Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Dansatoarea din Izu


Yasunari Kawabata, traducere de Flavius Florea, cronică de Andreea Răsuceanu

21.05.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Yasunari Kawabata
Dansatoarea din Izu
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Flavius Florea



*****

Intro
Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Izu no odoriko (Dansatoarea din Izu), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Yukiguni (Ţara zăpezilor). Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, motivaţia juriului fiind "măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez". S-a sinucis în aprilie 1972, la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Meijin (Maestrul de go, 1954 - Humanitas Fiction, 2007), Sembazuru (O mie de cocori, 1952 - Humanitas, 2000), Yama no oto (Vuietul muntelui, 1952 - Humanitas, 2000), Koto (1962) şi Utsukushisa to kanashimi to (Frumuseţe şi întristare, 1964 - Humanitas, 2000).

*****

Stampă japoneză cu oglindă şi floare de cireş
(cronică de Andreea Răsuceanu)
Povestirile lui Kawabata au frumuseţea unor stampe japoneze, delicateţea şi echivocul lor încărcat de semnificaţii subterane. Textul care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la pièce de résistance; singurătatea şi prima dragoste, căutarea de sine, graniţa precară dintre inocenţa copilăriei şi conştiinţa propriei sexualităţi - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Când un tânăr ce încearcă să-şi exorcizeze sentimentele de tristeţe şi dezamăgire porneşte într-o călătorie, ea se dovedeşte a fi cu adevărat iniţiatică - pe parcursul acesteia se va îndrăgosti fără scăpare de o frumoasă dansatoare. Însă când, văzând-o goală din întâmplare, va afla că ea nu a intrat încă în adolescenţă, va începe o luptă sfâşietoare între dorinţă şi sentimentul de culpabilitate născut din neaşteptata pasiune.

Textele vizează emoţiile de nestăpânit care însoţesc procesul maturizării, melancolia declanşată de marile incertitudini şi sunt pline de rafinamentul, subtilitatea şi ambiguitatea ce camuflează misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite.

Pe lângă frumoasa poveste a iniţierii erotice din proza care dă şi titlul volumului, cititorul va regăsi în paginile cărţii câteva adevărate bijuterii de stil, ilustrative pentru minimalismul încărcat de semnificaţii ce se cer decriptate al literaturii japoneze.

În Fantezii de cristal, text scris în manieră joyceiană, urmărind fluxul conştiinţei naratoriale, imagini de o precizie chirurgicală par tăiate direct din matricea textuală, cu siguranţa dar şi cu paradoxala sensibilitate ce caracterizează spiritul japonez. Pe măsură ce textul se derulează, istoria personajului-narator se desfăşoară treptat, cu succinte interpelări ale unui soţ semi-absent, un embriolog excesiv de pasionat de cercetările sale, cu neaşteptate imagini ce rup contextul iniţial, alunecând în timp şi dintr-un palier logic într-altul, astfel că impresia finală a cititorului va fi aceea a unui palimpsest literar, care ar putea fi citit în multiple sensuri şi direcţii. Text experimental, din perioada celor dintâi tatonări literare ale lui Kawabata, Fanteziile ajută lectorul pasionat de scrierile autorului japonez să-şi explice evoluţia ulterioară a acestuia; de altfel, aceste mici crochiuri literare oferă un instrumentar suficient pentru a reconstitui mecanismul prozei lui Kawabata, alchimia sa narativă. De o aparentă simplitate, fiecare text pune probleme complexe de limbă, pe care numai un traducător erudit le-ar putea desluşi: corespondenţa unui anumit gest de plecăciune cu o grimasă care denotă respectul sau, dimpotrivă, un dispreţ nedisimulat, corelarea unei anumite afirmaţii de neînţeles cu conduita generală a personajelor sunt delicii pentru connaisseuri. Pentru neiniţiaţi, textele scurte ar putea constitui o primă etapă, pregătitoare, pentru romanele lui Kawabata de o mai mare întindere - Maestrul de go (apărut la editura Humanitas Fiction în 2007) şi Oraşul imperial, în curs de apariţie la aceeaşi editură.

