Despre dragoste şi umbră

Scriitoarea chiliană Isabel Allende este o povestitoare fabuloasă, ale cărei cărţi, traduse în peste treizeci de limbi, se vând în milioane de exemplare şi au devenit bestselleruri pe patru continente. Nepoată a fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi începe să lucreze ca ziaristă. În 1982, primul său roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). Un an mai târziu fiica scriitoarei moare în urma unei crize de porfirie. Următoarea ei carte, Paula (1994) îi este dedicată. De acelaşi succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), precum şi volumul de memorii Ţara mea inventată (2003). Romanul Zorro, publicat în 2005, a fost deja tradus în peste treizeci de ţări. În 2006, îi apare romanul Inés a sufletului meu, iar în toamna lui 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor.

În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

Romanul spune povestea unei iubiri cu atât mai pătimaşe şi mai intense cu cât totul pare să-i fie potrivnic: un bărbat şi o femeie se salvează prin intermediul unei pasiuni mistuitoare de ororile unei lumi stăpânite de un regim autarhic. Faptul că Irene Beltrán provine dintr-o familie de burghezi înstăriţi nu îl împiedică pe Francisco Leal, un tânăr fotograf angajat în secret în lupta de subminare a dictaturii militare, să cadă în mrejele frumuseţii ei fascinante. Când merg să investigheze cazul misterios al Evangelinei Ranquileo, o adolescentă care suferă de nişte crize stranii şi despre care se spune că ar avea puteri miraculoase, cei doi se avântă într-o aventură care le va schimba definitiv viaţa. De-a lungul unui traseu narativ plin de suspans, oscilând între atmosfera exotică, încărcată de senzualitate şi parfum a spaţiului sud-american şi sentimentele inculcate de teroarea perpetuă, cititorul va trăi alături de personaje o poveste tragică şi sublimă, despre curaj şi sacrificiu, despre loialitate faţă de familie şi trădare, emoţionantă şi dureroasă.

Pe fondul dictaturii militare care seamănă teroarea printre cetăţenii unei republici sud-americane al cărei nume autoarea îl trece sub tăcere, povestea celor doi protagonişti se înfiripă treptat, printre umbrele victimelor politice şi misterioase cazuri de dispariţii, ocrotită de hazard şi de ceilalţi entuziaşti care visează la declinul regimului absurd. Irene Beltrán este o tânără ziaristă cu o mamă autistă la ororile din jur, o burgheză cu idealuri limitate la propria conservare şi cu mai vechi resentimente vizavi de un soţ fantast, care alege să dispară şi să-şi şteargă urmele, pentru a se retrage într-o lume exotică, unde inventează un aparat de cules nuci de cocos pe care îl brevetează şi care îi asigură subzistenţa. Cu un frate a cărui bizară pasiune de a lega şi dezlega noduri complicate se dovedeşte a fi doar o repetiţie pentru un act sinucigaş şi doi părinţi imigranţi spanioli cu idealuri comuniste, Francisco resimte întâlnirea cu Irene ca pe una decisivă, o descoperire a perechii astrale dar şi a aliatului potrivit în războiul ascuns pe care-l duce împotriva dictaturii. Doar că jocul în care vor sfârşi angrenaţi se va dovedi o perfectă şi absurdă maşinărie a morţii - dispariţiile inexplicabile ale unor oameni aparent neimplicaţi în viaţa politică, violurile şi asasinatele care nu sunt niciodată pedepsite reprezintă fundalul pe care se desfăşoară o superbă poveste de iubire, de o intensitate tipică stilului sud-american.

Romanul este condimentat cu episoade care amintesc de realismul magic, precum cel în care Evangelina Ranquileo intră în transe erotice pe care nici un vraci, medic ori înţelept nu i le poate vindeca, în timpul cărora intră în levitaţie şi capătă o forţă fizică neobişnuită, sau cel în care evenimentele cumplite ce urmează să se întâmple în satul Evangelinei sunt anunţate de o invazie a broaştelor.

