Florile îngheţate din martie

Citiţi o prezentare, semnată de Marius Dobrescu, a acestei cărţi.
Citiţi şi un fragment din cartea Generalul armatei moarte, de Ismail Kadare.

Moto: Flori îngheţate într-un martie iluzoriu,
Ori martie-ngheţat, cu fantasme de flori.


În vreme ce traversa intersecţia, lui Marku Gurabardhi îi atrase atenţia un grup de oameni care se tot îmbulzeau pe trotuarul din dreapta. Poate că şi-ar fi continuat drumul, dacă nu ar fi auzit cuvântul "şarpe", pronunţat mai mult cu uimire, decât cu teamă.

Şarpe, pe vremea asta? se întrebă el şi se întoarse să vadă ce se întâmplă. Aceeaşi întrebare şi-o puseseră, probabil, şi ceilalţi trecători curioşi. Şarpe, într-adevăr, spuneau ei, după care se retrăgeau pentru a face loc şi altora să vadă. Ceea ce nu se ştia era dacă jivina e vie sau moartă.

Încă din primul moment, Marku a înţeles că şarpele nu era nici viu şi nici mort, ci doar îngheţat.

Cei doi copii, care cine ştie cum scoseseră jivina din pământ, priveau mândri spre grupul de curioşi din stradă parcă pentru a le arăta că şarpele era al lor, atingându-l apoi din când în când cu băţul. După fiecare atingere, oamenii făceau un pas înapoi, deşi unul dintre ei repeta întruna: nu vă fie frică, şarpele îngheţat nu poate să muşte şi, chiar dacă ar putea, nu-i nici un pericol, are veninul subţire ca apa.

Un bărbat cu pălărie căuta din priviri pe cineva, pentru a-şi vărsa năduful. Merităm să ni se întâmple aşa ceva, spunea el. Mentalitate mai înapoiată ca a noastră n-ai să găseşti la nimeni. Vine unul şi, în loc să facă o treabă serioasă, se pune şi răscoleşte pământul dis-de-dimineaţă, ca să scoată de acolo, ce? Un şarpe. Ce fel de creier au ăştia, oameni buni? Să fi fost vorba despre vreo vază sau vreun vas din ăla vechi de bronz, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, n-ar fi mişcat un deget, dar pentru scârboşenii ca asta nu ne întrece nimeni.

Alţi doi inşi se întrebau ce ar fi trebuit făcut cu şarpele. Să-l bage din nou în gaura de unde fusese scos, să apuce şi el primăvara, aşa cum lăsase Dumnezeu, sau să-l pună lângă sobă să se dezgheţe, dar, atenţie, cu cea mai mare grijă.

Mă, voi sunteţi întregi la minte sau nu? interveni un al treilea. Am îngheţat de frig toată iarna şi nu i-a păsat nimănui, iar acum ne stoarcem creierii cum să încălzim un şarpe?

S-a stricat lumea de tot, zise o bătrână. Aşa ceva, să scoţi un şarpe îngheţat din pământ, n-am văzut de când sunt eu.

Marku se întoarse să plece. Să fi fost Zef în locul lui, ar căuta cu siguranţă vreo legătură obscură între şarpele îngheţat şi ceea ce se petrecea în jur. Cu două săptămâni în urmă, în vreme ce discutau despre schimbările de climă şi natura umană, Zef îi spusese că toate aceste ciudăţenii îi aminteau de povestea fetei măritate cu un şarpe. Chipurile acestea, care azi ţi se înfăţişează sub o mască, iar mâine sub alta, ca şi când ar fi actori pe scenă, nu prevestesc nimic bun, urmase Zef gânditor.

Marku simţi un uşor sentiment de vinovăţie. Trecuseră două săptămâni de când nu-şi mai întâlnise prietenul nici la cafenea şi nici la birou, şi în tot acest timp nu se întrebase ce o mai fi cu el.

Maşina poliţiei trecu pe lângă el şi zgomotul de motor îl făcu să ridice capul. Praful ridicat de ea, în vălătuci înecăcioşi, se aşternea cu greu la loc pe strada pustie la ora aceea.

Deşi automobilul trecu în goană, Marku tot apucă să surprindă privirea comandantului adjunct, aşezat lângă şofer, ba chiar avu impresia că celălalt întorsese niţel capul să-l vadă mai bine.

Pentru o clipă, Marku avu intenţia să-i strige: ia mai du-te naibii la treaba ta! Îl enerva când cineva întorcea capul după el. Şi asta cu atât mai mult cu cât, atunci când se întâlneau la bar, avea impresia că adjunctul şefului de secţie îl fixa din ce în ce mai stăruitor. Îi venea să râdă când se gândea că, în timp ce înainte vreme o asemenea privire te făcea să te întrebi îngrozit oare ce "porumbel" îţi scăpase pe gură, acum aproape că ai fi vrut să fii suspectat... Era, desigur, târziu, pentru multe. Chiar prea târziu.

O a doua maşină, de astă dată cea a ambulanţei, gonind în aceeaşi direcţie, îl convinse că se întâmplase ceva.

Numai de nu s-ar duce la şarpele ăla, îşi zise, dar alungă repede gândul acesta.

În vreme ce se apropia de clădirea în care-şi avea atelierul, îşi aminti din nou istoria aceea ciudată, pe care i-o povestise Zef: logodna fetei cu reptila, apoi ziua nunţii, muzica tristă, prima noapte... Aici, în punctul acesta, de obicei îi scăpa un oftat.

Înainte de a deschide poarta atelierului, privirea i se opri o clipă pe canatul din dreapta. I se păru că era lovit. Apoi îşi aminti că era aceeaşi lovitură pe care o văzuse cu o săptămână înainte, când bănuise că cineva a vrut să-i spargă atelierul.

Ferestrele camerei lui erau nespălate de multă vreme, totuşi înăuntru era destulă lumină. Ba chiar mai multă decât era nevoie. Privi o bucată de vreme şevaletul cu nudul neterminat pe el, apoi picturile atârnate la întâmplare peste tot. Unele erau puse direct pe podea, sprijinite de perete, majoritatea întoarse cu spatele. Deşi stăteau de mult aşa, el le ştia pe dinafară. "Delegată", "Sărbătoarea pâinii", "Primăvara în munţi", "Miner cu lămpaş".