De departe cel mai sensibil text al volumului, Luna în apă, are în centru un personaj enigmatic, o tânără femeie însărcinată care îşi retrăieşte dureros un prim mariaj eşuat, ce a stat sub semnul nefast al bolii incurabile a soţului său. Vădind economia de mijloace de expresie tipică, mica povestire se constituie într-un soi de poem în proză de o frumuseţe lirică neasemuită - delicateţea sufletească ce are hieratismul florilor de cireş omniprezente în carte şi stranietatea oglinzilor care reflectă şi multiplică elementele lumii înconjurătoare sunt atribute ale acestei bucăţi literare ce omagiază feminitatea şi multiplele ei valenţe. De altfel, prozele ce alcătuiesc volumul se pot citi ca un întreg, sugerat la nivelul semnificaţiei de câteva simboluri recurente: oglinda (care pentru unul dintre personaje devine unicul contact cu o lume la care nu mai poate lua parte, astfel că singura realitate la care mai are acces este cea reflectată într-o oglindă, în timp ce pentru altul ea devine un fel de instrument al paraphernaliei personale convertit într-un stimulator al conştiinţei, un soi de oglindă ce reflectă adevărata stare a conştiinţei), păsările, apolinice dar şi cu rol psihopomp, culorile, florile (kiku, de pildă, crizantema, poartă, în Japonia, o semnificaţie funebră, fiind asociată cu înmormântările), etc.

Fie de un realism tragic, precum Cântecul italian, de un lirism pronunţat, precum Luna în apă sau Elegie ori de un echivoc plin de subtilitate (Reîntâlnire), tipic pentru proza de la începutul secolului XX, povestirile lui Kawabata se citesc pe îndelete, cu o ceaşcă de ceai alături, în liniştea şi reculegerea potrivite timpului de meditaţie.


Kawabata este primul scriitor japonez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură (1968). Povestirile lui sunt considerate adevărate bijuterii literare, de o simplitate înşelătoare care camuflează melancolii profunde şi observaţii acute.

"Povestirile lui Kawabata se desfăşoară lin, cu delicateţea unui evantai care se deschide." (The New York Times)

"Temele abordate de Kawabata, ca şi mijloacele sale stilistice reprezintă însăşi chintesenţa Japoniei." (Telegraph)

"Sunt puţini scriitori în lume care ar putea să creeze imagini atât de puternice în atât de puţine cuvinte." (San Francisco Chronicle)

"Kawabata are în proza scurtă acelaşi rol pe care l-au avut Klee în pictură şi Webern în muzică, demonstrând cum cea mai profundă experienţă poate fi exprimată în cea mai simplă formă. Povestirile lui par a fi rezultatul aceluiaşi tumult interior din care se naşte şi poezia." (Kenneth Koch)





Luna în apă
(Suigetsu)
Într-o bună zi, lui Kyōko îi veni ideea să-i arate grădina ei de zarzavat, cu ajutorul unei oglinzi, soţului ei ţintuit la pat în camera de la etaj. Doar cu atât, bolnavului în permanenţă culcat, parcă i s-ar fi deschis o nouă viaţă. Şi, cu siguranţă, lucrurile nu s-au oprit doar la "atât".

Era oglinda de mână inclusă în setul mesei de toaletă din zestrea ei, o masă nu prea mare, dar făcută din lemn de dud, ca şi rama oglinzii. Îşi amintea cum se simţea jenată când, proaspăt căsătorită, o folosea împreună cu oglinda mare pentru a-şi privi părul de la ceafă, iar mâneca kimonoului aluneca, lăsând cotul la vedere. De acea oglindă era vorba.
"Neîndemânatică mai eşti! Hai că ţi-o ţin eu!", i-o lua soţul din mână când ea ieşea din baie. Se pare că îi făcea plăcere să-i reflecte ceafa din diverse unghiuri în oglinda mesei. Kyōko nu era neîndemânatică, dar devenea mai rigidă când el o privea din spate.

Nu trecuse de atunci suficient timp ca rama de dud să-şi schimbe culoarea în sertar. Dar venise războiul, evacuarea, boala grea a bărbatului, iar când îi trecu ei prin cap să-i arate grădina de zarzavat, spatele oglinzii arăta ca înnorat, iar marginea era murdară de pudră albă şi de praf. Desigur, nu atât cât să împiedice să poţi vedea în ea, aşa că mai degrabă decât că nu i-ar fi păsat, Kyōko nu-şi prea dădu seama de asta. Dar soţul ei, care începând de atunci păstră în permanenţă oglinda alături de pernă, îi lustrui în plictiseala sa cu grijă şi sticla, şi rama, cu nervozitatea specifică unui bolnav. Kyōko îl zărea deseori aburind-o şi ştergând-o, deşi acum sticla nu mai avea nici o umbră. Şi se gândea că probabil crăpăturile invizibile ale ramei unde era montată erau pline de bacili de tuberculoză. După ce ea îl dădea pe păr cu puţin ulei de camelie şi îl pieptăna, el îşi trecea uneori palma pe cap şi freca apoi rama. Dacă lemnul de dud al mesei de toaletă arăta destul de tern, cel al oglinzii de-a dreptul strălucea.

