Copilul lui Noe

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Sainte-Foy-lès-Lyon, Franţa. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei instituţii École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, La nuit de Valognes. Îi urmează Le Visiteur, piesa care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière. În 1994 îi apare primul roman, Secta egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand prix du théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia lui Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi cartea autobiografică Viaţa mea cu Mozart (2005). Cea mai cunoscută scriere a lui Schmitt este Ciclul invizibilului care reuneşte romanele Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002) şi Copilul lui Noe (2004), toate publicate în colecţia "Raftul Denisei". Eric-Emmanuel Schmitt este, de asemenea, un reputat traducător, adaptând în franceză libretele operelor Nunta lui Figaro şi Don Giovanni de Mozart. În 2000 Eric-Emmanuel Schmitt primeşte titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.

Pe scurt

Belgia anului 1942. Cel de-al Doilea Război Mondial nu şi-a hotărât încă învingătorii. Evreii sunt siliţi să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind lagărul nazist. Cei care nu reuşesc să se salveze încearcă măcar să-şi pună copiii la adăpost. Micuţul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. Trebuie să înveţe să uite, să-şi anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. În internatul catolic unde este înscris pentru a i se pierde urma, Joseph îl întâlneşte pe părintele Pons, un om a cărui misiune va fi să-l ajute pe Joseph să nu-şi piardă nici speranţa, nici credinţa în existenţa Binelui. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din faţa cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construieşte o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate Tora şi Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reaşază în matcă.


Pe lung

Faţă de romanele lui Eric-Emmanuel Schmitt nu poţi avea decât două feluri de reacţii: fie să cazi pradă fascinaţiei faţă de o poveste de o simplitate (şi nu simplicitate) incredibilă, în care ordinea cuvintelor, jocul frastic, rezonanţele intime ale textului dau impresia unei perfecte armonii, fie să respingi scriitura înşelător rudimentară a lui Schmitt şi să ignori faptul că marile poveşti ale lumii, ca şi lucrurile cu adevărat importante, se spun în puţine cuvinte.

Eric-Emmanuel Schmitt demonstrează această ipoteză cu asupra de măsură: într-o poveste simplu spusă (de altfel, naratorul, micul Joseph, are zece ani la sfârşitul războiului, iar periplul său durează trei ani), în limbajul propriu poveştilor mitice, regăsim întreaga tragedie a Holocaustului sintetizată în experienţa unui copil, care se ascunde vreme de trei ani, aproape câtă vreme Belgia se află cub ocupaţie, reuşind să convertească la final trauma în episod iniţiatic şi ura în iubire de semeni. Ascuns mai întâi în casa unei familii de aristocraţi belgieni, micul Joseph va lua în scurtă vreme drumul Vilei Galbene, un internat catolic unde părintele Pons îi ascunde pe micii evrei printre ceilalţi copii, în încercarea de a-i salva de deportare. Părintele Pons se dovedeşte însă a fi mult mai mult decât un simplu protector pentru Joseph, căci el ascunde un secret. În capela dezafectată a internatului părintele Pons colecţionează artefacte menite să conserve identitatea poporului evreu, în ipoteza unei extincţii aproape totale a acestuia. Joseph învaţă alături de mentorul său literele ebraice, află lucruri noi despre spiritualitatea semită şi îi sunt inculcate idei despre importanţa păstrării acesteia. Joseph însă va cunoaşte în scurt timp o adevărată fascinaţie faţă de religia catolică, va trăi chiar un moment de revelaţie când, într-o biserică catolică, îl va întâlni pe Dumnezeul cel universal, care se află deasupra tuturor religiilor, a unui tip sau altul de spiritualitate, a unui cult de un fel sau altul. Nopţile de studiu din capela secretă a părintelui Pons îşi vor pune amprenta definitivă asupra lui Joseph, care îl va urma pe profesorul său într-o călătorie de-a lungul istoriei semiţilor şi se va iniţia în tainele Torei şi Cabalei.
Mesajul camuflat dincolo de aparenta simplitate a poveştii ţine nu numai de un îndemn la toleranţă, ci şi de o atenţionare a cititorului vizavi de importanţa conservării identităţii, căci Arca spiritului pe care o construieşte părintele Pons va salva, asemenea celei biblice, fiinţe, dar şi, cu mult mai important, imaginarul colectiv al comunităţilor oropsite într-un moment sau altul de Istorie. Fie că este vorba despre indigenii din Congoul belgian, israelieni sau palestinieni, despre rasism, persecuţiile naziste sau războiul nesfârşit din Ţara Sfântă, Istoria vie va inocula în codul genetic al supravieţuitorilor aceste traume, iar unicul lor antidot îl reprezintă refugiul în propria spiritualitate.