Picioarele îl duseră singure spre şevalet, unde cercetă pensulele pe care voia să le folosească, apoi atinse cu mâna ultima pânză, nudul, în locul pe care abia începuse să picteze umbra pubisului. Numai de nu i-ar trece prin cap să se radă iar, îi trecu prin minte şi-şi privi ceasul. Fata trebuia să apară dintr-o clipă într-alta. Ultima oară discutaseră tocmai despre părul de la pubis. El încercase să-i explice că asta avea de-a face nu numai cu preferinţele lui de mascul, ci, în primul rând, cu arta. În vecii vecilor n-ar fi putut reda în pictura lui un pubis tuns, ca în filmele erotice sau la parada modei. Reuşise cu greu s-o convingă.

Marku se uită din nou la ceas. Ca de fiecare dată, după câteva zile, era nerăbdător să vadă schimbările de pe trupul ei. Sentiment care avea în el şi o dorinţă arzătoare, de un fel aparte, mai ales că acum fata se întorcea din Capitală.

Pentru a-şi lua gândul de la ea, începu să se învârtă din nou în jurul şevaletului: aranjă pensulele, cercetă tuburile cu vopsea, ba chiar probă pe deget două dintre ele. Întrebarea dacă fusese sau nu "turnat" de careva în anii trecuţi îi reveni din nou în minte. Era o suspiciune pe care o încercau toţi în ultima vreme. Se spunea că fuseseră destui delatori, mai cu seamă printre scriitori şi pictori.

Privirea i se opri pe culorile de pe şevalet. Roşul veneţian, galbenul lui Van Gogh, albastrul... puşcăriei. Era culoarea care-l trimisese în puşcăria de la Spaci pe cel mai bun prieten al său, pe Gentian.

Luă o pensulă şi amestecă pe pânza goală culorile, aşa cum făcea de regulă ca să-şi dezmorţească mâna sau când era nervos. Se dădu doi paşi înapoi şi privi petele de culoare. Auzise, cândva, o discuţie, sau poate că citise într-o carte veche, or îi trecuse chiar lui prin cap, după discuţia sau după cartea aceea, că, înainte de incendierea Moscopolei, presentimentul focului apăruse pe pânzele pictorilor din oraş. Un roşu aprins, nemaivăzut altundeva, se ivea pe ici, pe colo.

Schiţă un zâmbet. Ce culoare ar putea avea epoca pe care o trăim? Epocă de tranziţie, cum i se spune adesea. Hermafrodită, cu alte cuvinte sau, cum se spune în albaneză, nici cal, nici măgar. Privi pata de culoare şi strânse din buze. O prevestire neagră se ridica de pe pânză. Ar fi crezut că unul dintre ei doi, el sau timpul, îşi dăduse viaţa pentru celălalt.

Paşii fetei se auziră tropăind vesel pe scară. Îşi făcuse o coafură nouă, care i se potrivea de minune şi, strângând-o în braţe, el simţi că-şi schimbase şi parfumul.

În vreme ce se dezbrăca, începu să-i povestească noutăţile din Capitală. Tulburările porniseră iar din mediul studenţesc. În plus, o declaraţie a fostului rege la BBC îi determinase, pare-se, pe simpatizanţi să anunţe reapariţia partidului monarhist.

Marku avea impresia că, pe măsură ce se dezbrăca, povestirea fetei devenea din ce în ce mai exactă. Se spune că statul se va împărţi... adică toată avuţia statului, tot ce se acumulase în cei patruzeci de ani de socialism.

Lui, dezbrăcatul acesta îi plăcea la nebunie, pentru că atât el, cât şi ea se prefăceau că nu ştiu de ce se dezbracă: pentru ca ea să-i pozeze sau pentru a face dragoste. Era ca un fel de contract, valabil mai ales în zilele când erau supăraţi unul pe celălalt. Atunci, ea nu-l lăsa s-o îmbrăţişeze, ba chiar nu-i permitea nici măcar să-i mângâie părul. În momentele acelea fata redevenea modelul lui, deşi furia cu care îşi scotea hainele o făcea şi mai atrăgătoare.

Se mai spunea că Ministerul Justiţiei îşi dăduse acordul pentru înfiinţarea organizaţiei homosexualilor şi lesbienelor, dar şefii acestora preferaseră să rămână deocamdată în anonimat. Apăruse încă o editură, care avea să publice numai cărţi comerciale.
- Ia te uită, ia te uită, făcu el, apropiindu-se de ea, ţi-ai smuls complet sprâncenele.
- Jos, cum ţi-am promis, totul e intact, zise fata.
- Dar pentru asta, ce motiv ai avut? o întrebă el în şoaptă.
- Motivul pe care-l au toate femeile, răspunse fata, cu voce tărăgănată. La Tirana, toate sunt pensate.

Îşi scoase chiloţii şi el văzu că, într-adevăr, fata nu-l minţise.

Tot în Capitală fusese creată o societate a Tinerilor Idealişti, dar şi o alta cu nume ciudat: Societatea Postpesimistă. Cuvântul la modă era "lepădătură". Iar studenţii de la nu ştiu ce facultate erau gata să iasă în stradă cu sloganul "Jos poporul!".

În timp ce vorbea, fata râdea din colţul gurii, în vreme ce obrajii i se înroşiseră, iar din ochi părea că i se scurg pe chip lacrimi şi picături de rouă.
- Nu vrei să pozez? îl întrebă cu voce provocatoare, în timp ce el o trăgea spre pat.
- După aia, iubito... E duminică, adăugă apoi, birourile de la parter sunt închise, aşa că poţi striga cât vrei.

Fata gemu, într-adevăr, dar nu aşa de tare cum se aşteptase el.
- N-ai chef de lucru? îl întrebă apoi, văzându-l că, în loc să se apropie de şevalet, cum făcea de obicei după o partidă de sex, încremeneşte buimac în faţa ferestrei.

Marku îşi închipui tristeţea din ochii ei, la fel ca ultima oară, când se întâmplase acelaşi lucru. Descoperea acum tulbure că acest început de regret era, probabil, un fel de ultimă răsplată pentru rataţi, mai cu seamă atunci când relaţia cu iubita tinde să se răcească. Atunci, îşi spuse el, va trebui să-mi sacrific o vreme pasiunea pentru pictură, dacă asta mă va face să câştig în ochii ei tot terenul pierdut.
- Cum e treaba aceea cu împărţirea averii statului? întrebă, fără să se întoarcă. Îmi sună cam ciudat.

