construcţie, înconjurate de schele. Macaralele se învârteau prin ceaţă, sclipindu-şi luminiţele ca nişte ochi de balaur. Generalul îi arătă preotului biserica şi geamia. Dar celălalt nu părea deloc interesat. E greu să-l scoţi dintr-ale lui, gândi generalul. Acum se simţea ceva mai bine, deşi nu avea cu cine să vorbească. Însoţitorul albanez stătea în faţa preotului, iar cei doi care-l întâmpinaseră la aeroport, un deputat şi un reprezentant al ministerului, veneau în urmă cu o altă maşină.

La hotelul "Dajti" generalul îşi reveni complet. Urcă în camera lui şi-şi dădu jos uniforma. Coborî apoi la centrala din hol şi ceru să i se dea legătura cu cei de acasă.

Generalul, preotul şi cei trei albanezi se aşezară la o masă. Discuţia debută cu tot felul de lucruri lipsite de importanţă. Evitau mai ales comentariile de ordin politic. Generalul era extrem de serios şi de curtenitor. Preotul vorbea puţin. Generalul profită de asta şi lăsă să se înţeleagă că el era pionul principal. Le vorbi despre minunatele tradiţii ale omenirii legate de îngropatul soldaţilor. Aminti de greci şi de troieni, care-şi înmormântau cu atâta fast morţii, în răgazurile dintre două lupte. Avea mare încredere în misiunea lui mare şi sfântă. Şi-o va îndeplini cu orice preţ. Mii de mame îşi aşteptau fiii. O aşteptare de douăzeci şi ceva de ani. Este adevărat, aceasta era o altfel de aşteptare. Pentru că ele speraseră mai întâi ca ei să li se întoarcă acasă vii şi nevătămaţi. Totuşi, îşi zise, şi morţii sunt la fel de aşteptaţi. Le va duce mamelor osemintele fiilor lor, pe care generali incapabili i-au trimis la moarte. Era mândru de asta. Şi convins că va face tot ce se putea.
- Domnule general, telefonul...

Generalul se ridică într-un suflet.
- Scuzaţi-mă, domnilor, zise şi porni cu paşi mari spre recepţia hotelului.

Se întoarse la fel de mândru precum plecase. Strălucea tot. La masă se servi coniac şi cafea. Discuţia se mai animase. Generalul dădu din nou de înţeles că în această misiune el era şeful, pentru că preotul, deşi avea gradul de colonel, în situaţia de faţă era doar un reprezentant spiritual. Aşadar, el era şeful şi, ca atare, putea deschide orice fel de discuţie: despre coniac, despre capitale sau despre ţigări. Se simţea bine în salonul hotelului, cu draperii grele la ferestre şi cu muzica aceea străină, chiar mai mult decât străină. Şi se miră singur cum i-au devenit atât de dragi, dintr-o dată, toate obiectele din jur, începând cu fotoliile comode şi terminând cu aparatul de cafea expres, torcând moale în colţul lui. Mai mult decât atât, simţea pentru ele un fel de melancolie ciudată, ca pentru ceva ce-i va lipsi pentru multă vreme.

Generalul era fericit. Foarte fericit. Nu ştia nici el de unde îi venise această fericire neaşteptată. Era ceva asemănător cu bucuria drumeţului care găseşte adăpost după o călătorie grea şi periculoasă, prin furtună. Coniacul din păhărelul acela începuse să-i voaleze imaginea cenuşie şi ameninţătoare a munţilor, care-i revenea din când în când în memorie chiar şi aici, la masă. "Ca un şoim singuratic şi mândru..." Brusc, se simţi teribil de puternic. Trupurile a zeci de mii de soldaţi, îngropate în pământ, aşteptaseră atâta amar de ani sosirea lui şi iată că el venise să-i scoată din morminte şi să-i ducă înapoi părinţilor şi celor dragi. Venise ca un al doilea Hristos, cu hărţi, liste şi evidenţe precise. Generalii ceilalţi conduseseră armata aceea spre înfrângere şi nimicire, în vreme ce el sosise aici pentru a smulge din moarte şi din uitare ceea ce mai rămăsese din ea. Avea să scotocească cimitir cu cimitir, pretutindeni, toate fostele câmpuri de luptă, cu singurul scop de a-i găsi pe toţi cei dispăruţi. În confruntarea cu pământul, nu va da nici un pas înapoi, pentru că el dispunea de o forţă magică: cea a informaţiilor precise.