Această carte a Isabelei Allende va fi cu siguranţă pe gustul celor care îi cunosc stilul tributar prozei realist-magice, iar pentru cei care abia o descoperă va constitui fără îndoială un stimulent perfect pentru a-i gusta şi celelalte romane.


Romanul Despre dragoste şi umbră a fost ecranizat în anul 1994 cu Antonio Banderas şi Jennifer Connelly în rolurile principale.

"Aceasta este povestea unui bărbat şi a unei femei care evadează prin intermediul unei iubiri nebuneşti dintr-un prezent cumplit. Isabel Allende a scris un roman tulburător despre dragoste, ură şi speranţă." (El Semanario)

"Despre dragoste şi umbră are toate ingredientele necesare unei naraţiuni strălucite: suspans, o bogăţie impresionantă a detaliilor şi o temă mereu actuală." (The San Diego Tribune)

"Isabel Allende înfăţişează cu aceeaşi măiestrie tandreţea înfricoşată, ca şi focul de nestăvilit al pasiunii." (New York Times)

"Allende reuşeşte să reunească perfect credibil lumea magicului cu lumea monstruozităţii politice, într-un roman de o intensitate maximă despre violenţă şi dragoste." (Los Angeles Times)


Mult timp după aceea, Irene şi Francisco aveau să se întrebe când, de fapt, viaţa lor a apucat-o pe alt făgaş şi aveau să cadă de acord că era vorba de lunea aceea funestă când au pătruns în mina părăsită din Los Riscos. Dar poate că a fost mai devreme, în duminica în care au cunoscut-o pe Evangelina Ranquileo sau când i-au promis Dignei c-o s-o ajute să-şi găsească fata, ori poate că drumurile lor erau trasate de la bun început şi n-au făcut decât să le străbată.

Au pornit spre mină cu motocicleta - mai practică pentru locuri accidentate decât maşina - ducând cu ei nişte unelte, un termos cu cafea fierbinte şi aparatul de fotografiat, fără să anunţe pe nimeni de ce plecau, stăpâniţi de senzaţia că făceau un lucru necugetat. De când luaseră hotărârea să intre pe timp de noapte pe un teren necunoscut şi să pătrundă în mină, amândoi ştiau că această îndrăzneală putea să-i coste viaţa. Mai întâi au studiat planul până l-au învăţat pe dinafară şi au fost siguri că puteau ajunge la destinaţie fără să pună întrebări care ar fi iscat suspiciuni. Nu era nimic periculos pe întinderea plină de dealuri blânde, totuşi, când au pătruns în zona de drumuri abrupte, umbrite vertical de soarele care stătea să apună, peisajul li s-a părut sălbatic şi ecoul le întorcea parcă gândurile împreună cu ţipătul depărtat al unui vultur.

Neliniştit, Francisco a comentat imprudenţa de a-şi târî prietena într-o aventură despre care nu ştia cum se va sfârşi.
- Nu mă târăşti nicăieri, de fapt eu te duc, a glumit ea şi poate că avea dreptate.