Înainte de a-i răspunde, fata îşi încreţi fruntea.
- Nici eu n-am priceput prea bine... Ideea e că, dacă statul a fost socialist... deci, proprietatea tuturor... acum, când sistemul nu mai este... fiecare ar putea avea partea lui de stat... Mă rog, nu-s aşa de sigură...
- Aha, făcu el.

De afară se auzi claxonul insistent al unei maşini, apoi zgomot de motor. Din spatele geamului, Marku o urmări cum trece în goană pe stradă.
- E a doua oară când văd maşina poliţiei.
- O, dar nu ţi-am spus? zise fata. Când veneam încoace, m-am întâlnit cu o prietenă care mi-a spus că a fost jefuită Banca de Stat.
- A fost jefuită banca? se miră el. Eşti sigură?
- De asta, da.

El continuă să clatine din cap.
- Jaf la bancă..., zise, ca şi când ar fi vorbit singur. Nu ştiu cum sună... Auzul nostru nu e deprins cu aşa ceva, nu?
- Şi eu, când am auzit, m-am mirat, spuse şi ea. Îi ceru apoi o ţigară, iar el, apropiindu-se să i-o aprindă, avu senzaţia că fata îşi reţine cu greu zâmbetul. Mi-e ruşine s-o spun, dar când am auzit, mi s-a părut că este ceva şic. Ceva aşa... occidental.

El râse tare.
- Fireşte, zise. Urechile noastre sunt învăţate cu altfel de lucruri.

Ar fi vrut să adauge "furtul oii sau al covorului" ori "distrugerea avutului obştesc", dar, în aceeaşi clipă, gândul că pentru el ar fi o adevărată catastrofă dacă fata l-ar părăsi îl indispuse complet.

În ultima vreme, de când în creier i se fixase, în cel mai stăruitor mod cu putinţă, ideea că tot ce ţinea de ea înseamnă pentru el un pas înainte, în timp ce el şi toate ale lui, din contră, îl trăgeau înapoi, spre trecut, asemenea gânduri îl îngrozeau.

Se apropie de patul pe care ea încă mai şedea dezbrăcată şi-i şopti la ureche:
- Şi dacă eu nu voi mai picta... tu o să mai... cu mine...

Ultimele cuvinte "cu mine" le pronunţă atât de încet, încât ea nu auzi decât un "ine" stins de tot.

Fata aproape că-şi muşcă buzele. Cu trei ani în urmă, când, pentru prima oară, speriată, chiar dacă nu era virgină, intrase în acest atelier, nu-i ascunsese că în primul rând fusese tulburată de faima lui de pictor. Mai târziu, deşi pricepuse că el nu era chiar atât de faimos pe cât îşi închipuise ea, continuase să fie atrasă de el la fel ca la început.

Marku încerca să-şi ascundă cu grijă teama din ultima vreme că fata l-ar fi putut părăsi, convins că răul s-ar putea întâmpla chiar în ziua în care ea ar fi descoperit lucrul acesta. Trăia cu senzaţia că fata aceea era singurul lucru care îl mai ţinea la suprafaţă şi că, dacă acest lucru ar dispărea într-o zi, el s-ar duce la fund.
- Te-am întrebat ceva, îi spuse, apropiindu-şi buzele de urechea ei, ca şi când prima lui grijă era acum ca vorbele acelea să găsească drumul cel mai scurt către ea. Se mira şi singur că îndrăznise să deschidă tocmai subiectul de care se temea cel mai mult.

Fata continua să-şi ţină privirile în jos şi el îşi spuse în sinea sa că pleoapele sunt poate singura parte a trupului omenesc asupra căreia apasă cel mai greu sentimentul de vinovăţie.
- Nu-i adevărat, răspunse fata. Ba chiar... poate te voi... (o, Doamne, a evitat şi ea cuvântul fatal) poate te voi... mai mult...

Cu un alt prilej, răspunsul ei l-ar fi neliniştit. Ce-i cu acel "poate", legat de arta lui? Poate ar fi fost mai bine ca arta lui să nu mai existe? Pentru că e o eroare, o neînţelegere, o piedică?

Poate că în alte condiţii aşa i s-ar fi părut, dar acum el era încă sub impresia tristeţii ei de adineauri, când îl întrebase: "n-ai chef de lucru?" şi-şi spuse că în răspunsul ei vag totul era, de fapt, extrem de clar.

Continuă, aşadar, să-i mângâie pântecele şi sânii, iar fata făcu acelaşi lucru, cu un curaj pe care rareori îl mai avusese până atunci. Ea îl trase apoi deasupra, iar el nu avu vreme să-i spună din nou că era duminică şi că birourile de la parter sunt închise, pentru că, încă de la început, gemetele ei au fost neobişnuit de puternice.




Culmea este că nimeni nu-şi mai amintea păcatul făptuit de familia fetei. Păcat groaznic, se vede, de vreme ce putea fi iertat numai prin jertfa ei.

Când taică-său o strigase în camera mare pentru a-i spune ce o aşteaptă, ea-şi acceptase soarta cu capul plecat. Este ceva groaznic, o anunţase el, dar fata îi răspunsese pentru a doua oară: tată, orice ar fi, eu mă voi supune. Se împăcase cu gândul că trebuie să accepte orice: să se călugărească într-o mănăstire de maici, să i se dea de bărbat vreun octogenar, ori chiar supliciul suprem, să fie zidită de vie la piciorul podului cel nou.

Se împăcase cu gândul... Şi totuşi, când auzi ce i se hotărâse, se albi toată la faţă. Cum ai spus, tată? Să mă mărit cu un şarpe? Speranţa că nu auzise bine n-a ţinut decât o clipă. Într-adevăr, trebuia să se mărite cu un şarpe. Nu cu un bărbat, poreclit aşa pentru că era şiret, pentru că semăna cu un şarpe ori cine mai ştie pentru ce, ci cu un şarpe adevărat.