Kyōko păstră masa de toaletă şi când se recăsători.

Însă oglinda de mână o puse în sicriu şi o arse împreună cu acesta. În locul ei, completă setul cu o alta, de tip Kamakura-bori (Stil de sculptură în lemn specific oraşului Kamakura. Constă, de obicei, dintr-un fel de basorelief acoperit cu lac natural negru şi roşu închis - n.t.). Nu-i spuse nimic despre asta soţului de acum.

Deoarece imediat după ce murise, conform obiceiului, bărbatului ei îi fuseseră împreunate mâinile, cu degetele încrucişate, nu mai putea să-i pună oglinda între ele. I-o aşeză întîi pe piept considerând că fusese un obiect important în viaţa lor de cuplu.
"Ah, ai suferit atât de mult cu pieptul, o să ţi se pară grea!", murmură Kyōko şi o mută pe abdomen. Voia să facă astfel încât nici măcar rudele soţului ei să nu dea cu ochii de oglindă, aşa că îngrămădi crizanteme albe peste ea. Nimeni nu o remarcă. La recuperarea osemintelor după incinerare, o găsiră topită în cea mai mare parte, formând un bulgăre neregulat, vag rotund, cu zone negricioase sau bătând în galben.
"E sticlă! Oare de la ce o fi?", exclamă cineva.

De fapt, deasupra oglinzii de mână fusese aşezată încă una, mai mică, provenind de la o trusă de toaletă. Era dreptunghiulară, lungă şi îngustă, cu oglindă pe ambele feţe. Kyōko visase să o ia cu ea în călătoria de nuntă. Însă, din cauza războiului, nu mai putuseră pleca. Şi cât timp a trăit primul ei soţ, nu apucase s-o folosească în călătorie nici măcar o dată.

Cu al doilea bărbat fusese însă în voiaj de nuntă. Cum pielea primei truse mucegăise teribil, cumpără o alta. Bineînţeles, şi asta avea o oglindă.

În prima zi a călătoriei, soţul, mângâind-o, îi spuse:
"Eşti ca o fată tânără! Biata de tine..." Nu avea nici o umbră de ironie, mai degrabă spusele sale conţineau o bucurie neaşteptată. Era vorba de al doilea soţ şi poate că era mai bine că ea arăta aproape ca o adolescentă. Însă, auzind cele câteva cuvinte, Kyōko fu cuprinsă brusc de o tristeţe violentă. Fiind un sentiment inexprimabil, o podidiră lacrimile şi se făcu mică. Soţul ei şi-o fi zis poate că şi asta e ceva cam imatur.

Kyōko nu-şi dădea bine seama dacă plânge pentru ea însăşi sau pentru fostul ei soţ. Nici nu putea să facă bine diferenţa între cele două. Se simţea însă foarte nelalocul ei faţă de actualul ei bărbat şi se gândi că ar trebui să fie mai cochetă cu el.
"Nici vorbă!... Dar n-ai oare totuşi puţină dreptate?...", spuse ea după un timp. Şi imediat, ruşinată, se făcu roşie ca focul, dar el îi răspunse mulţumit:
"Se vede că n-ai avut nici copii!"

Remarca asta îi sfâşie iarăşi sufletul.

În faţa unei virilităţi total deosebite de a primului ei soţ, se simţea umilită, de parcă s-ar fi râs de ea.
"Bine, da' a fost ca şi cum m-aş fi îngrijit de un copil!..."

Doar atât rosti, în ideea de a riposta.

Chiar după ce soţul său bolnav aşa mult timp se sfârşise, era ca şi cum l-ar fi purtat ca pe un copil în interiorul său.

