Parfumul tare al suferinței - O viață măruntă

Citiți un fragment din această carte aici.


Marius Constantinescu este prezentator și realizator radio-TV. A absolvit Școala Superioară de Jurnalism în 2001 și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2002. Are un Master în Publicitate, obținut la Facultatea de Litere a Universității București și altul în Istoria Artei (Universitatea Națională de Arte București). A lucrat în publicitate și, după opt ani de radio (Radio România Tineret, Actualități și Cultural), a descoperit televiziunea și libertatea dată de jocul cu imaginea.

Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V... de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR1, TVR2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediție a Festivalului Internațional George Enescu, unde prezintă concertele transmise în direct și realizează interviurile (exclusivități naționale) cu cei mai importanți artiști invitați.

A obținut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit și carte (Editura ART). În 2013 a publicat Cortez, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediție nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas și tot în 2015 i-a apărut și Press Pass. Interviuri și pagini de jurnal de la Festivalul Internațional George Enescu, edițiile 2011 și 2013.

Cele mai recente volume sunt Rosé (Nemira, 2017) și Café gourmand (Nemira, 2022). În prezent, Marius Constantinescu le aduce telespectatorilor, la TVR Cultural, Ediție limitată și prezintă, împreună cu Mirela Nagâț, Intrare liberă, semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură și susține cursuri și ateliere de perfecționare pentru publicul matur.

Marius este căsătorit cu scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu și au împreună o fiică.


Am sperat să nu fie a one-hit wonder. De la O viață măruntă (A Little Life) au trecut deja mulți ani (publicat în 2015) și, după cum autoarea însăși spunea, s-o scrie a fost o experiență atât de intensă, încât nu lua în calcul un nou roman decât atunci când urma să simtă că are din nou ceva de spus.

Hanya Yanagihara este, poate, una dintre cele mai enigmatice autoare din A-list-ul ficțiunii contemporane. Primul ei volum, Oamenii din copaci (The People in the Trees. tradus la Editura Litera) a apărut în 2013 și a trecut aproape neobservat. O viață măruntă, însă, a luat pe sus cititori, critici și publisheri deopotrivă, transformându-se într-una dintre cărțile-cult ale generației actuale. Sigur, nominalizările la National Book Award și Man Booker Prize sunt tag-uri influente pe orice copertă, dar romanul scriitoarei hawaiiene și-a asigurat viața fără sfârșit printr-un distilat de plusuri auctoriale care merg dincolo de distincții.

O asemenea carte nu te lasă cu impresii, ci se lasă cu rearanjări interioare. Optsprezece luni i-au trebuit Hanyei Yanagihara să construiască peste șapte sute de pagini în care suferința primește cea mai completă și răvășitoare definiție non-lexicală. Optsprezece luni de viață dublă asumată, în care redactorul-șef adjunct al T Magazine (suplimentul de stil al New York Times) a fost editor glam și ferm în timpul zilei, iar în weekend a exersat vivisecția pe suflet, cu instrumentar de litere și idei. Astăzi redactor-șef plin al publicației pe care a admirat-o dintotdeauna (și despre care spune că este o revistă de cultură deghizată într-o revistă de modă), Hanya Yanagihara trăiește ea însăși ca într-un magazin glossy, e obsedată de parfumuri rare și fotografie din deceniile trecute, colecționează bizarerii costisitoare și mărturisește pragmatic că un roman (chiar și de succes mondial) nu poate plăti singur facturile unui apartament din Soho, dar un post de management în structura celui mai influent cotidian al Americii, da. Dă rarissim interviuri, iar când o face, răspunsurile ei sunt autoritare și nu reclamă întrebări suplimentare. Ține un cont de Instagram în care nu interacționează cu urmăritorii ei (peste șaptezeci de mii, ea urmărind doar... șaptezeci), investește în bijuterii statement și îi citează pe Hilary Mantel, John Banville și, mai ales, Kazuo Ishiguro drept autori predilecți.