Roman tradus în peste douăzeci de limbi.

"Această poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni vă va urmări multă vreme. Eric-Emmanuel Schmitt îşi confirmă extraordinarul talent şi sfidează încă o dată barierele genurilor literare şi ale filozofiei." (Lire)

"Un roman plin de sensibilitate şi de emoţie." (L'Echo)

"Din tenebrele Holocaustului, Eric-Emmanuel Schmitt a reuşit să extragă o poveste luminoasă, plină de speranţă." (Le Soir)

Când aveam zece ani, făceam parte dintr-un grup de copii care, în fiecare duminică, erau scoşi la licitaţie.

Nu eram vânduţi: ni se cerea să defilăm pe o estradă pentru a găsi amatori care să ne ia. În public puteau să se afle la fel de bine adevăraţii noştri părinţi, întorşi în sfârşit din război, dar şi cupluri dornice să ne adopte.

În fiecare duminică, urcam pe estradă cu nădejdea că voi fi măcar recunoscut, dacă nu ales.

În fiecare duminică, la adăpostul curţii acoperite de la Vila Galbenă, aveam de făcut zece paşi ca să mă înfăţişez privirilor, zece paşi ca să obţin o familie, zece paşi ca să nu mai fiu orfan. Primii paşi nu mă făceau să depun cine ştie ce efort, atât de mare era nerăbdarea care mă propulsa pe podium, dar îmi pierdeam energia la jumătatea parcursului, iar pe ultimul metru abia mai reuşeam să-mi târăsc bietele picioare. Când ajungeam la capăt, ca la marginea unei trambuline, mă aştepta vidul. O tăcere mai adâncă decât o prăpastie. Printre şirurile acelea de capete, de pălării, de cranii şi de cocuri, o gură trebuia să se deschidă ca să exclame: "Fiul meu!" sau: "El e! Pe el îl vreau! Îl adopt!" Cu degetele de la picioare crispate, cu trupul încordat în aşteptarea acelui strigăt care m-ar fi smuls abandonului, verificam dacă îmi îngrijisem cum se cuvine ţinuta.

Sculat cu noaptea în cap, ţâşnisem din dormitorul comun spre lavabourile reci unde începusem să-mi frec pielea cu un săpun verde, la fel de tare ca o piatră, înduioşător de lung şi zgârcit cu spuma. Mă pieptănasem de douăzeci de ori pentru a mă asigura că părul îmi dă ascultare. Şi deoarece costumul meu albastru pentru mers la liturghie îmi rămăsese prea strâmt la umeri, prea scurt la încheietura mâinilor şi la glezne, mă făceam mic înăuntrul postavului aspru ca să ascund că acum crescusem.

În timpul aşteptării, nu ştii dacă trăieşti o plăcere sau un chin; te pregăteşti pentru un salt despre al cărui rezultat nu bănuieşti nimic. Oare vei muri? Vei fi oare aplaudat?

Desigur, încălţările mele arătau jalnic. Parcă erau două bucăţi de mucava borâtă. Mai multe găuri decât material. Spărturi legate cu sfoară de rafie. Un model aerisit, care permitea vântului şi frigului să intre şi-mi lăsa degetele de la picioare afară. Două hârburi care nu rezistaseră la ploaie decât din momentul în care le acoperiseră mai multe straturi de noroi. Singurul indiciu care permitea încălţărilor mele să treacă drept încălţări era că le purtam în picioare. Dacă le-aş fi ţinut în mână, cu siguranţă că mi-ar fi fost arătat cu amabilitate drumul spre lada de gunoi. Poate că ar fi trebuit să-mi păstrez saboţii din cursul săptămânii? Dar vizitatorii Vilei Galbene nu puteau remarca lucrul ăsta privind de jos! Şi totuşi! Doar n-au să mă refuze din pricina încălţărilor! Da' Leonard roşcovanul nu-şi recăpătase părinţii deşi umblase desculţ?
- Te poţi întoarce în sala de mese, micul meu Joseph.

În fiecare duminică, speranţele mele mureau la auzul acestei fraze. Părintele Pons sugera că nici de data asta nu fusese să fie şi că trebuia să părăsesc scena.

Stânga-mprejur. Zece paşi ca să mă fac nevăzut. Zece paşi ca să mă reîntorc în braţele durerii. Zece paşi ca să redevin orfan. La capătul estradei, tropăia deja un alt copil. Coastele îmi striveau inima.
- Credeţi că am să izbutesc, părinte?
- Ce anume, băiete?
- Să-mi găsesc nişte părinţi.
- Părinţi! Trag nădejde că adevăraţii tăi părinţi sunt acum în afară de orice pericol şi că-şi vor face curând apariţia.

