O viață măruntă (II)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.

JB o urmărea privindu-l pe Willem. N-o mai văzuse niciodată așa, atât de emoționată și de copilăroasă (de obicei era morocănoasă și tăcută, ușor temută la muncă fiindcă pusese pe perete, deasupra biroului ei, o sculptură complexă în formă de inimă, din lame de cuțit X-acto), dar văzuse multe femei comportându-se în același mod în prezența lui Willem. Toți văzuseră. Prietenul lor, Rudolf, obișnuia să spună că într-o viață trecută Willem fusese probabil vânător cu lațul, fiindcă atrăgea păsărici la greu. Și totuși, în cea mai mare parte a timpului (deși nu de fiecare dată), el părea să nu fie conștient de atenția lor. JB îl întrebase odată pe Malcolm care credea el că este explicația, iar Malcolm spusese că, probabil, motivul era că Willem nu observă. JB pufnise doar în chip de răspuns, dar în minte își spusese că Malcolm era cea mai obtuză persoană din câte cunoștea și că, dacă până și el observase cum reacționează femeile în jurul lui Willem, era imposibil ca Willem însuși să nu observe. Mai târziu însă, Jude venise cu o interpretare diferită: Willem refuza în mod deliberat să reacționeze la avansurile femeilor pentru ca restul bărbaților din jurul lui să nu se simtă amenințați. Asta părea ceva mai logic; Willem era plăcut de toată lumea și întotdeauna se străduia să nu-i facă pe ceilalți să se simtă neplăcut, așa că era posibil ca, la nivel subconștient cel puțin, să afișeze un fel de falsă ignoranță. Chiar și așa, era fascinant de urmărit, iar ei trei nu se săturau niciodată să urmărească reacțiile pe care le stârnea și nici să-l ia pe Willem peste picior pe urmă, deși în mod normal el doar zâmbea și rămânea tăcut.
- Liftul funcționează bine aici? întrebă Willem brusc, întorcându-se.
- Ce? făcu Annika, luată prin surprindere. Da, destul de bine.

Și își întinse buzele subțiri într-un surâs mic care - își dădu seama JB cu o strângere de stomac jenată - se voia șăgalnic. "Ah, Annika!" exclamă în sinea lui.
- Dar ce anume intenționezi să aduci mai exact în apartamentul mătușii mele?
- Pe prietenul nostru, răspunse JB înainte să apuce Willem s-o facă. Urcă greu scările și are nevoie de un lift funcțional.
- A! răspunse ea, roșind din nou și privind iar în podea. Îmi pare rău. Da, e funcțional.

Apartamentul nu era impresionant. Avea un hol mic, puțin mai mare decât un covoraș de intrare, din care se deschidea bucătăria (un cub fierbinte și slinos) în dreapta și o zonă de luat masa în stânga, unde încăpea doar o masă mai mică. Un perete scund separa acest spațiu de camera de zi cu patru ferestre, fiecare cu grilaj la geam, dând spre sud, spre strada murdară, iar în dreapta, la capătul unui hol scurt, se afla baia, cu aplice alb-lăptos și o cadă cu emailul tocit. Vizavi de baie era dormitorul lung și îngust, cu o singură fereastră și cu două rame de pat din lemn, identice, așezate paralel, fiecare lipită de câte un perete. Una dintre ele era acoperită deja cu o saltea, o chestie urâtă, umflată și grea ca un cal mort.
- Salteaua n-a fost folosită niciodată, spuse Annika.

Și începu să le depene o poveste lungă, despre cum avusese ea de gând să se mute acolo și chiar adusese salteaua pentru asta, dar nu apucase s-o folosească fiindcă se mutase de fapt cu prietenul ei, Clement, care nu-i era iubit, doar prieten și... Doamne, ce retardată era că spusese una ca asta! Oricum, dacă Willem voia apartamentul, avea să-i lase și salteaua, gratis.

Willem îi mulțumi.
- Ce părere ai, JB? întrebă el apoi.