Vestea acestei stranii cununii bulversă mijlocul acela de octombrie mai ceva ca vântul din nord. Bine-bine, au acceptat o asemenea grozăvie, dar de ce o mai fac şi publică? se mirau vecinii. Alţii, care ştiau că anunţul era una dintre condiţiile înţelegerii, păstrau tăcerea.

Zi şi noapte, în casa fetei oaspeţii nu se mai terminau. Unii veneau pentru a o căina, alţii din curiozitate ori pentru a o încuraja, ba chiar erau şi dintre aceia care puneau gaz pe foc. De unde v-a venit şi nenorocirea asta? De ce aţi acceptat? De ce nu ne-aţi întrebat şi pe noi? Stricaţi învoiala. N-o stricaţi. Se putea şi mai rău. Sunt necazuri mai mari decât ăsta în viaţă.

Încetul cu încetul, aceştia din urmă deveneau tot mai mulţi. La urma-urmei, situaţia trebuie privită cu înţelepciune. Adevărat, când auzi despre ce e vorba te ia cu frig, dar, dacă te gândeşti mai bine, nu e chiar aşa cum pare. Aşa-numita căsătorie cu un şarpe ar putea fi interpretată şi altfel. S-ar putea numi, de pildă, obligaţie de a ţine în casă o reptilă. Ciudată obligaţie... Dar parcă toate sunt aşa cum trebuie pe lume? Ba chiar să ţii un şarpe pe lângă casă nu este ceva deosebit. Vorba din bătrâni "şarpe crescut la sân" arată că lucrul acesta era ceva obişnuit odinioară. Şi asta, ca să nu mai pomenim de unele ţări ca Cin Ma Cin sau India, unde şerpii se cresc pe lângă casă la fel ca găinile. Nu, nu, lucrurile nu trebuie luate în tragic. Obligaţia asta este un fel de sancţiune, de amendă ca aceea pe care trebuie s-o plătească răufăcătorii sau jidovii, o taxă, cu alte cuvinte, pusă familiei pentru a i se ierta vina aceea veche şi îngrozitoare. Vina pentru care, în mod normal, trebuia plătit cu o viaţă de om.

În fine, s-a înfăptuit ceea ce majoritatea oamenilor au numit-o înşelăciune, prilej de a strivi personalitatea unui om, nebunie albaneză, joc fără sens, ruşine şi oroare deopotrivă. La fel ca şi logodna, nunta făcea parte şi ea din învoială. A fost făcută, aşadar, conform obiceiurilor străvechi, cu singura deosebire că biserica a stat departe de toată tărăşenia asta, iar mireasa nu a mers la casa mirelui, ci mirele i-a fost dus miresei.

L-au dus într-un coş, iar coşul pe şaua unui cal, totul însoţit de focuri de pistol şi vornicel în fruntea alaiului, ca la o nuntă adevărată.

Apoi au răsunat cântece de petrecere, alte şi alte focuri de armă şi, după toate astea, rudele mirelui au încălecat şi s-au dus precum au venit, iar tânăra mireasă, pe care acum toţi o strigau "mireasa şarpelui", a fost condusă în camera nupţială, acolo unde fusese dus şi "el".

Ne putem închipui ce noapte a fost aceea pentru familia ei. Şi nu numai pentru ea. Întregul cătun nu a pus geană pe geană în noaptea aceea. Toţi aşteptau să audă un strigăt de moarte, în clipa în care mirele o va muşca pe mireasă. Sau urletul mamei când îşi va găsi fiica ţeapănă. Ori al altcuiva, cum se întâmplă la o asemenea nenorocire.

Dar noaptea s-a scurs în linişte şi la fel au venit şi zorile. Convinşi că dimineaţa avea să le răsplătească aşteptarea, oamenii s-au grăbit să tragă un pui de somn înainte de răsăritul soarelui. Pentru că se ştie, atunci când este prea mult timp zăvorâtă, curiozitatea se transformă în suferinţă.

Iar dimineaţa nu i-a dezamăgit. Şi s-au învârtit ei cât s-au învârtit în jurul casei cu pricina, până ce au lăsat orice ruşine la o parte şi au bătut de-a dreptul la poartă. În fond, erau vecini şi nu se cădea să fie indiferenţi la ceea ce se petrece între zidurile acelea.

Când cei dinăuntru au deschis şi i-au primit cu zâmbetul pe buze, ceilalţi au rămas cu gura căscată, iar în clipa în care a apărut şi mireasa, vorbele le-au înţepenit în gâtlej. Frumoasă, cu urmele sulemenelii din seara nunţii pe faţă şi cu flori în păr, ea se învârtea prin casă plină de nuri şi de bucurie.

Vecinii nu o pierdeau din ochi. O roşeaţă uşoară, împrumutată parcă de la trandafirii din ogradă, îi stăruia pe obraji, împreună cu zâmbetul abia bănuit, asemeni picăturilor de rouă de pe petalele florilor. Era o fată puternică, toată vara ştiuse să-şi ascundă necazul; acum se vedea clar, însă, că nu-şi mai ascunde durerea, ci cu totul altceva: fericirea.

Era, fără îndoială, nebună. Suportase cu stoicism nenorocirea, până când se smintise. Sărmana de ea!

Fusese primul lucru la care se gândiră oamenii. Mai apoi, îşi încreţiră frunţile, străfulgeraţi de alt gând: poate că au ucis şarpele în timpul nopţii şi au scăpat astfel de coşmar.

Cu gândul acesta, înţelegându-se din priviri, plecară fără un cuvânt, eliberaţi parcă şi ei de blestem. Ar fi putut fi şi singura rezolvare, cea pe care ei şi-o imaginaseră în atâtea rânduri fără a o pomeni cu voce tare, pentru a nu cădea în păcat.

Târziu, după-amiază, apărură călări şi stăpânii şarpelui, supăraţi nevoie mare.
"Mirele", strigară din prag. "Unde este mirele?".

Tatăl miresei, care se aştepta la vizita aceea, îi invită în casă, apoi îi duse în camera mirilor.

Acolo găsiră şarpele făcut colac pe patul conjugal. Oaspeţii se apropiară, îl întoarseră pe toate feţele, apoi îi cerură gazdei iertare pentru îndoielile lor. Oamenii s-au făcut atât de invidioşi şi de răi în ultima vreme, încât i-au făcut să uite că pe lume mai există şi bunăcredinţă.
- Nu face nimic, le-a răspuns gazda. Nu e nici o noutate. Lumea nu e altceva decât un ocean de răutăţi.