Tot defilând astfel fără nici un rezultat, ajunsesem să mă simt copleşit de vinovăţie. În realitate, ei erau cei care zăboveau să apară. Să se întoarcă. Dar era oare numai vina lor? Şi oare mai trăiau?

Aveam zece ani. Cu trei ani în urmă, părinţii mei mă încredinţaseră unor necunoscuţi.

De câteva săptămâni, războiul se încheiase. Odată cu el, se încheiase şi timpul speranţei şi al amăgirilor. Noi, copiii ascunşi, trebuia să ne întoarcem la realitate spre a afla, cu violenţa unei lovituri pe care-o primeşti în moalele capului, dacă mai aparţineam cumva unei familii sau dacă rămăseserăm singuri pe lume...


Totul începuse într-un tramvai.

Mama şi cu mine traversam Bruxelles-ul, aşezaţi în fundul unui vagon galben care scuipa scântei şi scotea răgete din tabla învelişului. Eu credeam că scânteile venite de pe acoperiş erau cele care ne dădeau viteză. Pe genunchii mamei, învăluit în parfumul ei dulce, cuibărit la adăpostul gulerului ei de vulpe, lansat cu mare viteză prin mijlocul oraşului cenuşiu, nu aveam decât şapte ani, dar eram împăratul lumii: Înapoi, calicilor! Lăsaţi-ne să trecem! Maşinile se dădeau la o parte, şaretele se grăbeau, pietonii o luau la goană, iar conductorul era asemenea vizitiului unei caleşti imperiale în care ne aflam eu şi mama.

Să nu mă întrebaţi cum era mama: poate oare cineva să descrie soarele de pe cer? De la mama veneau căldura, puterea, bucuria. Îmi amintesc mai curând de hainele pe care le purta decât de trăsăturile chipului ei. Lângă ea râdeam şi niciodată nu mi se putea întâmpla nimic grav.

De aceea, când i-am auzit pe soldaţii germani urcând, nu m-am pierdut cu firea. M-am mulţumit să-mi joc rolul de copil mut, căci, după cum stabilisem cu părinţii mei care se temeau să nu mă dea de gol accentul meu idiş, mă feream să vorbesc de îndată ce se apropiau uniformele de culoarea metalului coclit sau mantalele din piele neagră. În acel an 1942 trebuia să purtăm stele galbene, dar tata, croitor iscusit, reuşise să ne confecţioneze nişte paltoane care ne permiteau să ascundem steaua şi s-o scoatem la iveală numai când era nevoie. Mama le numea "stelele noastre căzătoare".

În vreme ce militarii discutau între ei fără să ne dea vreo atenţie, am simţit-o pe mama încordându-se şi începând să tremure. Să fi fost instinctul? Prinsese cumva vreo replică revelatoare?

Atunci ea se ridică în picioare, îmi acoperi gura cu mâna şi, la staţia următoare, mă împinse în grabă pe scări în jos. Ajunşi pe trotuar, am întrebat:
- Mai aveam până acasă! De ce ne-am oprit?
- O să hoinărim un pic, Joseph. Ce zici, vrei?

Eu voiam tot ce voia mama, chiar dacă mă chinuiam să mă ţin după ea pe picioarele mele de copil de numai şapte ani, atât de tare grăbea dintr-odată mama pasul, care devenise mai sacadat decât de obicei.

Pe drum, îmi propuse:
- O să mergem să facem o vizită unei mari doamne, ce zici, vrei?
- Da. Cine e?
- Contesa de Sully.
- Cât e de înaltă?
- Cum ai spus?
- Mi-ai spus că e o mare doamnă...
- Voiam să spun că e nobilă.
- Nobilă?

În timp ce îmi explica de zor că un nobil era o persoană de obârşie înaltă care descindea dintr-o familie foarte veche, şi că, fie şi numai pentru nobleţea sa, trebuia să-i arăţi mult respect, mă conduse până în vestibulul unei superbe reşedinţe private unde ne ieşiră în întâmpinare toţi servitorii.

Aici am fost dezamăgit, pentru că femeia care ne primi nu corespundea cu cea pe care mi-o închipuisem eu: deşi coborând dintr-o "veche" familie, contesa de Sully părea foarte tânără şi, chiar dacă era o "mare" doamnă de "înaltă" obârşie, nu părea să aibă mai mult decât mine în înălţime.

Discutară iute, cu glas scăzut, apoi mama mă sărută, cerându-mi s-o aştept acolo până ce se va întoarce.