Ce părere avea JB? Că era o cloacă. Sigur, și el tot într-o cloacă locuia, dar numai fiindcă asta fusese alegerea lui și fiindcă era gratis, iar banii pe care i-ar fi dat pe chirie îi putea cheltui pe vopsele, pe materiale, pe droguri și pe câte un taxi. Dar, dacă lui Ezra i-ar trece prin cap să-nceapă să-i ceară chirie, n-ar mai sta acolo nici mort. Poate că familia lui nu are banii lui Ezra ori pe ai lui Malcolm, dar în nici un caz nu i-ar permite lui să-i arunce pe fereastră locuind într-o cloacă. I-ar găsi ei ceva mai bun sau i-ar face câte un mic dar lunar ca să-l ajute. Însă Willem și Jude n-aveau aceeași șansă; ei trebuiau să-și plătească singuri totul și nu aveau bani, așa că erau condamnați să locuiască într-o cloacă. Și, dacă așa stăteau lucrurile, atunci probabil că asta era cloaca potrivită pentru ei - era ieftină, era în centru, iar potențiala proprietăreasă era deja topită după cincizeci la sută dintre ei. Așa că...
- Cred că e perfect, îi răspunse lui Willem, care fu de acord cu el.

Annika scoase un mic scheunat, și, după o scurtă conversație, lucrurile erau aranjate: Annika avea doi chiriași, iar Willem și Jude, un loc în care să locuiască - după care JB trebui să-i amintească prietenului său că nu l-ar deranja ca Willem să-i plătească o farfurie cu tăieței la prânz înainte ca el să se întoarcă la birou.

JB nu era o fire introspectivă, dar în duminica aceea, luând metroul spre casa mamei lui, nu se putu stăpâni să nu simtă un soi de satisfacție de sine, combinată cu ceva ce semăna a recunoștință, pentru că avea viața și familia pe care le avea.

Tatăl lui, care imigrase la New York din Haiti, murise când el avea trei ani, și, cu toate că îi plăcea să creadă că-și amintea chipul lui - blând și amabil, cu o mustață subțire și obraji care se rotunjeau ca două prune când zâmbea -, JB n-avea cum să știe dacă nu cumva doar credea că-și amintește, fiindcă studiase toată copilăria fotografia tatălui așezată pe noptiera mamei, sau dacă chiar își amintea. Ăsta fusese singurul lui motiv de tristețe în copilărie, deși o tristețe mai degrabă obligatorie: era orfan și știa că toți copiii orfani regretau absența părintelui din viața lor. El însă nu simțise niciodată nostalgia aceea. După ce tatăl murise, mama lui - deja a doua generație de haitieni în America - își luase doctoratul în educație, predând la liceul de stat de lângă casa lor, pe care îl considera sub nivelul lui JB. Când ajunsese el la liceu - unul privat și scump, la aproape o oră distanță de locuința lor din Brooklyn, unde el învăța grație unei burse -, ea era director la o altă școală, cu profil tehnologic, din Manhattan și profesor suplinitor la Colegiul Brooklyn. Despre ea și despre metodele ei inovatoare de predare se scrisese în The New York Times, și, cu toate că altceva pretinsese în fața prietenilor lui, JB fusese mândru de ea.

Întotdeauna fusese ocupată în copilăria lui, însă niciodată el nu se simțise neglijat din cauza asta, niciodată nu avusese impresia că mama lui își iubea elevii mai mult decât îl iubea pe el. Acasă mai era și bunica lui, care îi gătea tot ce poftea, îi cânta în franceză și îi repeta zilnic ce comoară de băiat e, ce geniu, și că el era bărbatul din viața ei. Apoi erau mătușile - sora mamei lui, polițist în Manhattan, și iubita ei, farmacistă și a doua generație de americani la rândul ei (deși ea era din Puerto Rico, nu din Haiti) -, care nu aveau copii, așa că îl tratau pe el ca și când ar fi fost al lor. Sora mamei era o fire sportivă și-l învățase să arunce și să prindă mingea (lucru față de care, chiar și pe atunci, JB manifestase doar un vag interes, dar care s-a dovedit mai târziu a fi o abilitate socială utilă), iar iubita ei era preocupată de artă; una dintre cele mai vechi amintiri ale lui era despre o vizită împreună cu ea la Muzeul de Artă Modernă, unde își aducea aminte perfect că se zgâise la Unu: Numărul 31, 1950 năuc de admirație, abia auzind ce-i explica mătușa despre felul în care pictase Pollock tabloul.