Reprezenta un stat mare şi civilizat, ceea ce conferea misiunii lui măreţie. În ea, el întrezărea ceva din grandoarea grecilor şi troienilor, ceva din funeraliile homerice. Oho, cum se vor mai minuna albanezii ăştia, care au atât de multe umbrele!

Generalul goli încă un pahar. Începând din seara aceea, în fiecare zi şi-n fiecare noapte, acolo, departe, în ţara lui, toţi cei care-l aşteptau aveau să spună despre el: generalul caută. Noi mergem la cinema, la restaurant, la bar, în vreme ce el cutreieră în lung şi-n lat Albania şi caută. Scotoceşte, sapă. Are o misiune grea, dar el va şti cum să-i vină de hac. Nu degeaba l-au trimis tocmai pe el. Dumnezeu să-l ajute!

Capitolul al doilea

Dezgroparea armatei a început pe 29 octombrie, la ora 14.00.

Fierul scârţâia jalnic. Preotul îşi făcu cruce. Generalul dădu onorul. Muncitorul mai vârstnic de la primărie ridică sapa şi izbi din nou.

Care va să zică, a început, îşi spuse emoţionat generalul, privind primii bulgări de pământ uzi, care se rostogoleau la picioarele lor. Acesta era primul mormânt pe care îl deschideau. Stăteau cu toţii încremeniţi în jurul lui. Specialistul albanez, un tânăr slăbuţ, cu părul blond şi tras la faţă, îşi nota ceva într-un carnet. Doi dintre gropari fumau, al treilea trăgea din lulea, iar cel mai tânăr stătea sprijinit în coada cazmalei şi privea cu gândul dus aiurea. Urmăreau cu toţii cum este deschisă prima groapă, pentru a şti ce trebuia făcut mai departe. Amănuntele se aflau consemnate la articolele 7 şi 8 din anexa nr. 4 a protocolului.

Generalul privi bulgării de pământ care se tot adunau la picioarele muncitorului. Pământul era negru, sfărâmicios şi scotea aburi.

Uite, pământ străin, murmură el. La fel ca oricare altul. Aceeaşi clisă neagră ca peste tot, acelaşi pietriş, aceleaşi rădăcini şi aceiaşi aburi. Şi totuşi, străin.

În spatele lor se auzea, trecând în mare viteză, câte o maşină. Cimitirul se afla amplasat de-a lungul şoselei, ca toate cimitirele militare. De partea cealaltă a drumului păşteau nişte vaci şi mugetele lor rare spărgeau liniştea din luncă.

Generalul se mai simţea încă impresionat. Mormanul de bulgări creştea văzând cu ochii şi, nu peste mult timp, observă că săpătorul era băgat în pământ până la genunchi. La un moment dat, omul ieşi şi se aşeză pe marginea gropii, în vreme ce tovarăşul său scotea cu lopata pământul săpat.

Sus, pe cer, trecu în zbor un stol de raţe sălbatice.

Pe drum apăru un ţăran, trăgându-şi calul de căpăstru.
- Spor la treabă! zise el, fără să ştie, precum se vede, ce făceau ei acolo. Nici unul dintre străinii care stăteau în jurul gropii nu-i răspunse. Ţăranul îşi continuă drumul.

Generalul privi când spre pământul săpat, când spre chipurile groparilor. Oamenii erau tăcuţi şi serioşi.

Oare ce-or gândi? se întrebă el. Ăştia cinci or să scoată la lumină o armată întreagă.

Dar, de pe chipurile lor nu puteai pricepe nimic. Doi dintre ei îşi aprinseră din nou câte o ţigară, al treilea trăgea din lulea, în vreme ce groparul celălalt, cel tânăr, continua să stea sprijinit în coada cazmalei şi părea că se gândeşte la ale lui.

Muncitorul bătrân era acum în groapă până la brâu, iar specialistul îi explica ceva. Discutară o bucată de vreme, după care groparul începu să sape din nou.
- Ce spune? întrebă generalul.
- N-am auzit prea bine, spuse preotul.

Tăceau cu toţii de parcă s-ar fi aflat la înmormântare.
- Ce bine că nu plouă! observă preotul.

Generalul privi în sus. Orizontul era înecat în neguri şi departe, foarte departe, se zărea ceva neclar, ceva ce ar fi putut fi ori un vârf de munte, ori franjuri de ceaţă întunecată.