Însă, oricum ar fi fost, din moment ce murise, ce sens ar mai fi avut stricta abstinenţă?
"N-am văzut Mori decât de la fereastra unui tren de pe linia Jōetsu..." (Linie de tren care străbate prefecturile Gunma şi Niigata. Apare şi în romanul Yukiguni (Ţara zăpezilor). Textual, numele localităţii Mori înseamnă "pădure" - n.t.), rosti noul său soţ numele orăşelului ei natal şi o luă iar în braţe.
"Pare un oraş frumos, în mijlocul pădurilor, după cum îl arată şi numele. Până la ce vârstă ai stat acolo?"
"Până am terminat şcoala de fete. Apoi am fost concentrată la o fabrică de muniţie, la Sanjō..." (Oraş de mărime medie în prefectura Niigata - n.t.)
"Aha, era lângă Sanjō. E o vorbă despre fetele frumoase din Sanjō, în provincia Echigo! D-asta ai tu un corp atât de frumos!"
"Ba nu sunt deloc frumoasă!" Kyōko îşi duse mâna la rever, pe piept.
"Pentru că ai mâini şi picioare frumoase, mi-am zis că şi corpul e frumos!"
"Nici vorbă!"

Cum mâna de pe piept devenea un impediment, Kyōko şi-o retrase uşor.
"Cred că te-aş fi luat de soţie chiar dacă ai fi avut un copil. L-aş fi putut adopta şi iubi. Cel mai bine ar fi fost o fată", îi spuse el la ureche. Era probabil din cauză că avea el însuşi unul, dar, chiar considerând-o o expresie a afecţiunii, lui Kyōko îi sună straniu. Totuşi, faptul că prelungise călătoria de nuntă la zece zile era un semn că luase în consideraţie copilul aflat acasă.

Soţul ei avea o trusă de toaletă, pentru voiaj, din piele de foarte bună calitate. Nici nu se compara cu cea a lui Kyōko. Era mare şi părea foarte solidă. Ori călătorea el mult, ori o îngrijea bine, avea un lustru patinat. Kyōko şi-o aminti pe cea veche a ei, de care până la urmă nu se servise niciodată şi care mucegăise groaznic. Doar oglinda din ea i-o dăduse fostului soţ să o folosească şi i-o lăsase ca tovarăş de drum pe lumea cealaltă.

Această oglinjoară se topise peste cealaltă, mai mare, se contopise cu ea, şi nimeni în afară de Kyōko nu avea cum să-şi dea seama că fuseseră iniţial două obiecte. Pentru că ea nu suflase o vorbă despre originea straniului bulgăre de sticlă, cum ar fi putut-o bănui vreuna dintre rude?

Totuşi, Kyōko avea senzaţia că mare parte din lumea reflectată de cele două oglinzi fusese implacabil distrusă prin foc. Simţea aceeaşi pierdere ca atunci când trupul soţului ei dispăruse, devenind cenuşă. Oglinda folosită ca să-i arate soţului ei grădina de zarzavat era cea din setul mesei de toaletă, iar el imediat nu s-a mai despărţit de ea. Dar cum pentru bolnav era prea grea, Kyōko trebuia să-i maseze braţul şi umărul. Aşa că i-a mai dat una, mai mică şi mai uşoară.

Ceea ce a mai privit soţul ei atât cât a mai trăit, folosindu-se de cele două oglinzi, nu se rezuma doar la grădina de legume a lui Kyōko. Reflecta în ele şi cerul, şi norii, şi zăpada, şi munţii din depărtare, şi crângul din preajmă. Reflecta şi luna. Privea lung în oglindă şi florile de pe câmp şi păsările călătoare. Pe drumul din oglindă treceau oameni, în grădina din oglindă se jucau copii.

Kyōko fu uimită de vastitatea, de bogăţia lumii care se vedea în modesta suprafaţă de sticlă. Deşi considera oglinda cea mică doar un instrument cosmetic, un obiect pentru a-ţi pune la punct aspectul feţei, iar pe cea mai mare doar ceva util pentru a-ţi putea vedea spatele capului şi ceafa, pentru bolnav ele deveniră un nou univers şi o nouă viaţă. Kyōko se aşeza la căpătâiul soţului şi discutau amândoi despre lumea pe care o vedeau în oglindă. După un timp, ea însăşi ajunse să nu mai identifice bine lumea pe care o percepea direct şi lumea reflectată, să considere că există două universuri diferite, că în oglindă fusese creată o lume nouă, cea adevărată.
"Uite, în oglindă cerul străluceşte argintiu", spuse Kyōko. Şi apoi, privind în sus afară, pe fereastră: "Deşi cerul e înnorat şi gri!"