Şi curiozitatea oamenilor s-a topit o dată cu venirea toamnei şi cu tristeţea frunzelor căzute la pământ. Vremea se răci şi începură ploile, iar oamenii se grăbiră şi ei să facă focul în vatră şi să se strângă pe lângă casă.

În familia fetei măritate cu şarpele viaţa îşi continua cursul obişnuit. Iar mireasa se făcea pe zi ce trece tot mai frumoasă. Nu numai ochii, ci întreaga ei făptură mărturisea cât este de fericită. Sânii, pe care-i avusese mici, acum i se rotunjiseră, şoldurile i se legănau galeş, cuprinse de un freamăt misterios. Părea că nu mai are mult şi îi va spune lui taică-său: mulţumescu-ţi, tată, pentru mirele pe care mi l-ai ales.

Şi, dacă n-o spunea din gură, o arăta din ochi.

În fiecare seară se pieptăna şi se admira tot mai mult în oglindă, înainte de a intra în dormitor. Iar dimineaţa se trezea ostenită şi frumoasă, la fel cum se culcase.

Şi uite aşa ni se scurg zilele pe lumea asta, spuneau oamenii. Vine un moment în care ai impresia că totul e sfârşit şi deodată, ca prin ceaţă, întrevezi o punte de salvare.

Să te obişnuieşti cu şarpele? îi contraziceau ceilalţi. Nu, nu şi nu. Ea, nevasta lui, n-are decât, dar noi, niciodată.

Şi femeile se înfuriau şi mai tare gândindu-se că tânăra nevastă ar fi putut, ca toată lumea, să-şi aducă mirele la biserică sau la horă în sat.

Aşteptaţi, suratelor, replicau cele dintâi. N-o luaţi aşa cu răul. Câţi gineri bicisnici n-am văzut noi şi câte tinere neveste toante ca asta, aşa să ne ajute Dumnezeu. Cel puţin, şarpele a sosit în casa lor fără să se prefacă, aşa cum l-a făcut Cel de Sus.

Povestea şarpelui însurat cu o fată, începută pe la mijlocul lui octombrie, avea să se sfârşească brusc în noaptea de 17 ianuarie. Ca şi când ar fi presimţit că aceasta avea să fie ultima ei noapte cu soţul şarpe, tânăra soţie s-a pieptănat şi s-a sulemenit în seara aceea mai mult ca niciodată. Apoi a aprins focul în sobă, i-a dus soţului porţia de lapte în cameră, iar ea a cinat împreună cu părinţii, cum făcea de obicei.

Dimineaţă, devreme, a ieşit din cameră galbenă la faţă şi plânsă, ca şi când ar fi jelit toată noaptea. Părinţii i-au ieşit în întâmpinare, au sucit-o şi au învârtit-o pe toate părţile, să vadă dacă fusese muşcată sau sugrumată, pentru că, deşi se prefăceau că uită de pericol, se gândeau în fiecare zi la el cu groază.

Dar fata dădea din cap şi spunea "nu", încerca să le explice ceva şi nu reuşea. După ce se încredinţară că nu păţise nimic, părinţii o întrebară şi despre şarpe. Fata răspunse "a dispărut", apoi "nu mai e" şi în final şopti "a pierit".

Ei intrară în cameră şi începură să-l caute, apoi voiră să-i găsească leşul şi, în final, încercară să dea măcar de pielea lui. Dar, nimic. Cercetară locurile prin care s-ar fi putut strecura, ferestrele, uşa, obloanele. Noaptea, ca orice noapte de ianuarie, fusese geroasă, iar obloanele erau închise. Singurul loc prin care ar fi putut ieşi era coşul sobei, dar tăciunii, încă fierbinţi, ar fi făcut imposibilă fuga pe acolo.

Nici în ziua aceea, nici în zilele şi în săptămânile care au urmat, tânăra mireasă, rămasă văduvă, nu a dat nimănui nici o explicaţie. Repeta mereu aceleaşi cuvinte: a pierit, a dispărut, s-a dus, atât în faţa judelui, cât şi a stăpânilor şarpelui, care, la fel ca prima dată, veniră şi acum încruntaţi şi ameninţători.

Tânăra nevastă începu zi de zi apoi să se usuce pe picioare, lucru care-i reduse la tăcere pe cei tentaţi să creadă că şi-ar fi ucis chiar ea soţul. Durerea o doborâse cum rareori se poate vedea în asemenea cazuri. Cu vălul de doliu pe cap, ca toate văduvele, semăna mai degrabă cu o umbră când, duminica, se ducea la biserică. Acum chiar aşa o şi strigau, "văduva şarpelui", dar cuvintele acestea nu mai erau rostite cu răutate, ca altădată, iar ea nu le mai lua ca pe o ofensă.

Trecură câteva luni şi văduva fu cerută în căsătorie de doi bărbaţi, care plecară amândoi aşa cum veniseră, cu mâna goală. Primăvara aceea a fost grozav de agitată. Mesagerii prinţului trâmbiţară în tot locul decretul prin care, de atunci înainte, erau interzise asemenea orori precum căsătoriile cu jivine sălbatice, arbori sau păsări. Nu se pomenea nicăieri cuvântul "şarpe", dar toată lumea ştia că povestea şarpelui fusese de fapt cea care pricinuise totul. Şi se ştie că vechile canoane se duc pe Apa Sâmbetei atunci când înfloresc asemenea obiceiuri păgâne. Ocârmuirea încercase de nenumărate ori să le interzică prin lege şi tot de atâtea ori renunţase. Se temea ca şi când ar fi făptuit un mare păcat. Dar acum, când, în nord, în Câmpia cea Mare a Arberului, apăruseră câteva popoare pe care romanii le numeau "barbare", acum era momentul cel mai potrivit pentru a le pune stavilă şi a reinstaura vechile legi.

Spre toamnă, tânăra văduvă fu cerută din nou în căsătorie. Şi tot fără succes. A fost ultima încercare, după care se convinseră cu toţii că ea nu voia să se mai mărite.

