Caligraful lui Voltaire

Pablo de Santis s-a născut la Buenos Aires, în anul 1963. A studiat Literele la Universitatea din Buenos Aires, lucrând apoi ca jurnalist şi scenarist. Primul său roman, El palacio de la noche, a apărut în 1987. Începe să scrie literatură adresată tinerilor cititori, care îl face cunoscut în Spania: La sombra del dinosaurio (1995), Las plantas carnivoras (1995), Enciclopedia en la hoguera (1995), Pesadilla para hackers (1996). Páginas mezcladas (1998), Desde el ojo del pez (2002), El Inventor de Juegos (2003), Policiales Argentinos - La Bolsa de Huesos y Otros Cuentos (2005), Rey Secreto (2005), 7Peinados Raros (2006), Lucas Lenz y el Museo del Universo (2006), El último espia (2007), etc. În anul 1984 obţine premiul pentru cel mai bun scenarist de televiziune, iar în 1993 premiul Destacados de ALIJA, destinat scriitorilor de literatură pentru copii. Cu La traducción, roman în care iubirea, intriga poliţistă şi trecutul sunt supuse unei paradoxale descifrări lingvistice, ajunge pe lista scurtă a prestigioasei distincţii Planeta Argentina (1997). În anul 1998 publică Filosofía y Letras, roman de mistere, iar în 2000 El Teatro de la Memoria, care îi determină pe cronicari să-l compare cu Borges. Caligraful lui Voltaire (El Calígrafo de Voltaire) apare în 2002 şi cunoaşte un succes imediat de critică şi de public. În anul 2004 apare La sexta lámpara, o poveste cu elemente de science-fiction şi în acelaşi an i se acordă premiul Konex de Platino pentru literatură adresată adolescenţilor. El enigma de Paris, un spectaculos roman de suspans, cu acţiunea plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea, îi aduce primul Premio Iberoamericano Planeta Casa de América de Narrativa în anul 2007. Romanele sale au fost traduse în peste cincisprezece limbi.


Pe scurt

Conceput sub forma unei povestiri labirintice, cu un fir narativ ce se strecoară abil printr-un fascinant Secol al Luminilor, romanul lui Pablo de Santis se adresează cititorului dornic să-l însoţească pe protagonist în încercarea sa de a dezlega o serie de enigme, la capătul cărora şi-ar putea afla, precum într-o străveche legendă, un sfârşit înecat în sânge. Caligraful va porni pe urmele unei bizare făpturi, o păpuşă-femeie de o frumuseţe nepământeană, dar va încerca totodată să dezlege o intrigă ce implică tomuri misterioase conţinând mesaje secrete despre fabricarea unor mecanisme aidoma fiinţelor vii, pe iezuiţi, dominicani, un spânzurat făcător de minuni şi prezenţa fantomatică a unui călău. Deopotrivă roman istoric, thriller şi poveste de dragoste, Caligraful lui Voltaire deschide apetitul pentru un secol în care mintea umană se revoltă, pendulând între inventarea maşinăriilor perfecte care să reprezinte o replică la Creaţie şi misticismul cel mai înverşunat.

Pe lung

Nu-l cătaţi în aste mâini pe episcop.
Zac în mormânt fără nici o inscripţie,
Fără de purpură şi fără sceptru,
Căci locul mi-a fost luat de un impostor.
Abatele mi-a scris cuvintele de până acum.
De data asta totuşi, eu însumi vorbesc.

Cu aceste versuri tainice în minte am putea începe analiza unui roman criptic, care îmbină o frumoasă şi stranie poveste de dragoste cu suspansul şi naraţiunea enigmatică - povestea lui Pablo de Santis este plasată în Secolul Luminilor, în plină înflorire a enciclopedismului, a interesului pentru ştiinţele exacte care implică şi culturalizarea neiniţiaţilor, a celor lipsiţi de mijloace, a cultivării acelui spirit ce se doreşte atoatecunoscător, toate acestea dublate inevitabil de fascinaţia faţă de legile cele neexplicabile ale naturii, de misticism şi magie - în general, de tenebrele spiritului uman, cele ce transcend cunoaşterea raţională, ce se sustrag logicii şi oricărui sistem de gândire. Voltaire, Rousseau şi Diderot colaborează la marea Enciclopedie universală, cea care va reuni în paginile ei Marele Tot, toate datele lumii într-o schemă coerentă menită să demonstreze supremaţia raţiunii asupra cunoaşterii intuitive, a credinţei în existenţa unui alt spaţiu decât cel sublunar, a unei alte ordini decât cea umană - însă cu cât iluminiştii neagă mai tare potenţialitatea transcendenţei, cu atât manifestările acesteia sunt mai evidente.