O tablă ruginită, pe care scria ceva cu litere încă vizibile, anunţa că zona era păzită şi trecerea era interzisă. Mai multe linii de sârmă ghimpată barau ameninţător accesul şi tinerii au fost tentaţi să se agaţe de acest pretext şi să renunţe, dar apoi au lepădat orice subterfugiu şi s-au apucat să caute o spărtură prin care să poată pătrunde cu motocicletă cu tot. Anunţul şi gardul de sârmă le confirmau intuiţia: acolo era ceva de descoperit. Conform planului, noaptea s-a lăsat exact când ajunseseră la destinaţie, uşurându-le mişcările. Intrarea minei era o gaură care se iţea din coasta dealului precum o gură mută ţipând fără glas. Era acoperită cu pietre, pământ bătătorit şi ciment. Li s-a părut că nimeni nu mai umblase pe acolo de ani de zile. Pustietatea se instalase temeinic, ştergând orice cărare, orice amintire de viaţă. Au ascuns motocicleta sub nişte tufe, după care au dat ocol ca să se asigure că locul nu era păzit. Inspecţia i-a liniştit, nu se vedea ţipenie, doar o colibă prăpădită asaltată de bălării, cam la o sută de metri de mină. Acoperişul se prăbuşise din cauza vântului, un zid se năruise şi buruienile o potopiseră cu totul, acoperind interiorul cu o pajişte verde. Atâta pustietate aşa de aproape de Los Riscos şi de şosea li s-a părut destul de straniu.
- Mi-e frică, a şoptit Irene.
- Şi mie.

Au deschis termosul şi au tras o duşcă de cafea fierbinte, care le-a întărit trupul şi sufletul. S-au apucat să glumească, totul nu era decât un joc, nimic rău nu li se putea întâmpla, erau apăraţi de un spirit binevoitor. Era o noapte cu lună, aşa că s-au obişnuit repede cu întunericul. Au luat târnăcopul şi lanterna şi s-au îndreptat spre gura minei. Nu văzuseră niciodată o mină pe dinăuntru, şi-o imaginau precum o cavernă ce cobora adânc în pământ. Francisco şi-a amintit că tradiţia interzicea prezenţa femeilor în mină: erau aducătoare de dezastre subterane, dar Irene a râs de superstiţia asta, decisă să meargă mai departe.

Francisco s-a apucat de treabă. Nu se pricepea defel la muncile dure, mânuia unealta lipsit de orice îndemânare şi şi-a dat seama că operaţiunea avea să dureze ceva. Irene nici n-a încercat să-l ajute, s-a aşezat pe o piatră, apărându-se de vântul care bătea printre dealuri cu haina lui. Tresărea la orice zgomot. Îi era frică de jivine sau, şi mai rău, de soldaţii care-ar fi putut să apară. La început, au încercat să nu facă zgomot, dar apoi s-au resemnat cu inevitabilul: orice izbitură a fierului în piatră se transmitea pe dealurile din jur, iar ecoul o repeta la nesfârşit. Dacă ar fi fost patrule prin zonă, după cum spunea anunţul, n-ar fi avut scăpare. După nici jumătate de oră, mâinile lui Francisco erau pline de băşici şi înţepenite, dar efortul nu fusese în zadar: reuşise să facă o deschizătură şi să degajeze materialul dizlocat. Irene l-a ajutat de data asta şi în curând se găseau în faţa unei guri prin care se putea strecura un om.
- Mai întâi doamnele, a glumit el, indicându-i deschizătura.

Drept răspuns, ea i-a întins lanterna şi s-a dat înapoi. Francisco şi-a vârât capul şi braţele şi a luminat caverna. O rafală de aer fetid i-a lovit nările. Era gata să dea înapoi, dar nu bătuse drumul ca să renunţe înainte de a începe. Fascicolul de lumină a dat peste o boltă joasă. Nimic din ce-şi imaginase: doar o încăpere săpată în piatra muntelui, din care porneau două tuneluri înguste, blocate şi ele de dărâmături. Se mai vedeau schelăriile din lemn menite să evite prăbuşirile din epoca în care se exploata minereul, însă erau mâncate de vreme şi atât de putrede, că era de mirare că mai stăteau în picioare, păreau gata să cadă la prima suflare. Deodată, ceva i-a atins braţul şi a trecut la câţiva centimetri de obraz. A scos un strigăt, mai mult surprins decât speriat, şi lanterna i-a căzut din mână. De afară, Irene a auzit şi a început să-l tragă de picioare, temându-se de ceva grav.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, doar un şobolan.
- Hai să plecăm, nu-mi place...
- Aşteaptă, să văd ce e înăuntru.