Această convingere, ca şi decretul prinţului, reuşiră să trezească din nou interesul oamenilor asupra întregii poveşti, deşi timpul ar fi trebuit s-o cufunde definitiv în uitare. Cum de fusese posibil să apară chiar printre ei o asemenea ciudăţenie? Un asemenea mister, care te obsedează chiar când îl crezi de-acum uitat? Mai cunoscuseră ei şi alte femei, rămase văduve după bărbaţi frumoşi şi cu dare de mână, oameni pe care n-ai fi putut în veci să-i uiţi, şi totuşi, nu mult de la moartea lor, cu capul plecat, scăldate în lacrimi, ele acceptaseră să se recăsătorească. În vreme ce "văduva şarpelui" nici nu voia să audă de aşa ceva.

În toată această poveste existau câteva întrebări de-a dreptul chinuitoare. Întrebări al căror răspuns ar fi putut dezlega întregul mister. Ce se petrecuse în prima noapte, în noaptea nunţii, la mijlocul lui octombrie, anul trecut? Dar mai apoi, în noaptea de 17 ianuarie?

Adevărul putea fi aflat din trei surse: de la cea în cauză, de la preotul la care ea se spovedea şi de la medicul ei. Tânăra văduvă refuza cu îndărătnicie să vorbească despre toate acestea. Preotul, cu atât mai puţin. Singurul care scăpase ceva, legat de virginitatea ei, fusese medicul, şi asta numai după ce se îmbătase zdravăn. Ca orice nevastă, spusese el, femeia asta nu mai e virgină. Şi afirmaţia lui îi lăsase pe toţi cu gura căscată.

Curiozitatea maladivă a oamenilor avea să fie totuşi satisfăcută. Şi dacă gura văduvei şi cea a preotului au rămas cetluite, ceva tot o trădase până la urmă: boala. În timp ce zăcuse la pat grav bolnavă, tânăra delirase şi numai atunci îşi dezvăluise secretul.

Căci iată ce se petrecuse în noaptea nunţii, când zgomotele din casă se potoliseră şi se lăsase liniştea. Făcându-şi cruci peste cruci, părinţii o duseseră până în odaia ei, îi cerură încă o dată iertare, după care uşa se închise în urma lor şi tânăra mireasă rămase singură.

În odaie era cald. Două lumânări fuseseră aprinse de o parte şi de alta a patului. Încolăcit pe un colţ de saltea, şarpele stătea nemişcat. Tremurând ca varga, fata îşi scoase rochia de mireasă, se întinse pe pat şi aşteptă. Momentul acesta, pe care nu-l putuse evita, i se părea acum mult mai greu de suportat decât îşi imaginase. Teama care o paralizase se dovedi totuşi de mare ajutor. Începu să se roage Domnului ca totul să se sfârşească mai repede, ca muşcătura să fie adâncă şi moartea fulgerătoare. Asta era singura ei speranţă. Altfel, ar fi urmat proba cea mai umilitoare pentru ea, ceva ce nici nu putea să-şi imagineze: să facă dragoste cu şarpele.

Aşteptarea se prelungea. De două-trei ori privirea ei o întâlni pe a lui. Privire de şarpe, cum se spune. Nici flacăra lumânărilor nu se oglindeşte în ea. Îţi plac? îl întrebă ea în gând, cu mâhnire şi durere, gândindu-se la sine, la părinţi şi la vina pe care o avea de plătit.

Amorţită cum era, i se păru de câteva ori că aţipeşte. Şarpele era tot acolo, fără să se fi clintit din loc.

În vreme ce stătea aşa, fata avu impresia că aude un fâşâit uşor. Tresări şi deschise ochii. Şarpele nu mai era la locul lui. Poate că sosise sorocul. Sfântă Fecioară Maria, uşurează-mi chinul, se rugă ea.

Îl zări pe şarpe ridicându-se pe căpătâiul patului, legănându-se încet, din ce în ce mai sus. Sfântă Fecioară, se rugă fata din nou, dar chiar în clipa aceea auzi o voce care-i şopti: nu-ţi fie frică. Sunt om, nu şarpe.

Iar pielea şarpelui se încreţi, zgâlţâită parcă de o mână misterioasă, apoi căzu brusc la pământ, ca o zdreanţă, şi de sub ea apăru într-adevăr un om.
- Nu te speria, zise el. Sunt soţul tău.
- Ai milă, zise fata.
- Tu să ai milă de mine, soţie dragă.

Apoi se apropie uşor, puse un genunchi pe marginea patului şi-i şopti din nou cuvinte de alean. Era un flăcău frumos, cu părul bălai, tuns după cum se tundeau flăcăii în anul acela.
- Sunt osândit să trăiesc în pielea şarpelui trei sferturi din zi. Restul timpului mi-l petrec ca om.

Fata vru să-l întrebe: dar cum ai făcut acest pact, cine a hotărât, de ce nu ţi-au lăsat mai mult?

Şi, deşi ea nu reuşi să-i pună aceste întrebări, el îi răspunse totuşi: nu poţi şti niciodată cu cine faci pactul. Cu tine însuţi, poate.
- Plăteşti şi tu pentru vreo vină?
- Aşa s-ar părea.

Fata ar fi vrut să-i spună că este mai frumos decât orice mire şi-ar fi imaginat ea însăşi.
- Timpul mi-e măsurat, îngerul meu, zise el. Dis-de-dimineaţă trebuie să intru din nou în pielea şarpelui.

Zicând acestea, se apropie şi-i mângâie delicat părul, apoi o lăsă să-l privească de aproape pentru a se convinge că este om în carne şi oase. După care îi mângâie sânii, o sărută pe gură şi pe pântece şi-i spuse că fusese fermecat de frumuseţea ei încă de la început, când o admirase prin ochiurile coşului.

Ea vru să-l întrebe dacă, în pielea şarpelui, gândeşte ca oamenii, după care renunţă şi-şi spuse că da, nu se putea altfel.

El, însă, deveni tot mai îndrăzneţ cu mângâierile, îi sărută din nou pântecele, apoi coborî mai jos, şi mai jos. Acum, împreună cu vorbele de alint, îi şoptea cuvinte vulgare, dintre acelea pe care băieţii de la ţară le spun fetelor, duminică, la poarta bisericii. Acestea au făcut-o pe fată să-şi piardă complet capul şi să-i cedeze mai repede.