Cam acesta ar fi mesajul romanului lui de Santis, conceput cu măiestria unui Darel, caligraful desăvârşit care scrie înmuindu-şi pana într-o călimară plină de sânge, scrie povestea lumii aşa cum ursitoarele ţes pânza destinului. Caligrafia presupune, dincolo de o anumită artă a scrierii, şi o enigmă străveche, care este cea a cuvântului scris, cel ce oferă chip gândurilor şi asigură intercomunicarea - în mod misterios, cuvintele scrijelite cu pana înmuiată în otrăvuri, în sânge ori în diverse cerneluri misterioase au puteri magice, pot ucide sau pecetlui destine, chiar şi dincolo de veacuri. Dalessius, caligraf cu vocaţie, îndrăgostit de arta îmbinării ingredientelor-cheie din care se nasc cernelurile cele mai spectaculoase (fluorescente, cele care se şterg imediat ce sunt scrise literele, cele care îl pot ucide pe cititorul scrisorii), scriitor de mesaje secrete pe trupurile unor modele feminine, un soi de mesaje vii, de scrisori însufleţite, este trimis de stăpânul său, un Voltaire obosit şi încă asaltat de o corespondenţă pe cât de bogată, pe atât de stranie, să cerceteze cazul unui tânăr francez care, în urma hotărârii de a trece de la luteranism la catolicism, este spânzurat de propria sa familie. Ajuns la Toulouse într-un macabru Poştalion funebru, alături de o altă misterioasă ocupantă a unui sicriu, care la rândul ei nu pare să fi părăsit lumea celor vii, Dalessius se trezeşte în mijlocul unei poveşti cu o miză mult mai mare, care priveşte conflictul dintre iezuiţi şi dominicani. Când în joc intră Marele Păpuşar, părinte adoptiv al superbelor sale creaţii, nişte automate care par vii şi pe care von Knepper le trimite în lume pentru a le dirija apoi în propriul său interes, Dalessius se regăseşte sfâşiat între iubirea pentru prezumtiva fiică a acestuia, ori o potenţială creaţie mecanizată a sa, şi misiunea în care fusese trimis. Demersul său detectivistic, pe parcursul căruia dezleagă multiple enigme - cea a automatelor identice, a sălbaticului infanticid, a preafrumoasei încremenite, Clarissa, a demiurgului ratat care este von Knepper - îl ajută să înţeleagă într-un final care este reala menire a caligrafului şi, mai presus de orice, că divinitatea nu poate fi înlocuită, jucată sau trucată, că limitele care îngrădesc cunoaşterea ştiinţifică sunt cele ce îl despart pe om de perfecţiunea transcendentă.

Menirea caligrafilor, cum spune abatele Mazy la finalul cărţii, este aceea de a preface lumea într-o enigmă, de a se opune cu străşnicie Enciclopediei demitizatoare care goleşte lumea de sensuri, de a reînvesti viaţa cu semnificaţiile ei profunde, care vizează dimensiunea metafizică a lucrurilor. Iar Pablo de Santis este tipul de scriitor care îşi şi ilustrează teza enunţată, prin însăşi materia romanului, care creează un labirint estetic, un itinerar alambicat şi presărat cu enigme ca nişte probe iniţiatice, din care fiecare cititor îşi va extrage propriile înţelesuri, sperăm fără să uite că, deşi enigmele din carte îşi găsesc rezolvarea şi misterele sunt deconspirate, sensurile adânci sunt întotdeauna cele care depăşesc limitele textului scris...


Romanele lui Pablo de Santis au fost traduse în peste cincisprezece limbi.

