Trădarea în istorie

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Atât timp cât vor exista oameni, va exista și trădare. O regăsim în Biblie, în mitologie, istoriografii, în literatura cultă sau cea populară, îmbrăcând diferite forme, pornind de la adulter și mergând până la trădarea națională. Mulți au căzut victime trădării și mulți au purtat stigmatul de trădător: de la Iuda și Brutus la grecul Efialtes, de la generalul american Benedict Arnold la generalul sovietic Andrei Vlasov sau mareșalul francez Philippe Pétain. Acuzația de trădare și-a lărgit atât de mult sensul de-a lungul secolelor, încât a primit cele mai diverse interpretări. Trădători sunt catalogați și fostul rege britanic Eduard al VIII-lea pentru întâlnirea sa cu Adolf Hitler, și Constantin Stere, Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp pentru colaborare cu autoritățile germane de ocupație, și Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu pentru ode aduse regimului comunist, și Ioan Mihai Pacepa pentru trădarea dictaturii ceaușiste. Rămâne și azi controversat rolul jucat de Iuliu Maniu, colaborator al serviciilor secrete britanice, în actul de la 23 august 1944, prin care România a întors armele împotriva Germaniei naziste. Unii istorici consideră lovitura de stat împotriva mareșalului Antonescu o trădare a intereselor românilor.

Multe dintre actele de trădare au schimbat mersul istoriei și soarta unor popoare. Lucrarea de față încearcă nu numai să treacă în revistă cele mai însemnate cazuri de trădare și implicațiile lor, ci să și lanseze o platformă de dezbateri pornind de la întrebarea: oare cum ar fi arătat istoria fără trădări și trădători?

Să scrii o lucrare despre trădare nu este deloc o întreprindere facilă. Și aceasta, din cauza accepțiilor diferite de-a lungul secolelor a termenului de trădare, a reacției contemporanilor, a rolului jucat de autorii unor atari fapte în societate în diversele sale etape istorice etc.

Căci, după cum afirma cu dreptate scriitorul Paulo Coelho, "Omul se naște pentru a-și trăda destinul. Dumnezeu ne picură uneori în suflete doar visuri imposibile".

Trădarea a fost și este un produs al epocii istorice, al legăturii specifice între agenții istoriei. De menționat este și faptul că în prezent acuzația de trădare este uzitată cu lejeritate, atunci când servește politicului sau ca instrument de acțiune îndreptat contra adversarilor unui regim politic.

În secolul al XXI-lea, oricât ar fi de hilar, acuzațiile de trădare, mai mult sau mai puțin fondate, sunt formulate mult mai ușor. Trădarea și-a lărgit mult sensul, a devenit ambiguă, uneori și larg interpretabilă. Tot mai frecvent, în discursul public este denunțată trădarea unei ideologii, a unei structuri politice, laice sau religioase. Acuzațiile de trădare vizează, din ce în ce mai mult, sfera politicului.

Să nu uităm că apetitul pentru trădare există și topește orice urmă de moralitate. Categoric, trădarea nu va dispărea atât timp cât vor exista oameni, care au fost și sunt agenții săi.


Cine nu-și amintește replicile memorabile ale "stimabililor" Farfuridi și Brânzovenescu, două personaje definitorii din comedia lui Ion Luca Caragiale O scrisoare pierdută? Farfuridi: "Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie." Brânzovenescu: "Dar cel puțin s-o știm și noi!" "Trădare, trădare, de trei ori trădare", exclamă, cu patimă, Farfuridi.

Dar ce este trădarea? Dacă citim în DEX, găsim mai multe definiții ale trădării: "faptă reprobabilă", "infidelitate", "abaterea de la o linie de conduită" sau chiar "infracțiune, comisă pentru a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul" etc. Termenul de trădare provine din latinescul tradere, care se traduce mot à mot cu a preda, a înmâna sau a abandona. Iar cuvântul trădător are la origini termenul traditor, a cărui conotație ("cel care predă") făcea referire la primii creștini care au înmânat Sfintele Scripturi și i-au predat (trădat) pe tovarășii de credință autorităților romane în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Dioclețian între 303 și 305 d.Hr.

Prezentă încă de la Adam și Eva și având consecințe deseori profunde în viața oamenilor, trădarea a fost, de-a lungul veacurilor, o practică mult prea des întâlnită atât în sfera vieții publice, cât și în aceea a relațiilor interumane și a continuat să însoțească toate modalitățile de manifestare a comportamentului uman, fiind chiar consubstanțială naturii umane. Pentru mulți, trădarea este o ofensă personală, o încălcare a încrederii și a fidelității. Pentru profesorul și criticul Marian Popescu, trădarea echivalează cu "o ticăloșie rentabilă". Pentru ordinea de drept, este o crimă capitală, un atac la adresa autorității statului.

Fără îndoială, a existat de-a lungul istoriei o apetență invariabilă pentru trădare, indiferent ce formă a îmbrăcat și ce motivație a avut. Lovituri pe la spate, spionaj, vânzarea de secrete dușmanului, dezertări din rândul armatei, neloialitate, manevre diplomatice ascunse, trădarea de țară, conspirații împotriva securității statului, asasinate, denaturări, tentative de răsturnare a conducerii statului sau a regimului politic, toate au constituit apanajul trădării. În fapt, autorii lor și-au amanetat integritatea morală pentru preluarea puterii, pentru bani sau faimă sau chiar pentru un ideal.