Micuţa, tânăra şi dezamăgitoarea contesă mă conduse într-un salon unde m-a servit cu prăjituri şi cu ceai şi unde mi-a cântat diverse arii la pian. Confruntat cu înălţimea plafoanelor, abundenţa gustării şi frumuseţea muzicii, am acceptat să-mi reconsider poziţia şi, afundându-mă cu plăcere într-un fotoliu capitonat, am admis că era o "mare doamnă".

S-a oprit din cântat, a privit oftând orologiul, apoi s-a apropiat de mine, cu o cută de îngrijorare brăzdându-i fruntea.
- Joseph, nu ştiu dacă vei înţelege ce vreau să-ţi spun, dar sângele nostru ne interzice să nu spunem copiilor adevărul.

Dacă ăsta era un obicei al nobililor, de ce mi-l impunea şi mie? Credea cumva că şi eu eram nobil? De altfel, eram oare? Eu, nobil? Poate... De ce nu? Dacă, la fel ca ea, nu trebuia să fiu nici înalt, nici bătrân, aveam o şansă.
- Joseph, şi tu, şi părinţii tăi sunteţi în mare primejdie. Mama ta a auzit ceva despre nişte arestări care vor avea loc în cartierul vostru. S-a dus să-l prevină pe tatăl tău, dar şi cât mai multe alte persoane cu putinţă. Mi te-a lăsat mie în grijă ca să te ocrotesc. Trag nădejde că se va întoarce. Asta e. Nădăjduiesc cu adevărat că se va întoarce.

Ei bine, eu aş fi preferat să nu fiu nobil în fiecare zi: adevărul mi se părea destul de dureros.
- Mama se întoarce întotdeauna. De ce nu s-ar întoarce?
- Ar putea fi arestată de poliţie.
- Ce-a făcut?
- N-a făcut nimic. Ea este...

Aici, din pieptul contesei răzbătu un oftat lung, care îi făcu perlele colierului să se ciocnească între ele. Ochii i se umeziră.
- Ce este? am întrebat eu.
- Este evreică.
- Păi, da. Suntem cu toţii evrei în familie. Şi eu sunt, să ştii.

Pentru că aveam dreptate, m-a sărutat pe amândoi obrajii.
- Şi tu eşti evreică, doamnă?
- Nu. Eu sunt belgiancă.
- La fel ca mine.
- Da. La fel ca tine. Şi creştină.
- Creştină, asta înseamnă contrariul evreilor?
- Contrariul evreilor înseamnă nazist.
- Creştinele nu sunt arestate?
- Nu.
- Atunci e mai bine să fii creştină?
- Depinde faţă de cine. Joseph, până se întoarce mama ta, hai să-ţi arăt casa.
- Aha, vezi, şi tu ştii că o să se întoarcă!

Contesa de Sully mă luă de mână şi mă conduse pe scările care se avântau spre etaj, ca să admir vaze, tablouri, armuri. În camera ei, am descoperit un perete întreg cu rochii atârnate de umeraşe. Şi la noi acasă, la Schaerbeek, trăiam printre costume, aţă şi stofe.
- Eşti croitor, ca tata?

Ea râse.
- Nu. Eu cumpăr toaletele pe care le realizează croitori ca tăticul tău. Că doar trebuie şi ei să lucreze pentru cineva, nu e aşa?

Am dat din cap, dar i-am ascuns contesei faptul că în mod sigur nu de la noi îşi alesese ea veşmintele, căci nu văzusem niciodată haine atât de frumoase acasă la tata, toate acele catifele brodate, mătăsuri luminoase, manşete împodobite cu dantelă, nasturi care scânteiau ca nişte bijuterii.

Apăru şi contele care, după ce contesa îi descrise situaţia, mă privi cu atenţie.

Înfăţişarea lui se apropia mult mai tare de portretul unui nobil. Înalt, fin, bătrân - în orice caz, mustaţa îi dădea un aer venerabil -, mă măsura de la o asemenea înălţime, că am înţeles pentru cine înălţaseră aşa de mult tavanele.
- Vino să mănânci împreună cu noi, copile.

Vocea lui era, cu siguranţă, cea a unui nobil! O voce plină, groasă, gravă, de culoarea statuilor de bronz pe care cădea lumina lumânărilor.

În timpul cinei, m-am achitat cu politeţe de inevitabila conversaţie, deşi mă preocupa întrebarea asta legată de origine: eram sau nu nobil? Dacă cei doi Sully erau gata să mă ajute şi să mă primească în casa lor, era cumva din pricină că aparţineam aceluiaşi neam ca şi ei? Deci nobil?