"Straniu, erudit şi antrenant, romanul reuneşte geniul narativ al lui Voltaire şi imaginaţia efervescentă a lui Borges." (Télérama)

"Alegându-şi ca fundal pentru romanul său sfârşitul secolului al XVIII-lea, Pablo de Santis disimulează cu subtilitate faptele reale sub masca fantasticului." (Le Temps)

"Un roman excelent scris, care aminteşte deopotrivă de Numele trandafirului al lui Umberto Eco şi de Parfumul lui Patrick Suskind." (Zone littéraire)


Ferney

Împlinisem douăzeci de ani şi singura mea posesiune era o trusă de cusut plină de cerneluri şi pene. Mi-ar fi fost cu neputinţă să ajung la Ferney dacă unchiul meu, mareşalul de Dalessius, n-ar fi condus sistemul de transport numit Poştalionul de noapte. Era compania care se ocupa cu transportarea trupurilor celor căzuţi. Pe vreme de război ajungeau în Franţa nenumărate trupuri care trebuiau să fie duse înapoi în oraşele şi satele lor. La început, aceasta cădea în sarcina poştalionului, dar scrisorile şi pachetele soseau într-o stare atât de jalnică, încât, cu timpul, lumea a renunţat să mai citească orice fel de corespondenţă; îndată ce le primeau, le ardeau. Morţii reuşiseră să întrerupă orice fel de comunicare între regiunile îndepărtate ale regatului nostru. Poştalionul de noapte s-a dedicat în întregime transportului funebru. Unchiul moştenise de la bunicul afacerea, care-şi avea sediul într-un depozit de la marginea Parisului, unde cu un veac în urmă se săra carnea. Acolo trupurile erau orânduite, aşezate în coşciuge - adesea pline de sare, parcă spre a face ca tradiţia locului să dăinuie - şi trimise apoi pe drumurile Franţei. Existau douăzeci şi cinci de poştalioane; întrucât rutele străbătute erau capricioase şi trăsurile se rătăceau frecvent, unele familii erau nevoite să aştepte luni de zile sosirea cadavrului. La început, în toiul luptelor, cel căzut era aşteptat ca un erou, dar timpul trecea, războiul era pe sfârşite şi călătorul sosea ca un poştaş aducător de veşti proaste, ca un vizitator inoportun, mărturisind despre un război pe care izbutiseră în sfârşit să-l uite cu toţii.

Unchiul pusese la coşciuge o ferestruică prevăzută cu oblon, pentru ca pasagerul să poată fi văzut; în felul acesta se puteau evita eventualele greşeli. Altă inovaţie de-a lui a fost hotărârea ca fiecare soldat să-şi poarte colecţia de medalii, pe care el le comanda la un fabricant de nasturi. Şi astfel, toată lumea primea acasă câte un erou. În afacerea asta, mi-a spus mareşalul de Dalessius, sunt reguli stricte: să te îmbraci în negru, să acţionezi noaptea, să păstrezi tăcerea. Când nu erau războaie şi nici molime, numărul poştalioanelor se reducea. Pentru a face rost de clienţi, unchiul se străduise să popularizeze teza unui teolog benedictin, care susţinea că, spre a ajunge în rai, orice om trebuia să fie îngropat în locul unde se născuse, ori la o distanţă nu mai mare decât aceea dintre Bethleem şi Sfântul Mormânt. Prin tertipurile astea mărunte şi cu colaborarea statului, care-i comanda transportul celor executaţi şi al celor morţi în închisori, unchiul reuşea să nu rămână fără pasageri nici în vremurile cele mai rele de pace.

Călătoria a fost lungă, căci Ferney se afla la frontiera cu Elveţia. Surghiunit din Paris de către rege, Voltaire cumpărase castelul pentru a putea fugi, în caz de primejdie, la moşia lui de lângă Geneva. Când am ajuns la destinaţie, toate comenzile fuseseră onorate şi unicul pasager rămăsesem eu. Mi-am luat rămas-bun de la Servin, vizitiul, şi m-am pomenit singur în faţa porţii castelului.

Un secretar mi-a cercetat documentele şi mi-a poruncit să iau loc şi să aştept. Curând, lumina din ferestre a pierit şi am rămas singur în încăperea cufundată în penumbră. N-a venit nimeni să aprindă lămpile şi am crezut că uitaseră de mine. Călătoria mă istovise şi nu aşteptam decât să mi se dea ceva de mâncare şi un pat, dar în cele din urmă s-a ivit un servitor care m-a condus în aripa de răsărit a castelului. În săli erau atât de multe ceasuri, că zgomotul lor te asurzea. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că tic-tacul acela invada chiar şi visele, chinuind cu mecanisme, arătătoare şi cifre romane nopţile servitorimii. Viaţa lui Voltaire nu fusese văduvită de lupte, închisoare, surghiun. Mă aşteptam să văd un uriaş, cu capul enorm şi ochii pătrunzători, dar m-am pomenit faţă în faţă cu un bătrân care nu părea real, ci o caricatură desprinsă din paginile unei cărţi (o carte uitată în grădină într-o noapte ploioasă). Dinţii îi fuseseră mâncaţi de scorbut, peste ţeasta-i pleşuvă îşi trăsese o scufie de lână, iar limba, din pricina maniei de a uda cu ea pana când cerneala se usca, ajunsese la fel de albastră precum cea a spânzuraţilor.