Ostenit, adormi apoi câteva clipe alături de ea, în vreme ce fata i se juca în păr. Apoi, aţipi şi ea în câteva rânduri şi, ori de câte ori tresărea, privea spre pielea de şarpe azvârlită pe podele. De unde atâta fericire, se întreba, tremurând de teamă.

Spre ziuă, el se trezi speriat. Scrută apoi răsăritul cu privirea, după care îi spuse fetei că trebuie să plece.
- Să nu fii tristă, căci mâine, la aceeaşi oră, voi fi din nou cu tine.

Apoi îşi aruncă pe umeri pielea şi, cât ai clipi, se transformă în şarpe şi se făcu din nou colac în mijlocul patului.

Fata plânse o vreme încetişor. Era atât de obosită încât, de data aceasta, căzu într-un somn de plumb.

Când se trezi, văzu că şarpele era tot acolo. Ea îşi închipui atunci că totul nu fusese decât un vis. Doar când simţi cum sămânţa lui i se scurge din trup şi zări picăturile de sânge de pe cearceaf, se convinse că împreunarea lor din noaptea aceea se petrecuse aievea.

Nimic n-a aşteptat cu mai multă nerăbdare şi emoţie pe lumea asta cum aştepta acum venirea nopţii. Uneori, privind spre el, îşi pierdea orice speranţă. Apoi, îşi amintea propriile ei cuvinte: Ai să vii, într-adevăr, nu mă minţi? Şi răspunsul lui: voi veni neapărat, aşteaptă-mă.
- Promisiune de şarpe, îşi spunea ea, dar regreta imediat.

La miezul nopţii, el a apărut, după cum promisese, sub înfăţişare omenească. Şi tot aşa, zi după zi şi noapte după noapte, întreaga toamnă şi începutul acela de iarnă, viaţa ei a avut două jumătăţi ciudate. Ziua părea că se rupsese în două. Iar tânăra nevastă trăia în două timpuri: cel al omului şi cel al şarpelui. De acolo, aşa cum ai privi într-o oglindă spartă, lumea se vedea cu totul altfel. Ceilalţi o compătimeau şi o credeau nemângâiată, în vreme ce ea era în culmea fericirii. Auzise cândva cât de greu e să-ţi ascunzi necazul, dar să-ţi ascunzi bucuria, iată că era cu mult mai greu. Iar ea, deşi făcea tot posibilul, nu reuşea aproape deloc.

Oamenii o credeau nebună. Şi-i considerau justificată nebunia, după toate prin câte trecuse. Dar ea nu se supăra. Ceea ce o mâhnea era faptul că nu putea ieşi în sat împreună cu bărbatul ei, ca orice tânără nevastă, în momentele în care acesta devenea om. Nu putea în ruptul capului. Blestemul îi interzicea. Şi-i permitea, în schimb, în orele în care era şarpe.

Aşa era făcută înţelegerea. Trei sferturi din timp el trebuia să fie şarpe. Ca om, avea doar un sfert, şi fără dreptul de a se arăta în lume. Şi era firesc să fie aşa, de vreme ce el răscumpăra un mare păcat, iar osânda-i era cumplit de aspră.

Fata ştia toate acestea şi totuşi nimic nu o putea împiedica să viseze contrariul: că iese cu el la plimbare pe uliţele satului sau că se duc împreună la biserică, ziua în amiaza mare. Atât de mult îşi dorea lucrul acesta, încât ar fi acceptat să iasă până şi cu şarpele, dacă nu i-ar fi fost frică de ceea ce vor spune consătenii.

Îl întrebase chiar, într-un rând, dacă nu i-ar plăcea să se plimbe cu ea pe vreo străduţă mai dosnică, într-o după-amiază, dar el ridicase din umeri. Nu credea să aibă voie aşa ceva, nici chiar când era şarpe. După cum nimeni nu avea voie să intervină în blestemul cu care era legat. Trăim în lumi diferite, îi spusese el.

Gândurile acestea o bântuiau în fiecare zi, dar în noaptea aceea fatală de 17 ianuarie ele deveniră chinuitoare: şi mâhnirea că trebuia să se ascundă, şi oboseala acestei duplicităţi, şi dorinţa de a-l păstra numai pentru ea, ziua întreagă, pe tânărul ei soţ.

Trecuse de miezul nopţii. Cei doi au făcut dragoste ca de fiecare dată, iar el aţipise cu fruntea sprijinită pe umărul ei. În lumina tăciunilor din vatră, ea îi privi chipul şi părul bălai. Apoi privirea i se opri pe pielea subţire de pe podea, ai cărei solzi sclipeau ca nişte cristale. I se păru că în sclipirea aceea se ascundea o ironie amară.

Nu-şi dezlipi multă vreme privirea de pe pielea de şarpe. Iată ce ne desparte, îşi spuse. Iată graniţa, pragul, linia peste care nu se poate trece. Sclipind ca un ciob de sticlă, fragilă... şi totuşi atât de hidoasă.

Dar dacă toate acestea nu sunt decât o greşeală, şi nu el este cel care trebuie să plătească?

Să-l elibereze cât mai repede din mrejele blestemului. Din mlaştina în care se afundă cu fiecare zi. Să spargă oglinda aceea înşelătoare, iar el, cu voie, fără voie, va rămâne pe aici. Pe tărâmul acesta, să fie al ei şi numai al ei.
- Tu mi-ai pricinuit toată suferinţa aceasta şi mai îndrăzneşti să-ţi şi râzi de mine? se adresă ea pielii de pe podea. Să vezi numai ce am să-ţi fac.

Cu mare grijă, pentru a nu-şi trezi iubitul, fata coborî din pat, se aplecă şi atinse pentru prima oară pielea de şarpe. Era nespus de uşoară, mai diafană ca un petec de mătase.

Se încruntă. Nu aveţi pic de dreptate, strigă înlăuntrul ei. Vorbele acelea erau adresate lumii întregi: părinţilor, celor care plănuiseră pactul, blestemului, celorlalte forţe misterioase, destinului însuşi.

Şi, cu o mişcare iute, aruncă pielea în foc. Flacăra o mistui într-o secundă, de parcă abia ar fi aşteptat s-o înhaţe. Cât ai clipi din ochi. Chiar şi mai repede.