Francisco s-a strecurat cu atenţie, ca să evite pietrele ascuţite, şi a dispărut cu totul în gaură. Irene a văzut cum se face nevăzut în întuneric şi a cuprins-o spaima, cu toate că raţiunea îi spunea că adevăratele pericole nu erau în mină, ci afară. Dacă erau descoperiţi, se puteau aştepta la un glonţ în ceafă şi la o îngropăciune discretă chiar acolo. Lumea murea şi din motive mai mici. Şi-a amintit de poveştile cu stafii pe care i le spunea Rosa când era mică: diavolul ascuns în oglindă ca să sperie fetele vanitoase; Baubaul care căra în spate sacul cu copii furaţi; câinii cu solzi de crocodil pe spinare şi copite de ţap; bărbaţii cu două capete ce pândeau prin colţuri ca să pună gheara pe fetele care dorm cu mâinile sub cearşaf. Poveşti violente dătătoare de coşmaruri, dar atât de fascinante că nu se sătura să le asculte şi o ruga pe Rosa să i le tot spună, tremurând de frică, gata să-şi astupe urechile şi să închidă ochii, dar în acelaşi timp avidă să afle cât mai multe amănunte: dacă diavolul umblă în pielea goală, dacă Baubaul pute, dacă şi căţeluşii de casă se transformă în fiare înspăimântătoare, dacă bicefalii intră în cameră sub pavăza Sfintei Fecioare. Stând la gura minei, Irene retrăia amestecul de groază şi fascinaţie din vremurile în care dădaca o teroriza cu istoriile astea. În cele din urmă, a decis să se ducă după Francisco şi a intrat la rândul ei în mină, cu uşurinţă, căci era subţirică. Ochii i s-au obişnuit repede cu întunericul. Mirosul era insuportabil, parcă respira o otravă mortală. Şi-a desfăcut şalul de gitană de la brâu şi şi l-a legat peste gură şi nas.

În mină, cei doi au dat de două culoare. Cel din dreapta acoperit de dărâmături şi pământ, celălalt zidit. Au început cu cel mai simplu, dând la o parte pietrele şi pământul. Pe măsură ce degajau intrarea, duhoarea sporea, făcându-i să se întoarcă mereu ca să ia o gură de aer proaspăt de la gura minei.
- De fapt, ce căutăm noi? a întrebat Irene, simţindu-şi palmele arzând de durere.
- Nu ştiu, a răspuns Francisco, dar au continuat să lucreze în tăcere, pentru că vibraţia glasurilor făcea să se mişte schelele putrede.

I-a cuprins teama pe amândoi. Se uitau înapoi, îşi imaginau că erau observaţi din umbră, vedeau siluete, auzeau şoapte care veneau din străfunduri, bârnele vechi scârţâiau, rozătoarele treceau pe lângă ei atingându-le picioarele. Aerul era dens şi greu.

Irene a apucat o piatră şi a tras cu toată forţa ca s-o desprindă. A reuşit s-o facă să cadă şi a apărut o deschizătură neagră. Fără să stea pe gânduri, a întins mâna să pipăie şi a scos un răcnet care a zguduit toată bolta, s-a lovit de pereţi şi a produs un ecou surd şi ciudat, care nu semăna defel cu glasul ei. S-a lipit de Francisco, care a apărat-o trăgând-o lângă perete, exact când o bârnă se desprindea din tavan şi cădea cu un zgomot asurzitor. Au rămas îmbrăţişaţi, cu ochii închişi, aproape nerespirând, o bucată de timp care li s-a părut eternă, iar după ce s-a reinstaurat liniştea şi s-a aşezat praful au recuperat lanterna şi au văzut că intrarea era liberă. Fără să-i dea drumul Irenei, Francisco a îndreptat lanterna spre locul din care căzuse piatra şi a dat cu ochii de prima descoperire făcută în grota cu orori. Era o mână omenească, mai bine zis, ce mai rămăsese din ea.