Când am intrat, n-a întors capul; poate era şi surd. Rămăsese cufundat în cercetarea unor hârtii cu o lupă înrămată în aur.
- Mare prost, spuse.
- Îmi pare rău că am ajuns aşa de târziu.
- Mare prost cel care a scris pagina asta.
- Vreunul dintre duşmanii dumneavoastră?
- Cel mai cumplit: eu însumi. La ce bun patima asta stupidă pentru dicţionare, ai putea să-mi explici? E boala de care m-am molipsit de la Enciclopedie.
- Sunt caligraf. Şi eu mă dau în vânt după ordinea alfabetică.

Mi-am adus aminte că patima pentru alfabet atinsese un asemenea grad extrem la şcoala lui Vidors, încât orele noastre de gimnastică ajunseseră să constea în alcătuirea literelor din propriile noastre trupuri. Cel mai prost ne ieşeau g şi h. În curtea îngheţată trebuia să scriem cât era dimineaţa de lungă fragmente din Eneida în latină. Dintr-un turn profesorul nostru ne citea propoziţiile.
- Îţi voi face o mărturisire: mi-am pus în gând odată să-mi scriu autobiografia folosind ordinea alfabetului. Dacă te apuci vreodată de o asemenea lucrare, aminteşte-ţi că orice literă poate fi sărită, cu excepţia lui a şi z, deoarece ele fac să se închidă cercul, chiar dacă la mijloc lipsesc celelalte. Dacă, în loc de a spune "Eu sunt alfa şi omega", Cristos ar fi spus "Eu sunt beta şi psi", cine ştie ce s-ar fi ales de creştinism.

Mi-a întins hârtie şi pană.
- Fă o probă de caligrafie.
- Aş prefera să-mi folosesc propriile pene, dacă nu vă e cu supărare.
- Din pricina acestor unelte ţi-ai pierdut slujba de dinainte. Ce te face să crezi că n-o s-o pierzi şi pe următoarea?

Nu m-am lăsat intimidat.
- Ce să scriu?
- "Mâna mea tremură ca a unui bătrân".

Într-adevăr, mâna îmi tremura. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Rezultatul au fost nişte litere îngrozitor de tremurate.
- E din vina penei pe care am ales-o.
- Încearcă atunci cu alta.

Am luat una de gâscă albastră, favorita mea, şi efectul a fost şi mai dezastruos.
- Gâsca asta mai dă încă din aripi. Oricum, te angajez: îţi tremură atât de tare încheietura, că vor crede că scriu chiar eu. Şeful dumitale direct o să fie Wagniére, secretarul meu.
- În ce va consta munca mea?
- În a-mi rezolva corespondenţa. Vei lucra aici, în această sală. Pentru a răspunde la unele scrisori, va trebui să mă consulţi. Cu altele poţi să procedezi cum crezi de cuviinţă.
- Cei care vor citi scrisorile vor şti că nu-s scrise de dumneavoastră.
- Nu-ţi face griji din pricina asta. Mai bine să ştie că nu le-am scris eu. Îşi vor zice: dacă nu-şi scrie scrisorile, e fiindcă se dedică unei opere importante. Şi absenţa poate fi un efect stilistic.

Ceva se prăbuşi cu zgomot asurzitor, făcându-ne să tresărim. Voltaire a ieşit pe coridor şi eu l-am urmat. Mergea cu nişte paşi mari, însă înainta cu greutate, iar eu, care veneam în urma lui, mă vedeam silit să mă opresc ca să nu i-o iau înainte. Cu toate că am zăbovit mult până să ajungem la locul prăbuşirii, hârtiile pluteau încă în aer, aşteptându-şi stăpânul. Împreună cu noi intră în arhivă un bărbat înalt, cu un aer trist şi haine de doliu. Începu să scormonească printre hârtii şi am îngenuncheat lângă el să-l ajut. Sub povara unor scrisori îngălbenite, legate cu o sfoară, cineva tuşea şi gemea.