În liceu, unde un dram de revizionism părea necesar pentru a ieși în evidență și mai ales pentru a-și tachina colegii de clasă albi și bogați, JB estompase oarecum adevărul despre situația sa: devenise doar un băiat negru obișnuit orfan de tată, cu o mamă care își încheiase studiile abia după ce se născuse el (neglijase să menționeze că era vorba de facultate, așa că lumea presupusese că mama terminase doar liceul) și o mătușă care bătea străzile (din nou, ceilalți presupuseseră că era prostituată, fără a-și da seama că el se referise de fapt la munca ei de polițistă). Fotografia lui de familie preferată fusese făcută de cel mai bun prieten pe care-l avusese în liceu, un băiat pe nume Daniel, căruia îi dezvăluise adevărul exact înainte să-l introducă în casa lor ca să le facă poza. Daniel lucra pe atunci cu o serie de familii "mai sus de șanț", cum le spunea el, iar JB fusese nevoit să-i corecteze rapid părerea că mătușa era o femeie a străzii și că mama lui abia dacă știa să silabisească exact înainte de a suna la sonerie. Daniel rămăsese cu gura căscată, fără a putea scoate vreun sunet, dar, o clipă mai târziu, în prag apăruse mama lui JB, care le spusese să nu mai stea în frig și să intre, iar Daniel nu putuse decât să se supună.

Încă uluit, îi așezase în camera de zi: bunica lui JB, Yvette, ședea în fotoliul ei preferat, iar în jurul ei erau strânși mătușa Christine și iubita ei, Silvia, într-o parte, și JB cu mama lui în cealaltă parte. Însă, chiar înainte ca Daniel să apese declanșatorul, Yvette ceruse să se așeze JB în locul ei.
- El e regele casei, îl înștiințase pe oaspete, în vreme ce fiicele ei protestau. Jean-Baptiste! Stai jos!

Și el stătuse. În fotografie, strânge brațele fotoliului cu mâinile sale grăsune (încă de pe atunci era durduliu), iar în stânga și în dreapta lui femeile zâmbesc larg, privindu-l. El se uită direct spre aparat, surâzând la fel de larg, așezat în fotoliul în care ar fi trebuit să stea bunica.
Încrederea lor în el, în triumful lui final, rămăsese atât de neclintită, încât era aproape deconcertantă. Erau convinse - cu toate că, pusă la încercare de atâtea ori, propria lui convingere devenise tot mai greu de susținut - că într-o zi va ajunge un artist de seamă, că operele lui vor fi expuse în marile muzee și că oamenii care nu-i dăduseră încă șansa cuvenită nu-i apreciau în mod corect talentul. Uneori el le credea și se lăsa animat de încrederea lor. Alteori era suspicios - părerile lor păreau să se bată de-a dreptul cap în cap cu ale restului lumii, astfel că se întreba dacă fetele lui erau doar excesiv de binevoitoare cu el sau de-a dreptul smintite. Ori poate că aveau gusturi proaste. Cum era posibil ca judecata a patru femei să difere atât de mult de a oricui altcuiva? Firește că șansele ca opinia lor să fie cea corectă nu erau mari.

Și totuși, simțea ușurare revenind în fiecare duminică în vizitele lui secrete acasă, unde mâncarea era gratis și din belșug, unde bunica îi spăla rufele și unde orice cuvânt pe care îl rostea și orice schiță pe care o desena erau apreciate și lăudate. Casa mamei lui era un tărâm familiar, un loc în care avea să fie întotdeauna venerat, în care tradițiile și obișnuințele păreau croite special pentru el și pentru nevoile lui. La un moment dat în cursul serii - după cină, dar înainte de desert, în timp ce se relaxau cu toții în camera de zi uitându-se la televizor, cu pisica mamei tolănită cald în poala lui -, JB își privea fetele și simțea ceva crescând în el. Atunci se gândea la Malcolm, cu tatăl lui de o inteligență ascuțită și cu mama iubitoare, dar distrată, apoi la Willem, cu părinții lui morți (el îi întâlnise o singură dată, în anul întâi, în weekendul când se mutaseră din cămin peste vară, și fusese surprins de cât de taciturni, de formali și de ne‑Willem fuseseră) și, în cele din urmă, firește, la Jude, cu părinții lui inexistenți (era ceva misterios aici - îl cunoșteau deja pe Jude de aproape zece ani și tot nu erau siguri dacă și când existaseră părinți în viața lui, tot ce știau era că situația părea să fie demnă de plâns și că despre ea nu trebuia să se discute), și simțea un val cald și umed de fericire și de gratitudine, de parcă un ocean se umfla în pieptul lui. "Sunt un om norocos", își spunea și apoi, fiindcă era competitiv și ținea mereu seama de poziția lui în comparație cu a celorlalți în toate aspectele vieții, adăuga pentru sine: "Sunt cel mai norocos dintre toți". Dar niciodată nu se gândea că nu merită acest noroc sau că ar trebui să muncească mai sârguincios pentru a-și exprima mulțumirea; familia lui era fericită când el era fericit, așa că obligația lui față de ei era să fie fericit, să trăiască exact așa cum voia, în condițiile pe care le stabilea el.
- Nu primim familia pe care o merităm, spusese Willem o dată, când erau băuți praștie. Firește, se referise la Jude.
- Sunt de acord cu tine, răspunsese JB.