A tras-o pe Irene afară din mină şi a strâns-o la piept, obligând-o să respire adânc aerul limpede al nopţii. După ce s-a mai liniştit, a adus termosul şi i-a dat cafea. Era răvăşită, mută, tremura, nu putea să ţină ceaşca în mâini. I-a dat să bea ca unui bolnav, a mângâiat-o pe păr, i-a spus că găsiseră ceea ce căutau, precis că era vorba de Evangelina Ranquileo şi chiar dacă era macabru, nu era defel ameninţător, doar un cadavru. Deşi cuvintele n-aveau nici un înţeles pentru ea, prea impresionată ca să le recunoască ca făcând parte din limba ei maternă, cadenţa liniştitoare a glasului său a calmat-o. După o vreme, Francisco s-a hotărât să termine treaba începută.
- Aşteaptă-mă aici. Mă întorc pentru câteva minute în mină, eşti în stare să rămâi singură?

Tânăra a aprobat pe tăcute şi s-a ghemuit ca un copil, ascunzându-şi capul între genunchi, încercând să nu gândească, să nu audă, să nu vadă, dacă ar fi fost posibil nici să nu respire, zăvorâtă în propria ei spaimă, în timp ce el se întorcea la mormânt cu aparatul de fotografiat şi batista legată peste gură.

După ce a dat la o parte pământul şi pietrele, Francisco a scos la iveală trupul întreg al Evangelinei Ranquileo. A recunoscut-o după culoarea deschisă a părului. Era pe jumătate învelită într-un poncho, desculţă şi avea pe ea doar un fel de jupon sau o cămaşă de noapte. Era atât de deteriorată, zemuia plină de viermi, încât a avut nevoie de toată forţa sa morală pentru a nu se lăsa pradă greţei şi a merge mai departe. Nu-şi pierdea uşor controlul, făcuse practică pe destule cadavre şi învăţase să-şi stăpânească stomacul, dar aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Locul sordid, duhoarea fetidă şi frica îşi spuneau cuvântul. Nici să respire nu putea. A făcut câteva fotografii la iuţeală, fără să se mai preocupe de încadrare sau să măsoare distanţa, grăbindu-se pentru că fiecare declanşare a bliţului lumina scena şi îl făcea să icnească de greaţă. După care a ieşit cât a putut mai repede.

Afară, la aer, a lepădat aparatul şi lanterna şi s-a prăbuşit în genunchi, cu capul aplecat, încercând să se relaxeze şi să-şi potolească măruntaiele. Duhoarea i se lipise de piele ca o plagă, pe retină avea gravată imaginea Evangelinei, care se descompunea macabru. Irene l-a ajutat să se ridice în picioare.
- Şi acum, ce facem?
- Închidem mina la loc, după aia vedem, a răspuns abia vorbind, cu o gheară arzândă în piept.

Au pus pietrele la loc în gura minei, împiedicându-se, zăpăciţi şi nervoşi, de parcă închizând mormântul i-ar fi putut anula conţinutul şi s-ar fi putut întoarce în timp până în clipa în care mai ignorau adevărul şi puteau rămâne de partea luminoasă a vieţii, departe de ceea ce tocmai descoperiseră. Francisco a luat-o de mână şi a dus-o la coliba năruită, singurul refugiu de pe dealul acela.

Noaptea era plăcută. Lumina lunii estompa peisajul, contururile dealurilor şi siluetele eucalipţilor înalţi. Coliba abia se zărea în depărtare, răsărind precum un fruct al pământului. În comparaţie cu mina, aceasta li s-a părut primitoare ca un cuib. S-au culcuşit într-un colţ pe iarbă şi au privit cerul înstelat şi necuprins, luminat de o lună lăptoasă. Irene şi-a lăsat capul pe umărul lui Francisco şi a plâns îndelung. El a cuprins-o cu braţul şi au stat aşa preţ de câteva ceasuri, căutând în tăcere uşurare pentru descoperirea făcută şi putere pentru ce avea să vină. S-au odihnit ascultând foşnetul arbuştilor, ţipetele unor păsări de noapte şi umbletul furişat al iepurilor.