Într-un ev în care ajungem lesne la autocompătimire, cartea aceasta te izbește în plex cu forța unui buldozer care nu-ți inversează organele, ci te dezintoxică violent de plânsul de mila proprie. Sunt patru prieteni, patru existențe, patru personalități și un al cincilea mare personaj colectiv - New Yorkul. Un oraș pe care Yanagihara îl cunoaște atât de bine și căruia, deliberat, îi răpește culoarea și strălucirea. În brațele lui alb-negre, când fetide, când ispititoare, se țes și se destramă abrupt relații, vise și cruzimi, se leagă jurăminte și se deznoadă vieți. Willem, JB, Malcolm și Jude sunt figurile, numele, simbolurile pe care prozatoarea se sprijină pentru a livra o anatomie a durerii, una care te subjugă de la primele capitole și care te poartă până în muchia sângerării lăuntrice. Mereu la timpul prezent, romanul O viață măruntă trece în mod deliberat pe lângă evenimente, locuri și repere care ar putea singulariza prea mult poveștile, tocmai pentru ca ele să ajungă la cititori la fel de pure, la fel de ale lui.

Există traume cărora timpul și oamenii, dacă nu le vindecă, măcar le asigură pomada alinătoare a uitării. Willem, JB, Malcolm și, mai ales, Jude nu au parte de așa ceva. O epopee a chinului și a sfâșierii, O viață măruntă este genul de carte care, nu o dată, devine aproape imposibil de dus mai departe fără ca din tine, cititor, să nu se desprindă bucăți vii. Cu toate acestea, nu într-un exercițiu de masochism, ci într-o dependență de ficțiunea scrisă cu cel mai pur talent, mergi înainte, pagină după pagină. Strângi din ochi nu o dată, te aduni în jurul propriului corp încercat de frig și de arsura cărnii și continui să citești, subjugat de siguranța cu care Yanagihara ține frâiele narațiunii și te conduce pe creasta emoției extreme. La O viață măruntă, criticii literari au vorbit nu o dată despre too-muchness. Este și motivul pentru care milioane de cititori, chiar dacă atinși iremediabil de carte, au mărturisit că nu o vor mai putea citi a doua oară. În egală măsură, este și argumentul invocat de cei pe care cartea nu i-a convins: prea mult amar. Prea multă schingiuire. Prea mult doliu. Șapte sute de pagini de agonie.

Yanagihara însă este o scriitoare mult prea rafinată pentru a nu lăsa să irizeze, chiar și în cele mai încleștate pagini, trimiteri spre alte zone decât violența dătătoare de lacrimi. Romanul ei este inclusiv o celebrare a marginalului, a vieții moderne, care se sustrage canonului aurit hollywoodian, una care nu mai are nevoie de familie (tradițională sau... nu) pentru a se împlini. Una care exaltă solitudinea, în care inclusiv atracția sexuală este fluidă, neașteptată și îmbrățișată, care dă de-azvârlita cu convenția. Viețile celor patru prieteni sunt patru fire de nisip în dinamica atât de fațetată și de îndepărtată de clișeu pe care o presupun existența, istoria, unicitatea fiecărui individ. Este și o alegorie a libertății spiritului și a estompării liniei de demarcație dintre două sentimente care garantează traversarea celor mai negre Tartaruri: prietenia și dragostea.

Un roman teribil de dur și, totuși, definit de o frumusețe bizară și tristă, o carte despre forța iubirii dintre patru oameni chiar și atunci când existența îi ciobește iremediabil, un tur de forță din care tu, cititor, ieși vlăguit, dar cu sentimentele în alertă, O viață măruntă are darul de a te face să-ți vezi cu alți ochi propria viață. Și să fii recunoscător pentru ea. O viață care este, de fapt, orice, numai măruntă nu, este combustibilul unei cărți aproape uriașe. Așa că, și dacă ar fi fost să fie a one-hit wonder, Hanya Yanagihara are meritul de a fi amprentat iremediabil sufletul oricui i-a fost și îi este cititor.

Din fericire, în 2022, Hanya Yanagihara a mai scris un roman, Către paradis (To Paradise, tradus și el la Litera). Și e, probabil, cea mai vastă demonstrație de talent narativ pe care am citit-o în ultima perioadă. Yanagihara o fi ea intangibilă, dificilă ca personaj, supra-construită ca scriitor vedetă, dar, când scrie, ridică niște lumi atât de inteligente, acaparatoare și emoționante, încât dai gata 800 de pagini ca și când ar fi 80.

Citiți un fragment din această carte aici.