Săpătorul intrase şi mai adânc în groapă. Generalul îi privea capul cărunt, care sălta ritmic o dată cu loviturile cazmalei. Din felul cum săpa se vedea imediat că e un muncitor cu experienţă. Nu-l puseseră degeaba şef peste ceilalţi. Generalul ar fi vrut, totuşi, ca treaba să meargă mai repede. Simţea că moare de nerăbdare să vadă deschise şi celelalte morminte. În clipa aceea, el avea să-şi scoată listele, iar listele se vor umple de cruciuliţe şi fiecare cruciuliţă însemna un soldat găsit.

Zgomotul fierului lovit se auzea acum înfundat, ca venit din fundul pământului, şi, brusc, generalul simţi cum trupul îi este străbătut de fiori.

Dar dacă groapa e goală? se întrebă. Sau dacă hărţile nu sunt bune şi vor trebui să sape în două locuri, în trei, în zece, pentru a găsi un schelet?
- Şi dacă nu vom găsi nimic? îl întrebă pe preot.
- O să săpăm din nou. O să plătim mai mult.
- Nu e vorba de bani. Important e să-i găsim.
- Trebuie să-i găsim, zise preotul. Nu se poate să nu-i găsim.

Generalul îl privi în adâncul ochilor, neliniştit.
- Ai impresia că aici nu a fost niciodată război, spuse, că aici au păscut întotdeauna vacile astea cafenii şi cuminţi.
- Aşa ţi se pare întotdeauna după, zise preotul. Au trecut douăzeci de ani de atunci.
- Adevărat, au trecut o mulţime de ani. Tocmai de asta îmi şi fac griji.
- De ce să vă faceţi griji? se miră preotul. Pământul ăsta e sănătos, păstrează bine tot ce se află în el.
- Adevărat. Nu ştiu nici eu de ce nu-mi vine să cred că ei sunt pe undeva, pe aici, la doi metri sub pământ, sub tălpile noastre.
- Nu vă vine să credeţi, pentru că n-aţi mai fost niciodată aici.
- A fost cumplit?

Preotul încuviinţă din cap.

Acum, muncitorul cel bătrân era băgat aproape tot în groapă. Ceilalţi se strânseseră grămadă în jurul lui. Specialistul albanez, aplecat cu totul peste marginea gropii, îi tot spunea ceva groparului, arătându-i cu mâna.

Pământul era amestecat cu pietriş şi scotea un sunet înfundat la atingerea metalului. Generalul îşi aminti câte ceva din ceea ce-i povestiseră veteranii războiului din Albania, care îl vizitaseră acasă înaintea plecării pentru a se interesa de mormintele camarazilor lor.

Baioneta pătrundea greu prin pietriş şi, frecându-se cu el, scotea un zgomot sinistru. Săpam cu toată puterea pe care o mai aveam, dar baioneta era neputincioasă în confruntarea cu pământul. Rupea cu greu un bulgăre de clisă, în timp ce eu îmi spuneam: Ah, ce bine era dacă aş fi fost genist, să am lopăţică şi să sap repede, repede. Pentru că acolo, lângă mine, cu picioarele atârnând într-o groapă cu apă, era întins fără viaţă prietenul meu cel mai bun. I-am smuls şi lui baioneta de la brâu şi am început să sap cu amândouă mâinile odată. Vroiam să-i fac o groapă adâncă, pentru că asta fusese dorinţa lui. Dacă o să mor, îmi spunea mereu, îngroapă-mă adânc, să nu mă găsească câinii, ca atunci, la Tepelena. Îţi aminteşti ce au făcut câinii, la Tepelena? Îmi amintesc, îi răspundeam eu şi trăgeam din ţigară. Iar acum, că el era mort, scormonind în pământ, vorbeam si eu de unul singur: n-ai grijă, te îngrop adânc, foarte adânc. Când am terminat, am nivelat pământul cum am putut mai bine, iar deasupra nu i-am pus nici un semn, nici măcar o piatră, pentru că lui îi era teamă de semne, credea că aşa or să-l găsească şi or să-l scoată de acolo. Am plecat apoi prin noapte, în direcţia opusă tirurilor de mitraliere şi, în vreme ce mă îndepărtam, am privit în urmă în beznă, acolo unde-l lăsasem pe prietenul meu, şi mi-am spus: nu-ţi fie teamă, că n-o să te găsească nimeni.
- După cum se vede, nu găsim nimic, spuse generalul, încercând să-şi ascundă nervozitatea.
- Nu se ştie, răspunse preotul. Sunt încă speranţe.
- În război nu se îngropa atât de adânc.
- Poate că a fost îngropat a doua oară, zise preotul. S-a întâmplat adesea să-i îngroape de două, ba chiar şi de trei ori.
- Poate. Dar dacă toate mormintele vor fi aşa de adânci, n-o să mai terminăm niciodată.
- Când o să fie cazul, o să trebuiască să angajăm temporar şi alţi muncitori, spuse preotul.
- Probabil. Dar ăştia ce fac? întrebă generalul. N-au găsit încă nimic.
- Groapa e foarte adâncă, observă preotul. Dacă e ceva în ea, acum ar trebui să se vadă.
- Eu cred că am început cu stângul.
- Poate că şi pământul s-o fi deplasat puţin, zise preotul. Deşi harta nu arată zonă seismică.