Am scos un teanc de scrisori roase de molii; aproape că s-au fărâmiţat în mâinile mele. În fund de tot se ivi un chip atât de acoperit de praful de pe hârtii, încât părea că face parte el însuşi din corespondenţă.
- Să-l scoatem pe bietul Barras, zise bărbatul înalt. Dumneata trage de un braţ, eu de celălalt.

S-a ivit un băiat firav, cu fruntea şi buza de sus sângerânde. Îndată ce-a fost în stare, s-a desprins din mâinile noastre, îndepărtându-se în mare zor de hârtii, de parcă din desişul lor l-ar fi pândit o fiară. Porni şchiopătând pe coridor, strigând:
- Mă întorc la bucătărie! La arhivă nu mai pun piciorul în veci!
- Cred că avem nevoie de un nou ajutor pentru clasificarea corespondenţei dumneavoastră, spuse bărbatul înalt.
- Iată-l aici. Wagnière, vi-l prezint pe Dalessius. Dalessius: fă ordine în dezastrul ăsta. De acum înainte, pe lângă scrisori, te vei ocupa şi de arhivă.
- Nu-i primejdios pentru un începător? Întrebă Wagnière. Barras a fost cât pe ce să moară luna trecută, iar studentul din Alsacia...
- Dacă domnul Dalessius îşi dă silinţa, o să înveţe. Şi dacă nu, o să se întoarcă la el acasă... cu acelaşi mijloc de transport cu care a venit aici.


Corespondenţa

Cum Voltaire avea mulţi duşmani, era foarte primejdios să-i deschizi corespondenţa. Îi trimiteau ace otrăvite ascunse printre foi, scrisori cu fiole ce lăsau să se împrăştie aburi aducători de moarte, păianjeni cu muşcătura fatală.

Printre pachetele pe care le primea, se găseau adesea false cărţi ce conţineau şerpi în hibernare sau mecanisme explozive de mare fineţe. Într-o încăpere specială, departe de toţi, ca să nu existe şi alte victime, eu cercetam plicurile şi ambalajele cu inima cât un purice. Mă ajutam de o serie de instrumente pe care Voltaire le cumpărase de la Geneva, menite să detecteze capcane şi substanţe explozive: lupe din cristal de rocă, un ochean care se introducea în ambalaje fără să trebuiască deschise înainte, o lampă cu lumină albastră ce îţi permitea să vezi prin hârtie.

Să deschid corespondenţa nu era singura mea îndeletnicire, trebuia să şi răspund la scrisori în numele lui Voltaire.
- Caută în cărţile mele şi adaugă la proza dumitale de seminarist vreo vorbă de duh de acolo, îmi poruncea.

Eu eram foarte tânăr şi munca aceea - după care mai târziu aveam să tânjesc - mă făcea să mă simt plin de nerăbdare. Mă plictiseau rutina, ba chiar şi primejdia: am început să deschid scrisorile fără băgare de seamă şi să răspund la ele fără chibzuinţă. Mă surprindea că existau femei îndrăgostite, care-i scriau lui Voltaire cu propriul lor sânge. De-ar fi văzut cadavrul viu căruia îi destinau atâta pasiune zadarnică, ar fi strâns tot sângele acela spre a-l înapoia venelor. Din pur plictis am început să răspund la scrisorile primite de stăpânul meu cu toate instrumentele de care dispuneam. Nimic nu mă oprea să folosesc pene de albatros întărite de iodul spumei mării, pensule chinezeşti din păr de maimuţă, cerneluri ce luceau pe întuneric, altele ce se ştergeau pe măsură ce scrisoarea era citită, pentru a crea iluzia unei despărţiri. Dar Voltaire, contaminat la început de propriu-mi entuziasm, prinse a se simţi lezat de scrisorile care ajungeau la destinatar pe foi rămase albe, sau cu litere schimbate în locul altora, ori cu semnătura lui strălucind în noapte precum numele unei fantome.