Și chiar era. Nici unul dintre ei, nici Willem, nici Jude și nici chiar Malcolm nu avea familia pe care o merita. Dar, în secret, făcuse o excepție pentru sine însuși: el avea cu adevărat familia pe care o merita. Erau oameni minunați, cu adevărat minunați, iar el știa asta. Și, mai mult decât atât, chiar îi merita.
"Iată-l pe băiatul meu extraordinar!" exclama Yvette ori de câte ori intra el pe ușă.

Și lui niciodată nu-i trecuse prin minte că ea n-ar avea dreptate sută la sută.

În ziua mutării, liftul era defect.
- La naiba! făcu Willem. Doar am întrebat-o pe Annika despre lift! JB, ai numărul ei?

Dar JB nu-l avea.
- Of, bine, se resemnă Willem.

La ce bun totuși să-i trimită Annikăi un SMS?
- Îmi pare rău, băieți, adăugă apoi, va trebui s-o luăm pe scări.

Nici unul dintre ei nu păru deranjat de idee. Era o zi frumoasă de toamnă târzie, răcoroasă, uscată și vântoasă, iar ei aveau de mutat nu foarte multe cutii și doar câteva piese de mobilier și erau opt: Willem, JB, Jude, Malcolm, Richard, iubitul lui JB, prietena lui Willem, Carolina, și doi băieți prieteni cu ei patru, pe care îi chema la fel, Henry Young, dar cărora toată lumea le spunea Henry Young Asiaticul și Henry Young Negrul, pentru a-i deosebi.

Malcolm, care, atunci când te așteptai mai puțin, se dovedea un manager eficient, împărți sarcinile. Jude avea să urce în apartament ca să dirijeze traficul și amplasarea cutiilor. Tot el urma să înceapă să despacheteze obiectele mari și să strângă cutiile. Carolina și Henry Young Negrul, amândoi puternici, dar scunzi, aveau să care cutiile cu cărți, toate de dimensiuni acceptabile. Willem, JB și Richard urma să transporte mobilierul, iar el și Henry Young Asiaticul aveau să se ocupe de restul. La fiecare drum pe scări în jos, fiecare trebuia să ia cutiile strânse de Jude și să le depoziteze pe trotuar, lângă tomberoanele de gunoi.
- Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Willem încet pe Jude când fiecare plecă să-și ia în primire misiunea.
- Nu, replică el scurt, și Willem îl privi cum urcă scara înaltă și abruptă cu mersul său lent, sacadat, și se uită după el până când nu-l mai zări.

Fu o mutare ușoară, rapidă și lipsită de dramatism, și, după ce se mai relaxară cu toții despachetând cărți și mâncând pizza, ceilalți plecară pe la petreceri și pe la baruri, iar Willem și Jude rămaseră singuri în noul lor apartament. În jur era harababură, dar fie și numai gândul de a pune lucrurile la locul lor era prea obositor. Așa că zăboviră, mirați de cât de repede se întunecase și că aveau un loc în care să stea, un loc în Manhattan, pe care și-l permiteau. Observaseră amândoi expresiile goale, politicos reținute, ale prietenilor la vederea apartamentului (dormitorul cu cele două paturi înguste - "ca dintr-un azil victorian", cum i-l descrisese Willem lui Jude - primise cele mai multe comentarii), dar nici unul nu se sinchisise: era casa lor și aveau un contract de închiriere pe doi ani, așa că nimeni nu le-o putea lua. Aici vor reuși chiar să economisească ceva bani, și, la urma urmei, pentru ce ar fi avut nevoie de un spațiu mai mare? Sigur că amândoi jinduiau la frumusețe, dar asta va trebui să mai aștepte. Sau, mai bine zis, ei vor trebui s-o mai aștepte.

