Raftul cu ultimele suflări

Citiţi cronica Rodicăi Binder despre această carte.




Născută în 1962 la Bucureşti, într-o familie de artişti de circ, Aglaja Veteranyi a cutreierat cu trupa nenumărate ţări şi s-a stabilit apoi în Elveţia, unde a apărut pe scena mai multor varieteuri. A frecventat un pension timp de cîţiva ani, apoi a studiat arta dramatică la Zurich, iar în 1982 şi-a început cariera de actriţă. Împreună cu Rene Oberholz a înfiinţat trupa experimentală "Die Wortpumpe" (1993), iar cu Jens Nielsen grupul teatral "Die Engelmaschine" (1996). În 1998, a primit o bursă de la Literarisches Colloquium din Berlin. A publicat poezii în reviste literare, iar în 1999 i-au apărut volumul de versuri Daruri - un dans al morţii şi romanul De ce fierbe copilul în mămăligă, bine primit de critică, tradus în mai multe limbi, pus în scenă la Teatrul Neumarkt din Zurich, apoi la Stuttgart şi la Teatrul Odeon din Bucureşti şi distins cu Premiul pentru cea mai bună carte a anului (Zurich, 1999), Premiul pentru literatură (Berlin, 2000) şi Premiul Chamisso (Munchen, 2000). În plină afirmare, Aglaja Veteranyi se sinucide într-un spital din Zurich, în urma unei depresii, la începutul anului 2002, după ce predase editurii DVA al doilea roman, Raftul cu ultimele suflări (2002).

Romanul relatează experienţa dramatică a pierderii unei fiinţe apropiate, moartea mătuşii dragi prilejuindu-i totodată scriitoarei o privire retrospectivă asupra propriei vieţi, într-o confesiune directă, la persoana întîi. Melancolia gravă este dublată de umorul negru şi de un adînc sentiment de umanitate, calităţi specifice încă de la prima sa carte. Titlul şocant al romanului se datorează inserării pasajului despre arhiva lui Dumnezeu cu ultimele suflări ale muritorilor.



Motto-ul cărţii
Sîntem mult mai multă vreme morţi decît vii,
de aceea, ca morţi, avem nevoie de mult mai mult noroc.

1.

Grîul trebuie spălat în nouă ape, spuse Costel.
De ce ?
Pentru că sînt nouă ceruri.
Boabele de grîu n-aveau astîmpăr în apă, poate că nu voiau să ajungă colivă.
În a zecea apă grîul se fierbe, spuse el.
Nouă ceruri ?
Da, pentru fiecare cer, un spălat.
Înţelegeam limba maternă după miros. În bucătăria mătuşii erau dulapuri peste dulapuri. Cerul privea prin fereastră în oală.
Aştepta.
Morţilor le e foame, spuse Costel.
Calendarul cu sărbătorile ortodoxe expirase, de mult, la moartea unchiului Petru. Sărbătorile deveniseră un şervet în bucătărie, aşteptau să fie folosite. Costel nu avea pentru mine nici un fel de folosinţă, stăteam lîngă el şi uitam să plîng din cauză că eram atentă la pregătirile pentru morţi.
Uitam adesea să plîng.
Nu tot ce uiţi dispare, spuse Costel. Uitarea scoate lucrurile mai tare la iveală.
În bucătăria mătuşii mobilele tăceau.
Masa era uşa scoasă de la un secretaire, dedesubt fusese înfipt un ţăruş de lemn.
În vitrină, scobitori.
Pahare de cristal.
Zaharniţa Ovomaltine.
Scrumierele "Sao Paulo" sau "Madrid".
Cănile de argint "Zurich Plaza Hotel".
Costel puse nucile descojite pe sărbătorile ortodoxe, împături şervetul şi rulă o sticlă culcată deasupra.
Nucile crăpară, scoaseră ţipete scurte.
Aici poţi să cumperi nucile gata măcinate, ştiu, mi-a spus. Hîrtie igienică parfumată, salată tăiată, cartofi fierţi înainte, morcovi în formă de pinguini. În curînd n-o să mai fie nevoie nici să mîncăm noi înşine. Nu vreau să-mi obişnuiesc mîinile cu aşa ceva, adică să nu aibă altceva de făcut decît să deschidă pungi, altfel, cînd sînt acasă, o să-şi piardă minţile. Unchiul tău aşteaptă deja să-i părăsesc locuinţa. A încuiat dulapuri şi uşi. Ieri a trebuit să despachetez din nou în faţa lui. Nu-mi face cadouri, el crede că am furat tot.
În timp ce gura lui Costel vorbea, mîinile lui îşi amintiră de felul în care decurgeau pregătirile. Ele făcuseră pînă acum multe colive. Ultima dată pentru unchiul Petru.
Înmormîntarea.
40 de zile.
3 luni.
6 luni.
1 an.
Pregătirile de călătorie ale morţilor durează mult, spuse Costel.
Vanilie.
Rom.
Esenţă de migdale.
Zahăr.
Sare.
Coajă de lămîie rasă.
Stafide.
Lîngă masă erau aşezate două scaune pătrate de lemn, pe ele două lighene albastre de plastic, în fiecare din ele o moviliţă. Din nuci măcinate, din biscuiţi măcinaţi.
O moviliţă de grîu.
O moviliţă de biscuiţi cu unt.
Se amestecau şi se frămîntau.
Mîinile lui Costel erau aspre ca nişte coji de pîine. Cînd frămînta, se făceau drăgăstoase, mîngîiau.
Coliva avea să poarte în ea şi mişcările lui Costel.
C'est la vie, spuse el.
Dacă Costel ar fi fiert tot grîul din pivniţa mătuşii, coliva ei s-ar fi făcut mare cît locuinţa.
Coliva aştepta într-unul din cele trei frigidere înmormîntarea mătuşii.
Înainte de a pleca la cimitir, Costel a răsturnat-o pe o farfurie mare.
Zahăr pudră.
Cruce din nuci.
Decorare Smarties.
1 lumînare.
Colivele lui Costel erau vesele. Pe unele le-a pozat. Pozele le purta la el ca pe fotografiile morţilor.