La fel de încet precum plecase, tânăra nevastă se întoarse lângă soţul ei. El încă dormea. Ea îşi simţi sufletul liniştit, ca şi când ar fi ieşit cu bine dintr-o mare încercare.

Şi aşa aşteptă zorile. Iar zorile se iviră. Tânărul se trezi, cu nările fremătând în aerul dimineţii.

Fata vru să-i spună: mai dormi, de acum eşti cu mine. Dar nu reuşi.

El pronunţă cuvintele deja cunoscute: rămâi cu bine, pe mâine. Şi nu fii supărată, iubito.

Apoi, coborî din pat şi începu să caute pe jos. Unde este pielea de şarpe?

Ea nu-i răspunse.
- Unde ai ascuns-o? Nu-ţi bate joc de mine.

Neliniştit, începu să caute peste tot. Prin unghere. Sub aşternut.
- N-am timp. Dă-mi pielea de şarpe.
- Nu pot, răspunse fata.

El continua s-o caute ca un nebun. Ai milă, o rugă.

Fata încercă să pară supărată. (N-ai timp de mine, te grăbeşti să pleci.) Dar, în locul supărării, simţi cum teama o cuprinde cu încetul.
- Rămâi, îi spuse, pe un ton hotărât. Nu pleca. Rămâi aici.
- Nu pot. Aici nu am trup. Nu se poate.

Vocea îi era tot mai slabă şi respira cu greu după fiece cuvânt.
- Înapoiază-mi, rogu-te, pielea.
- Nu pot. Am pus-o pe foc.
- Ce mi-ai făcut? strigă el. Dar strigătul acela părea că vine din altă lume. M-ai ucis cu mâna ta.
- Pentru tine am făcut-o. Pentru tine.
- M-ai ucis...

Acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Şi dispăru chiar sub privirile ei, aşa cum se topeşte fumul sub o adiere de vânt. Ca o umbră. Pentru totdeauna.

Cu o mânie pe care nu şi-o putea explica în ultima vreme, Marku Gurabardhi îşi imagină cum în sat bănuielile renăscuseră după noaptea de 17 ianuarie. Îşi imagina că ar fi putut fi printre cei care o interogau pe fată, pe părinţii ei, pe vecini.

Prima variantă: uciderea şarpelui. Fata singură sau împreună cu părinţii aruncaseră în foc nu pielea reptilei, ca în poveste, ci chiar pe şarpe.

Voiseră, în felul acesta, să pună punct, chiar dacă era riscant, ruşinii care căzuse asupra familiei lor. (De câte ori, nu-i aşa, într-un moment de disperare, oamenii nu aruncă de pe ei sau din casă semnele destinului?)

Fericirea fetei după prima noapte petrecută cu el? Se explică uşor, dacă ne imaginăm că cineva din familie, părinţii, o rudă i-ar fi promis că necazul ei nu va dura mult.

Fetia pierdută? Existau atâtea ocazii să şi-o piardă, în cazul familiilor numeroase, în care rude apropiate, băieţi şi fete, trăiesc sub acelaşi acoperiş.

Singurul lucru care nu se potrivea aici era suferinţa fetei de după noaptea aceea. Era o tristeţe adevărată, fără leac. Chinul ei îi făcuse pe cei din jur să caute o altă explicaţie.

Un vis? O fantezie a fetei?

N-ar fi imposibil. Pe şarpe îl văzuseră toţi, în vreme ce pe tânăr nu-l văzuse nimeni. S-ar fi putut aşadar ca, exceptând nunta şi ruşinea familiei, continuarea poveştii cu mirele cel frumos, iubirea lor etc. să nu fie decât rodul imaginaţiei fetei, în condiţiile emoţiei puternice prin care trecuse.

Marku îşi căută ţigările cu aceeaşi încăpăţânare cu care şi-ar fi căutat pistolul în caz de pericol.

Şi dacă n-o fi fost nici una, nici alta? Dramele, de regulă, nu sunt ale personajelor, ci ale celor care le creează. Deziluzia după noaptea nunţii naşte cea mai mare tragedie din lume: defecte fizice, urâţenie, impotenţă. Pare o piesă străveche, venită din vremurile în care oamenii se căsătoreau fără să se cunoască, dar iată că acum Internetul o aduce şi în lumea noastră.

Marku zâmbi insesizabil. Apoi simţi cum zâmbetul i se topeşte. De ce mi-e frică? se întrebă.

Îi era frig şi frică, drept pentru care încercă să se gândească la altceva. Dar era destul de greu.

La o cercetare mai atentă şi fără a depăşi cadrul fabulei, povestea pare o confruntare între om şi regnul animal, într-unul dintre puţinele momente în care se întâlnesc pe un teritoriu al nimănui. Au depăşit amândoi graniţa permisă pentru a se incarna în acelaşi trup, iar timpul acela nu aparţine nici unuia dintre ei. Şi uite aşa s-au anihilat unul pe altul cu sălbăticie.

Asta trebuie să se fi întâmplat, îşi spuse şi se zgribuli din nou de frig. Tot zelul pentru asemenea analize din ultima vreme...

Îi reveni în memorie, cu o claritate surprinzătoare, acea după-amiază de vară, în apartamentul banal din Tirana, când taică-său încercase, cu chipul schimonosit de furie, să-l oblige să se înscrie la şcoala de poliţie, în vreme ce el nu visa decât Liceul de Arte.

Singurul ochi sănătos al tatălui său îl fixa cu îndărătnicie şi reproş. Observase de mult că ochiul acela sănătos (pe celălalt îl pierduse într-o confruntare cu bandiţii) îi dădea o expresie ciudată şi când era vesel, dar şi când era supărat. Refuzi să faci singurul lucru pe care ţi l-am cerut în viaţă, părea să-i spună ochiul acela. În înverşunarea cu care îi ura pe infractori nu se înţelegea prea bine unde se termina logica lui de vechi poliţist şi unde începea dorinţa de răzbunare pentru ochiul pierdut.

Ai să îmbraci uniforma de poliţist la fel ca mine şi ca bunică-tău, măcelărit de bandiţi pe vremea regelui.
Nu, tată, n-o să mă fac poliţist.
Nu, tată... îşi zise Marku... pielea aia de şarpe... şi în clipa aceea strigă: destul!