Vorbeau, dar Jude stătea cu ochii închiși, iar Willem știa - după pâlpâitul constant, ca al aripilor de colibri, al pleoapelor lui și după modul în care își ținea mâna pumn atât de strâns, încât firele verzi ca oceanul ale venelor i se vedeau zbătându-se pe dosul palmei - că are dureri. Știa după rigiditatea picioarelor lui, pe care și le odihnea pe o cutie cu cărți, că durerea era mare și mai știa că nu poate face nimic pentru el. Dacă ar fi spus: "Jude, lasă-mă să-ți aduc niște aspirină!", el ar fi replicat: "Willem! Sunt bine. Nu-ți mai face griji!" Așa că, până la urmă, făcu ceea ce învățaseră toți în decursul anilor să facă atunci când pe Jude îl dureau picioarele: să găsească o scuză, să se ridice și să iasă din încăpere pentru ca el să se poată întinde, să stea complet nemișcat și să aștepte să-i treacă durerea fără să fie nevoit să facă conversație sau să consume energie prefăcându-se că totul era în regulă și că era doar obosit, sau că avea un cârcel, sau orice altă explicație jalnică pe care izbutea s-o născocească.

În dormitor găsi sacul de plastic cu așternuturile și înfăță mai întâi salteaua lui, apoi pe a lui Jude (pe care o cumpăraseră foarte ieftin, cu o săptămână în urmă, de la viitoarea fostă iubită a Carolinei). Își sortă hainele pe cămăși, pantaloni, lenjerie de corp și șosete, punând fiecare categorie într-o cutie de carton (abia golită de cărți) și îndesând cutiile sub cadrul patului. Lăsă în pace hainele lui Jude și intră în baie, pe care o curăță și o dezinfectă înainte de a sorta și a depozita pasta de dinți, săpunurile, lamele de ras și șampoanele. O dată sau de două ori se întrerupse ca să se furișeze în camera de zi, unde Jude rămăsese în aceeași poziție, cu ochii tot închiși, mâna tot strânsă pumn și capul întors într-o parte, astfel că Willem nu-i putea zări expresia feței.

Sentimentele lui pentru Jude erau complexe. Ținea la el - partea asta era simplă - și se temea pentru el, iar uneori se simțea în aceeași măsură fratele mai mare și protectorul ca și prietenul lui. Știa că Jude fusese și avea să fie în regulă și în lipsa lui, dar câteodată observa la el lucruri care îl tulburau și-l făceau să se simtă deopotrivă neajutorat și - paradoxal - mai hotărât să-l ajute (deși Jude rareori cerea vreun fel de ajutor). Toți țineau la el și-l admirau, dar Willem avea adesea impresia că Jude i se dezvăluise lui puțin - doar foarte puțin - mai mult decât celorlalți, și nu știa sigur cum anume ar trebui să procedeze cu acest surplus de cunoaștere.

Durerea din picioarele lui, spre exemplu: știau de când îl cunoscuseră că are probleme cu picioarele. Firește, ar fi fost și greu să nu știe: Jude se folosise de baston pe toată durata colegiului, iar când era mai tânăr - când se întâlniseră ei era atât de tânăr, cu doi ani mai mic decât ei, încât încă mai creștea -, mersese numai cu ajutorul unei cârje ortopedice și purtase la picioare orteze masive, ca niște atele, ale căror șuruburi externe - fixate în oasele lui - îl împiedicau să îndoaie genunchii. Dar el nu se plânsese niciodată, nici măcar o dată, deși nici nu-l enervau lamentările altora; în anul al doilea de colegiu, JB alunecase pe gheață, căzuse și își fracturase încheietura, și toți își aminteau tevatura care urmase, țipetele lui de durere și gemetele teatrale și faptul că o săptămână după ce-i fusese pus ghipsul refuzase să părăsească infirmeria colegiului și primise atâția vizitatori, încât cei de la ziarul școlii scriseseră un articol despre el. Un alt tip din căminul lor, un jucător de fotbal care făcuse ruptură de menisc, spunea de zor că JB nu știe ce-i aceea durere, dar Jude venise în fiecare zi să-l vadă pe JB, așa cum veneau de altfel și Willem și Malcolm, oferindu-i toată compasiunea după care tânjea.