Încet-încet, Francisco a scăpat de nodul care-l sufoca. A fost în stare să perceapă frumuseţea cerului, blândeţea pământului, mireasma puternică a câmpului, atingerea Irenei. I-a ghicit liniile corpului, a fost conştient de greutatea capului ei, de curba şoldului lipit de el, de cârlionţii care-l gâdilau pe gât, de atingerea suavă a bluzei de mătase, la fel de fină ca şi pielea ei. Şi-a amintit de ziua când o cunoscuse şi fusese copleşit de zâmbetul ei. De atunci o iubea, iar toate nebuniile care-l aduseseră la mina asta nu erau decât pretexte pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la clipa preţioasă când o avea doar pentru el, atât de aproape, abandonată şi vulnerabilă. A simţit dorinţa ca pe un val urgent şi puternic. Pieptul i s-a umplut de aer şi inima a început să-i galopeze frenetic. A uitat de logodnicul tenace, de Beatriz Alcántara, de soarta sa incertă şi de toate piedicile dintre ei. Irene avea să fie a lui pentru că aşa era scris de la începutul lumii.

Ea a observat că i se schimbase ritmul respiraţiei, a ridicat capul şi l-a privit. În lumina slabă a lunii şi-au ghicit iubirea unul în ochii celuilalt. Apropierea caldă a femeii l-a învăluit precum o mantie ocrotitoare. Francisco a închis ochii şi a tras-o spre el, căutându-i buzele, deschizându-le într-un sărut încărcat de promisiuni, sinteză a tuturor speranţelor sale, prelung, umed, fierbinte, sfidare a morţii, mângâiere, foc, suspin, jale şi dragoste. S-a refugiat în gura ei, i-a băut saliva şi răsuflarea, dorindu-şi ca acea clipă să ţină toată viaţa, cutremurat de uraganul simţurilor, convins că până atunci nu trăise decât pentru noaptea asta magică, când avea să se scufunde pe vecie în intimitatea acestei femei. Irene, miere şi umbră, Irene, hârtie de orez, caisă, spumă, Irene, ah, spirala urechilor tale, parfumul gâtului tău, porumbiţele mâinilor tale, Irene, dragostea mea, patima care ne mistuie pe acelaşi rug, te visez cu ochii deschişi, te doresc în somn, viaţa mea, femeia mea, Irene a mea. N-a ştiut nici ce i-a mai spus, nici ce i-a şoptit ea în acest murmur neîncetat, în acest şuvoi de cuvinte spuse la ureche, în acest fluviu de gemete sufocate cu care comunică cei ce fac dragoste iubind.