În momentul în care am trecut în salon ca să bem ceai de flori de portocal, mi-aş fi putut formula întrebările cu glas tare, dar, de teama unui răspuns negativ, am preferat să mai trăiesc o vreme cu această nedumerire măgulitoare...

Probabil că adormisem când s-a auzit soneria. Când, din fotoliul în care zăceam amorţit, i-am văzut pe tata şi pe mama ivindu-se pe palierul vestibulului, am înţeles pentru prima dată că erau diferiţi. Cu umerii încovoiaţi în hainele lor cenuşii, cu nişte valize din carton în mână, vorbeau cu multă nesiguranţă, nelinişte, de parcă s-ar fi temut atât de noaptea din care veneau, cât şi de gazdele strălucitoare cărora li se adresau. M-am întrebat dacă nu cumva părinţii mei erau săraci.
- E razie! Arestează pe toată lumea. Chiar şi femeile şi copiii. Familia Rosenberg. Familia Meyer. Laeger. Perelmuter. Toţi...

Tata plângea. Mă simţeam jenat că vine să plângă, el, care nu plângea niciodată, în casa unor oameni precum cei din familia Sully. Ce însemna familiaritatea asta? Că eram nobili? Fără să mă mişc din fotoliul adânc în care mă credeau aţipit, îi observam şi ascultam totul.
- Să plecăm... Să plecăm, da' unde? Ca să ajungi în Spania, trebuie să străbaţi Franţa, care nu mai oferă nici o siguranţă. Şi fără acte false...
- Vezi, Mishke, zicea mama, ar fi trebuit s-o urmăm pe mătuşa Rita în Brazilia.
- Cu taică-meu care era bolnav, nici gând!
- Acum e mort, Domnul să aibă grijă de sufletul lui.
- Da, e prea târziu.

Contele de Sully interveni şi făcu un pic de ordine în discuţia asta.
- O să am eu grijă de voi.
- Nu, domnule conte, soarta noastră nu contează. Pe Joseph trebuie să-l salvăm. Pe el mai întâi. Şi doar pe el, dacă aşa trebuie să fie.
- Da, întări şi mama, pe Joseph trebuie să-l punem mai întâi la adăpost.

După mine, atâta consideraţie îmi confirma intuiţia că eram nobil sau, în orice caz, eram nobil în ochii alor mei.

Contele îi linişti din nou.
- Desigur, am să mă ocup de Joseph. Am să mă ocup şi de voi. Totuşi va trebui să acceptaţi să vă despărţiţi pentru o vreme de el.
- Josephélé, puiul meu...

Mama se prăbuşi în braţele micuţei contese care o bătu uşurel pe umeri. Spre deosebire de lacrimile tatei, care mă făcuseră să mă simt încurcat, ale ei îmi frângeau inima.

Dacă eram nobil, nu mai puteam pretinde că dorm! Am sărit cavalereşte din fotoliu ca s-o mângâi pe mama. Cu toate astea, nu ştiu ce mi-a venit când am ajuns lângă ea, dar s-a întâmplat taman pe dos: m-am agăţat de picioarele ei şi m-am pus pe plâns mai dihai ca ea. Într-o singură seară, cei doi Sully au putut vedea tot tribul plângând! Cum să-i mai fi putut convinge acum că eram şi noi nobili!

Încercând să creeze o diversiune, tata îşi deschise atunci valiza.
- Iată, domnule conte. Din moment ce nu voi putea niciodată să vă plătesc, vă dăruiesc tot ce posed. Acestea sunt ultimele mele costume.

Şi ridică, agăţate de umeraşe, hainele, pantalonii şi vestele pe care le confecţionase. Le mângâia cu dosul palmei, cu gestul obişnuit pe care-l avea la prăvălie, o mângâiere rapidă care punea în valoare marfa, subliniind felul cum cădea stofa, supleţea ei.

Mă simţeam uşurat că tata nu vizitase camera contesei odată cu mine şi că fusese cruţat de vederea frumoaselor ei veşminte, altfel ar fi murit pe loc, fulgerat de ruşine că îndrăznise să le arate unor persoane atât de rafinate nişte articole atât de banale.
- Nu vreau să fiu plătit în nici un fel, prietene, spuse contele.
- Insist...
- Nu mă umili. Nu acţionez din interes. Te rog, păstrează-ţi comorile, îţi vor fi poate de folos.

Contele numise costumele tatei "comori"! Ceva îmi scăpa. Oare mă înşelasem?

Am fost conduşi la ultimul etaj al reşedinţei unde ne-au instalat într-o cameră mansardată.