Într-o noapte, la scurt timp după ce JB acceptase să fie externat și se întorsese în cămin ca să savureze o nouă rundă de atenții, Willem se trezi la un moment dat și constată că încăperea era goală. Nu era nimic ieșit din comun aici: JB era la iubitul lui, iar Malcolm, care în acel semestru urma un curs de astronomie la Harvard, era în laboratorul în care dormea marțea și miercurea în fiecare săptămână. Willem însuși se afla deseori în altă parte, de obicei în camera iubitei lui, însă ea avea acum gripă, așa că el rămăsese acasă în seara aceea. Dar Jude era întotdeauna acolo. Nu avusese niciodată vreo iubită sau vreun iubit și își petrecuse mereu nopțile în dormitorul comun, astfel că prezența lui în patul de sub al lui Willem devenise la fel de constantă și de familiară ca marea însăși.

Willem nu știa ce anume îl determinase să coboare din pat și să se oprească o clipă, năuc, în mijlocul încăperii tăcute, privind în jur de parcă Jude ar fi putut atârna de tavan, ca un păianjen pe fir. Dar observă imediat lipsa cârjei și începu să-l caute, strigându-l cu voce joasă și apoi, cum nu primi nici un răspuns, ieșind din apartament și străbătând culoarul către baia comună. După întunericul din camera lor, baia fu amețitor de luminoasă, lămpile cu neon bâzâiau continuu, iar el era atât de dezorientat, încât fu mai puțin surprins decât ar fi trebuit când văzu, în ultima cabină, piciorul lui Jude ieșind pe sub ușă alături de capătul cârjei.
- Jude! șopti, ciocănind la ușa cabinei și, cum nu primi răspuns, adăugă: Să știi că intru.

Împinse ușa și-l găsi pe Jude pe pardoseală, cu un picior strâns la piept. Vomitase, și o parte din ce vărsase era strâns într-o băltoacă în fața lui, iar alta îi rămăsese lipită de buze și de bărbie, ca un terci roz-portocaliu. Stătea cu ochii închiși și transpirase, iar cu o mână strângea capătul curbat al cârjei cu o intensitate pe care Willem avea s-o recunoască mai târziu ca însoțitor doar al celei mai severe suferințe.

Atunci însă se sperie, nedumerit, și începu să lanseze spre Jude o întrebare după alta, deși el nu era în stare să răspundă la nici una și, abia când Willem încercă să-l ridice în picioare, scăpă un țipăt, iar Willem înțelese cât de tare îl durea.

Izbuti în cele din urmă să-l ducă în camera lor, pe jumătate cărându-l, pe jumătate târându-l, să-l trântească pe pat și să-l spele cu stângăcie. Deja durerea părea să i se mai fi ostoit, iar când Willem îl întrebă dacă n-ar trebui să cheme un medic, Jude clătină din cap.
- Dar, replică el pe un ton scăzut, ai dureri! Trebuie să te ajute cineva.
- Nimic n-o să mă ajute, spuse Jude, după care rămase tăcut câteva clipe. Trebuie doar să aștept.

Vocea îi era slabă și șoptită, străină parcă.
- Eu ce pot să fac? întrebă Willem.
- Nimic, răspunse Jude și, după un moment de tăcere, adăugă: Dar, Willem... poți să mai stai puțin cu mine?
- Sigur.

Lângă el, Jude tremura de parcă ar fi avut frisoane, iar Willem luă pătura de pe patul lui și-l înveli cu ea. La un moment dat își strecură mâna sub pled, îi găsi pumnul și-i descleștă degetele ca să-i poată atinge palma umedă, plină de bătături. Trecuse mult timp de când nu mai ținuse un bărbat de mână - de la operația fratelui său, cu ani buni în urmă -, și fu surprins de cât de puternică era strânsoarea lui Jude, de cât de musculoase îi erau degetele. Jude tremură ore întregi, clănțănind din dinți, și într-un târziu Willem se întinse alături de el și adormi.