Într-o străfulgerare de luciditate, şi-a zis că nu trebuia să cedeze impulsului de a o trânti la pământ şi a o dezbrăca nerăbdător, aşa cum îi dicta focul amorului, căci se temea că noaptea era prea scurtă şi tot aşa şi viaţa. Încet şi destul de neîndemânatic, pentru că-i tremurau mâinile, i-a desfăcut unul câte unul nasturii bluzei, i-a descoperit scobitura caldă a axilelor, linia umerilor, sânii mici şi nuca sfârcurilor, care erau exact aşa cum îi ghicise atunci când o simţea lipită de spatele lui pe motocicletă, când o privise aplecată peste masa de machetare, când o îmbrăţişase într-o sărutare de neuitat. În palmele sale s-au cuibărit două rândunele calde şi tainice, născute să fie pe măsura mâinilor lui; pielea femeii, albastră în lumina lunii, s-a înfiorat. A ridicat-o de mijloc, ea în picioare, el în genunchi, a căutat căldura sânilor, aromă de lemn, migdală şi scorţişoară; i-a desfăcut bridele sandalelor, eliberându-i picioarele de copil, pe care le-a mângâiat, recunoscându-le, căci le visase exact aşa, inocente şi uşoare. I-a tras fermoarul pantalonului şi i-a dezvăluit pântecul tare, umbra ombilicului, linia dreaptă a spatelui peste care şi-a trecut degetele febrile, coapsele ferme acoperite cu un puf auriu. A văzut-o goală în faţa infinitului şi, cu buzele, şi-a trasat drumurile, şi-a săpat tunelurile, a urcat colinele şi a coborât văile dulci, desenând hărţile unei geografii personale. A îngenuncheat şi ea şi pletele i s-au revărsat pe umeri, dansând, confundându-se cu întunericul nopţii. Apoi Francisco s-a dezbrăcat şi au fost precum primul bărbat şi prima femeie înainte de păcat. Nu mai exista nimic în afară de ei, toată urâţenia lumii şi iminenţa sfârşitului rămăseseră departe, nu erau decât ei doi. Irene nu mai iubise aşa, nu cunoştea dăruirea fără opreli şti, temeri sau rezerve, nu mai simţise asemenea bucurie, comunicare adâncă şi reciprocă. Uimită, descoperea forma nouă şi surprinzătoare a trupului prietenului ei, căldura, gustul şi aroma sa, îl explora cucerindu-l pas cu pas, potopindu-l cu mângâieri atunci inventate. Niciodată nu se bucurase atât de sărbătoarea simţurilor, ia-mă, posedă-mă, primeşte-mă, căci tot aşa de iau, te posed şi te primesc şi eu. Şi-a ascuns chipul în pieptul lui, aspirându-i căldura pielii, dar el a îndepărtat-o blând ca s-o privească. Oglinda neagră şi scânteietoare a ochilor ei i-a reflectat propria imagine, înfrumuseţată de dragostea împărtăşită. Pas cu pas, au străbătut etapele unui ritual nepieritor. Ea l-a primit şi s-a abandonat, afundându-se în grădinile sale cele mai secrete, anticipându-şi reciproc ritmurile, înaintând către acelaşi sfârşit. Francisco a zâmbit perfect fericit căci o găsise pe femeia visurilor din adolescenţă, pe care o căutase ani în şir în fiecare corp: prietena, sora, camarada. Fără grabă, în pacea nopţii, a străbătut-o, oprindu-se în pragul fiecărei senzaţii, celebrând plăcerea, înstăpânindu-se pe timpul care li se dăruia. Într-un târziu, când a simţit-o vibrând precum un instrument muzical de mare fineţe şi suspinând, a explodat formidabil şi forţa torentului l-a cutremurat, inundând-o pe Irene cu fluide de fericire. S-au odihnit înlănţuiţi, descoperind plenitudinea dragostei, respirând şi palpitând la unison, apoi dorinţa a renăscut. Ea l-a simţit crescând din nou în ea şi i-a căutat gura într-un sărut interminabil. Cu cerul drept martor, zgâriaţi, plini de praf şi frunze uscate, răsplătiţi de o ardoare fără saţ, de o patimă nemărginită, s-au iubit sub razele lunii până la epuizare, adormind îmbrăţişaţi, cu buzele lipite, visând acelaşi vis. Începuseră o călătorie inexorabilă.

S-au trezit cu primele raze ale soarelui şi cu ciripitul vrăbiilor, uimiţi de întâlnirea lor trupească şi de complicitatea lor spirituală. Atunci şi-au amintit de cadavrul din mină şi s-au întors la realitate. Mândri de dragostea lor împărtăşită, tremurând, plini de mirare, s-au îmbrăcat, s-au urcat pe motocicletă şi au pornit înapoi spre casa familiei Ranquileo.