2

Sîntem mult mai mult timp morţi decît vii, spune mătuşa.
Morţii au nevoie de mult mai mult noroc.
Din oraşe cunosc piaţa circului, piaţa de legume şi cimitirul.
Pieţele de legume sînt ale mamei, cimitirele ale mătuşii.
Pămîntul nu se satură niciodată, vrea mereu să mănînce.
Mătuşa vorbeşte de pămînt ca de un copil.
Ud florile de pe morminte.
Apa le sperie pe furnicile morţilor proaspeţi. Ele dau iama afară din pămînt.
În spatele mormîntului unui mort de curînd nu fac pipi niciodată.
Cînd vizitezi un mort, vizitezi toţi morţii, spune mătuşa, sufletele se fac în cer un singur suflet.
Îmi închipui cerul ca o garderobă.
Acolo îşi au îngerii recuzita lor. Şi sufletele se îmbracă în oameni înainte de a fi născuţi.

Înainte de a muri, mătuşa făcea călătorii de probă.
În primul meu vis, zăcea moartă pe o masă.
Într-o cameră goală. Dar nu putea să stea liniştită, mereu se ridica şi umbla de colo pînă colo.
Am deschis fereastra.
Acum poţi să pleci, am spus.
Ce, să mor ?
În al treilea vis, părul ei avea trei vîrste diferite. Era roşcat, blond şi alb. Cu fiecare pas pe care-l făcea înspre uşă, îşi descojea din ani, camera se făcu mai lungă şi mătuşa mai tînără. Se întindea ca un foc.
Al treilea vis l-a visat unchiul.
În vis, se făcea că era cu mine, spuse el, în rochie de voiaj şi cu un cufăr. Ţinea cîinele în braţe şi îşi lua rămas-bun.

Cînd a murit mătuşa, feţele noastre au îngheţat în oglindă. Unchiul a acoperit oglinda cu jacheta ei. Mama plîngea cu sughiţuri în telefon: Sînt supărată pe Dumnezeu ! El nu ţine cu noi !
Pe urmă puse telefonul la urechea surorii ei moarte. Din aparat ieşea un bocet românesc. Lîngă uşă plîngea cu sughiţuri Costel. S-a dus mama Reta !
Se lovea cu pumnii în cap, pe faţă, pe buze, îşi împingea cuvintele înapoi în gură.
Am deschis geamul.
Costel l-a închis din nou.
Aerul proaspăt nu e bun pentru cadavre, spuse el.
Unchiul îşi vîrî mîna între picioarele mătuşii şi tăie cateterul. Atîrna ca un cordon ombilical.
Restul l-a lăsat în mătuşa.
Cînd urina se face verde, nu mai durează mult, spusese ieri unchiul.
Deschise închizătoarea sacului şi lăsă lichidul să se scurgă într-o cană. Odaia îi devenise mică, îi apăsa pieptul în burtă.
Moartea puţea. Sora medicală o freca pe mătuşa cu esenţă de lavandă.
Atît timp cît rinichii mai funcţionează, mai există speranţe, răspunse mama.
Nu, spuse unchiul, toate organele sînt deja otrăvite.
Atunci să-i taie venele să iasă otrava ! strigă ea şi aprinse o lumînare.
Nu aprindeţi lumînări aici, spuse doctorul, altfel zboară totul în aer.
Atunci o să zburăm, răspunse mama.
Se închină, îşi împreună mîinile şi fixă îndelung tavanul.
Ajută-mă ! strigă brusc. Ajută-mă !
Dumnezeu se lăsa aşteptat.
Ea îşi strînse pumnii ameninţător.
Atunci, lua-te-ar dracu' !