Specialistul albanez se aplecă din nou deasupra gropii, iar ceilalţi se apropiară şi ei.
- L-am găsit, făcu groparul, şi vocea lui, venind din adâncul gropii, răsună profund şi înfundat.
- L-a găsit, spuse şi preotul.

Generalul trase adânc aer în piept. Muncitorii se agitară în jurul gropii. Cel mai tânăr, cel care stătea pe gânduri sprijinit în coada cazmalei, îi ceru o ţigară unuia din grup şi o aprinse.

Groparul începu să scoată oasele cu lopata. În felul cum arătau, nu era nimic ieşit din comun. Erau amestecate cu pământ sfărâmicios şi, printre bulgării negri, păreau nişte bucăţi de lemn uscat. În aer stăruia mirosul reavăn al pământului proaspăt răscolit.
- Dezinfectantul, ceru specialistul, aduceţi dezinfectantul.

Doi dintre muncitori alergară la camion.

Specialistul găsi ceva minuscul printre oase.
- Uite medalionul, spuse şi-i arătă generalului penseta de care atârna un obiect extrem de mic. Nu-l atingeţi, vă rog.

Generalul se dădu aproape şi reuşi cu greu să desluşească chipul Sfintei Maria.
- Medalionul soldaţilor noştri, spuse în şoaptă.
- Ştii de ce avem medalionul ăsta? m-a întrebat într-o zi. Ca să ne găsească trupul, dacă vom fi ucişi. Apoi a zâmbit forţat. Crezi că o să ne caute, într-adevăr, careva oasele? Poftim, să zicem că or să ni le caute. Cu ce mă încălzeşte asta, mă rog? Nu există o mai mare făţărnicie decât să cauţi morţii după luptă. În ceea ce mă priveşte, nu vreau să mă găsească nimeni. Să mă lase acolo unde oi cădea. Iar medalionul ăsta o să-l arunc într-o bună zi. Şi l-a aruncat, într-adevăr, şi a rămas fără el.

După dezinfectare, specialistul a măsurat, unul câte unul, câteva oase. Apoi, o bucată de vreme, a notat ceva în carnetul lui, ţinând stiloul strâmb între degetele subţiri.
- Înălţimea, unu şaptezeci şi trei, spuse.
- Exact, confirmă generalul, consultând lista.
- Împachetaţi oasele, le zise specialistul muncitorilor.

Generalul îl fixă o vreme pe muncitorul cel bătrân, care se aşezase, ostenit, pe o piatră la marginea drumului, scosese punga cu tutun şi începuse să-şi facă o ţigară.

De ce, oare, mă măsoară aşa omul ăsta? se întrebă generalul.

Peste câteva minute, cei cinci muncitori începură să sape în cinci locuri diferite.

Capitol fără număr

Generalul îşi frecă fruntea cu palma.
- Ne-am rătăcit, spuse, am intrat într-o fundătură.
- Să ne uităm încă o dată pe hartă.
- Nu se înţelege nimic. S-au încurcat cifrele cotelor.
- Ce pretenţii poţi să ai de la nişte schiţe făcute în graba retragerii?
- Fireşte.
- Hai să mai încercăm o dată în dreapta. Unde duce drumul ăsta de câmpie?
- Pe terenul fermei vecine.
- Să încercăm şi acolo.
- Inutil.
- Ce noroaie!
- Oricum, trebuie încercat şi în dreapta.
- Drumul ăsta de câmpie nu ne scoate nicăieri.
- Asta nu e căutare, asta e panică.
- Ce-ai spus?
- Mlaştină blestemată.
- Stăm în loc.

Vorbele lor disperate se stingeau împreună cu ecoul paşilor lor pe câmp.

0 comentarii

Publicitate

Sus