A doua zi dimineață se trezi în patul lui Jude, cu mâna pulsându-i, și, când se uită pe dosul palmei, văzu că îi rămăseseră vânătăi acolo unde i-o strânsese el. Se ridică clătinându-se ușor pe picioare și se duse în încăperea comună, unde îl văzu pe Jude citind la biroul lui, cu trăsăturile neclare în lumina strălucitoare a dimineții târzii.

Jude ridică privirea la intrarea lui Willem, și o vreme se uitară unul la altul nemișcați, în tăcere.
- Willem, îmi pare foarte rău, spuse el în cele din urmă.
- Jude, n-ai de ce să te scuzi.

Și vorbea serios: n-avea de ce.

Dar:
- Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, repetă Jude și, oricât încercă Willem să-l liniștească, stânjeneala tot nu-i pieri. Să nu le spui lui Malcolm și JB, bine? îl rugă apoi.
- N-o să le spun, promise Willem.

Și nu le spusese niciodată, deși asta nu mai conta, fiindcă, până la urmă, Malcolm și JB aveau să-l vadă și ei suferind, deși doar de câteva ori în crize atât de intense ca aceea la care fusese Willem martor.

Niciodată nu vorbise cu Jude despre criza aceea, dar în anii care urmaseră avea să-l vadă pradă celor mai diverse tipuri de dureri, mari și mici, avea să-l vadă crispându-se la suferințe ușoare și uneori, când suferința era prea mare, avea să-l vadă vomitând, prăbușindu-se la pământ ori pur și simplu încremenind și aproape pierzându-și cunoștința, așa cum era acum, în camera de zi. Dar, cu toate că era un om de cuvânt, o parte din el însuși se întreba mereu de ce nu discutase niciodată problema cu Jude, de ce niciodată nu-l întrebase cum se simte și de ce niciodată nu îndrăznise să facă ceea ce instinctul îi spusese de o sută de ori să facă: să se așeze lângă el și să-i fricționeze picioarele, să încerce să readucă la ordine acele terminații nervoase haotice. În loc de asta, iată-l și acum ascunzându-se în baie, făcându-și de lucru, în timp ce, la câțiva metri distanță, unul dintre cei mai dragi prieteni ai lui ședea singur pe un pat dezgustător, străbătând lungul, tristul și singuraticul drum înapoi spre starea de conștientă, spre lumea celor vii, fără nici un suflet alături.
- Ești un laș! îi spuse el imaginii sale din oglindă.

Propria-i față îi întoarse privirea, încărcată de dispreț. Din camera de zi nu răzbătea decât tăcere, însă Willem se apropie și rămase nevăzut în pragul ei, așteptând ca Jude să se întoarcă la el.

"Apartamentul ăla e o cloacă", îi spusese JB lui Malcolm, și, cu toate că prietenul lui nu exagerase - chiar și numai holul îi făcuse pielea ca de găină -, Malcolm se întoarse acasă cuprins de melancolie și întrebându-se încă o dată dacă era cu adevărat mai bine să continue să locuiască în casa părinților în loc să aibă și el o cloacă a lui.

Logic gândind, firește, ar fi trebuit categoric să rămână acolo unde era. Câștiga foarte puțin și muncea foarte mult, iar casa părinților era suficient de mare pentru ca, teoretic vorbind, să nu se întâlnească niciodată cu ei, dacă așa ar fi vrut. Pe lângă faptul că ocupa tot etajul patru al casei (care, sincer să fie, nu era cu mult mai de soi decât o cloacă, atâta dezordine era acolo - mama lui renunțase s-o mai trimită pe Inez, menajera, să deretice după ce Malcolm zbierase la ea pentru că îi spărsese una dintre machetele de case), avea acces la bucătărie, la mașina de spălat și la toată gama de ziare și reviste la care erau abonați părinții lui, iar o dată pe săptămână își punea hainele în sacul de rufe pe care mama lui îl ducea la curățătorie în drum spre birou, ca să-l recupereze Inez a doua zi. Nu era mândru de acest aranjament, desigur, și nici de faptul că, deși avea douăzeci și șapte de ani, mama încă îl suna la birou când comanda proviziile pe o săptămână, ca să-l întrebe dacă ar fi mâncat căpșune în caz că le cumpăra ori dacă voia păstrăv sau plătică în seara aceea la cină.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.