Pentru a mă distrage de la munca aceea, Wagnière mi-a amintit că îmi rămăsese să fac ordine în arhivă. Erau atâtea scrisori încât, din şireturile acelea galbene şi roşii cu care erau legate, s-ar fi putut face un laţ care să înconjoare lumea. Trebuia să păstrez sub cheie, într-un cufăr de fier, scrisorile regale, de pildă cele de la Ecaterina a Rusiei sau de la Frederic cel Mare. Într-un cuptor mic ardeam scrisorile insultătoare, precum cele de la episcopul de Annecy, care tot la cincisprezece zile îl acuza pe Voltaire de păcate ascunse, sau cele ridicole, cum e toată corespondenţa unei societăţi de alchimişti din Geneva, ai cărei membri jurau că însuşi Paracelsius se afla în puterea lor. Îl ţinem ascuns în subsol, într-o casă de pe malul lacului. Din trei în trei luni se trezeşte, rosteşte printre dinţi ceva ce pare a fi numele lui Voltaire şi se cufundă iar în somnu-i de veacuri.

Cuptorul de fier a funcţionat fără cusur până când o scânteie (eu nu eram atent, citeam nişte scrisori necuviincioase trimise de Madame de F.) a aprins un teanc de corespondenţă de la marchizul d'Argenson, pentru care Voltaire avea o afecţiune cu totul deosebită. Eu purtam cu mine o pungă cu nisip pe care o foloseam pentru pene şi, ocazional, ca sugativă; cu nisipul din ea am stins focul înainte de a mistui întreaga arhivă.

În noaptea aceea n-am închis ochii, fiindcă ştiam că Voltaire avea în minte o altă soartă în ce mă priveşte: să mă dea afară sau să mă facă servitor. Dis-de dimineaţă m-am dus să-l văd în salonul unde scria. Dincolo de ferestre, nişte copaci întunecaţi îmi transmiteau tristeţea lor; vântul îi îndoia ca pe nişte semne de întrebare. Voltaire studia un parazit pe care-l găsise pe plantele lui.
- Trebuie să ne dezbărăm de tot ce ne roade, de tot ce trăieşte pe socoteala celorlalţi, mă salută el. Vreau să-ţi faci bagajul.
- N-aţi putea să-mi încredinţaţi altă sarcină, în loc să mă daţi afară? N-aveţi nevoie de un grădinar bun?
- Ce ştii dumneata despre plante? Când te duci tu în grădină, trandafirii se rănesc cu propriii lor spini, iar lalelele îşi fac seama în masă.
- Dar bucătăria?
- Te-ar putea găti pe dumneata şi nu-s prea sigur că o să-mi placă felul ăsta de mâncare.

Viaţa la Ferney îmi priise. Nu voiam să urc iar scările tribunalelor, să bat pe la porţile magistraţilor, s-aştept prin birouri pline de hârţoage, unde nu pătrundea în veci aerul proaspăt. Pe măsură ce mă gândeam la plecare, puterile îmi slăbeau şi, în vreme ce Voltaire se ridica în picioare înaintea mea, eu îmbătrâneam şi mă încovoiam.
- Am să-mi fac chiar acum bagajul şi o să plec pentru totdeauna, am spus. Mă prefăceam demn şi căutam compasiune.
- Ce-ai înţeles? Nu te dau afară. Trebuie să te pregăteşti de plecare, dar ca să te duci la Toulouse.
- De ce la Toulouse?
- Ieri-seară a sosit un călător care mi-a vorbit despre un caz ce-l făcea să sufere. Mi-a povestit că tribunalul din Languedoc se pregătea să execute un protestant, Jean Calas, şi poate şi întreaga lui familie.
- De ce anume îl acuză?
- Că şi-a omorât fiul.
- Atunci sper ca sentinţa să fie dusă la îndeplinire.
- Eu sper ca dumneata să cercetezi pricina pentru care vor cu orice preţ să-l asasineze pe omul ăsta. O să-ţi pregătesc nişte rapoarte. Citeşte-le pe drum.
- Eu sunt caligraf, mă preocupă limpezimea scrisului, nu adevărul cuvintelor, care-i îndeletnicirea altora. A filozofilor, bunăoară.
- Sunt prea bătrân să mă duc la Toulouse. Pe deasupra, în oraşul ăsta faima mea e o scurtătură spre moarte. N-am nici o grabă să mor, şi cu atât mai puţin să mor la Toulouse. Pentru dumneata, în schimb, n-o să fie nici o primejdie, atâta vreme cât te fereşti să-mi rosteşti numele. I-am şi trimis unchiului dumitale un mesaj ca să vină unul dintre poştalioane şi să te ducă acolo.
- Credeam că o să rămân aici, scriind pentru dumneavoastră, scriind pentru istorie, nu călătorind cu morţii.
- Dacă drumurile dumitale sunt cele ale istoriei, e firesc ca morţii să-ţi ţină tovărăşie.