Sunt convins că titlul acestui volum îi va surprinde foarte mult pe cititori. Și pe bună dreptate! Mulți își vor pune o întrebare legitimă: de ce este așa de importantă tema trădării și ce rol a jucat și mai poate juca ea în istorie?

În primul rând, ar trebui să ne amintim că trăim într-o epocă aparte, marcată de începutul unui nou tip de război rece, de recesiunea democrației liberale, de amenințarea autoritarismului la adresa democrației și liberalismului, de manifestarea curentelor suveraniste, de alianța fățișă între tirania internă și agresivitatea pe plan internațional - cel mai bun exemplu fiind Rusia. În același timp, populismul se află în plină ascensiune, utilizând legitimitatea democrației pentru a eroda treptat instituțiile democratice și dând naștere la guvernări de tip iliberal, precum în Ungaria.

În aceste condiții, a cunoaște și a înțelege fenomenul trădării poate fi nu numai necesar, cât și instructiv. Este de amintit și faptul că, pe băncile școlii, istoria ca obiect de studiu, uneori prea tributară cronologiei și evenimentului istoric, nu acordă prea multă atenție unei teme cu un conținut atât de bogat ca trădarea, ba din contră. Iar dacă o face vizează, de pe pozițiile victimei, cultivarea aspectului patriotard, ca să nu spunem cel naționalist și aceasta deloc argumentat.

Plutarh susținea în opera sa Vieți paralele că Iulius Caesar ar fi rostit o frază devenită celebră: "Îmi place trădarea, dar îi urăsc pe trădători". Sub condeiul sarcastic al lui Caragiale, termenul capătă nuanțe ironice în perorația demagogului Farfuridi, care declamă: "De aceea eu întotdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători..." La jumătatea secolului al XX-lea, scriitorul german Ștefan Zweig afirma că evoluția sinuoasă a istoriei a fost determinată nu doar de eroi, ci și de trădători.

Trădarea constituie un concept complex, care se remarcă prin caracterul său eminamente subiectiv. Justificată de cele mai multe ori prin alegerea interesului propriu, trădarea aduce atingere relațiilor sociale, ajungând până la a perturba dramatic comunitatea și ordinea socială. Semantica noțiunii de "trădare" implică violarea încrederii și a loialității, atât la nivel individual, cât și de grup sau politic. Trădarea are un registru de manifestare foarte larg, afectând, deopotrivă, prieteni, familie, tabără politică, idealuri, națiune, patrie. Ea nu lipsește din niciun compartiment al societății - privat, public, militar, instituțional, economic, social, politic etc.

Trădarea a constituit de-a lungul timpului, din Antichitate și până în prezent, o constantă în istoria omenirii, fapt demonstrat cu prisosință de toate sursele istorice. Având rădăcini adânci, actul trădării a propulsat uneori în prim-planul istoriei unele personaje esențial duplicitare, ale căror acțiuni au dus, în unele cazuri, la modificarea cursului evenimentelor. Numele unor personalități sau personaje ale istoriei universale au devenit practic sinonime cu trădarea, cum ar fi: Iuda, Brutus, grecul Efialtes, ofițerul scoțian Robert Lundy, generalul american Benedict Arnold, omul politic chinez Wang Jingwei, generalul sovietic Andrei Vlasov, mareșalul francez Phillipe Pétain, conducătorul Bengalului, Mir Jafar, ca să amintim doar câțiva.

Pentru un istoric, politolog sau sociolog, termenul de trădare reprezintă unul dintre cele mai complexe și mai dificile obiecte de studiu. Abordarea sa de pe poziții absolut neutre este imperios necesară, ca urmare a faptului că termenul este marcat de accepția sa peiorativă și presupune ca cel care îl folosește să ia partea unuia sau altuia dintre actorii implicați. Prin trădare se înțeleg nu doar fapta în sine, ci și intențiile sau modalitatea prin care este comisă. Motiv pentru care trebuie luat în considerare și contextul în care s-a produs actul trădării. Uneori, totul ține mai mult de conjunctură sau de un anumit moment istoric. Astfel, trădarea poate îmbrăca și un caracter nobil, în funcție de cauză și împotriva cui este comisă - de exemplu, germanii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial care au încercat să saboteze din interior regimul nazist sau cei din spatele Cortinei de Fier care și-au riscat viața pentru a-și elibera țara de sub jugul sovietic.

Trădarea are un obiect - pe cine sau ce anume trădezi - iar cel ce o săvârșește trebuie să aibă o motivație, o cauză și, respectiv, un scop. Uneori, la baza ei au stat răzbunarea, revolta, opresiunea, dorința de a înlătura un regim, credința religioasă, constrângerea, alteori, dragostea, invidia, gelozia, oportunismul sau, pur și simplu, dorința de parvenire. Rațiunile trădării se împletesc uneori cu cele mai generale ale înșelăciunii, ale fraudei.

Citiți introducerea acestei cărți aici.