Atmosfera sumbră şi apăsătoare nu exista în oglindă. Acolo strălucea.
"Asta o fi pentru că ai lustruit-o atât de bine!"

Culcat cum era, soţul său îşi întoarse capul şi privi spre cer.
"Ai dreptate. E un cenuşiu greu. Dar asta nu înseamnă că noi vedem culoarea cerului la fel cu, să zicem, un câine sau o vrabie. Nu ştiu cu care ochi se vede ce e adevărat."
"Poate cu ăsta, al oglinzii?..."

Kyōko ar fi vrut să-l numească ochiul dragostei lor. În oglindă, verdele copacilor se revărsa mai viu decât în realitate, albul florilor de crin era mai proaspăt şi mai pur.
"Asta e amprenta degetului tău mare, Kyōko, de la mâna dreaptă!", îi arătă soţul marginea oglinzii. Ea avu o tresărire şi încercă să şteargă urma suflând asupra ei.
"Nu-ţi face griji! Şi când mi-ai arătat prima dată grădina de legume, pe oglindă erau amprentele tale!"
"Nici nu mi-am dat seama!..."
"Normal. Dar datorită oglinzii ăsteia eu am învăţat pe dinafară amprentele tale de la degetul mare şi de la arătător. Hm, ca să memorezi astfel amprentele digitale ale soţiei, trebuie să zaci bolnav mult timp!..."

După ce se căsătorise cu Kyōko, bărbatul ei nu prea mai făcuse altceva în afară de a boli. Nu luase parte nici chiar la faimosul război. Aproape de încheierea ostilităţilor, fusese şi el chemat, dar se prăbuşise numai după câteva zile de muncă la amenajarea unei piste de aviaţie şi se întorsese acasă o dată cu sfârşitul războiului. Pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, Kyōko se dusese să-l ia împreună cu fratele lui mai mare. După concentrarea lui, ea se dusese să stea în locul de refugiu al familiei ei şi lucrurile lor fuseseră deja transportate în mare parte acolo. Casa în care stătuseră după căsătorie arsese - închiriară o cameră în casa unei prietene a lui Kyōko, iar soţul se ducea la serviciu. Timp de o lună după căsătorie în prima casă, apoi două luni în casa prietenei ei, atât îl avusese Kyōko pe soţul său alături fără ca el să fie suferind.

El închirie o căsuţă la munte şi începu să se trateze. Locuise acolo o familie în refugiu, dar cum războiul se terminase, se întorseseră la Tōkyō. Kyōko preluă şi grădina lor de legume. Era doar un pătrat cu latura de vreo cinci-şase metri, săpat în curtea plină de tot felul de ierburi.

Nu că n-ar fi putut să cumpere legume pentru două persoane, doar se aflau la ţară, dar erau timpuri când cu greu lăsai în părăsire o grădină creată cu trudă: Kyōko începu să o lucreze. Începu să simtă un viu interes faţă de zarzavaturile crescute cu propriile mâini. Nu că ar fi vrut să stea departe de bolnav, însă cusutul sau împletitul o deprimau. Deşi se gândea tot timpul la soţul său, atunci când lucra pământul îşi putea face speranţe cu inima mai uşoară. Ca să se cufunde liber în sentimentele nutrite faţă de el, Kyōko ieşea în grădină. Şi în privinţa lecturilor, cât îi citea ea la capul patului era deja mult. Poate obosită din cauza îngrijirii permanente a bolnavului, Kyōko simţea că se pierde pe ea însăşi şi încerca să se regăsească prin munca în grădina de zarzavat.

Se mutaseră la munte pe la mijlocul lui septembrie, după ce vilegiaturiştii se întorseseră acasă, la vremea când ploile reci de început de toamnă se ţineau lanţ. Într-o zi, puţin înainte de amurg, cerul se însenină, iar ciripitul păsărelelor se auzea limpede. Kyōko ieşi în grădina scăldată în razele puternice ale soarelui, unde verdele plantelor strălucea. Fu fascinată de norii roz de lângă creasta munţilor. Auzind deodată vocea soţului ei, urcă în grabă la etaj, cu mâinile pline de pământ. El respira cu dificultate.
"Nu mă auzi deloc atunci când te strig?"
"Iartă-mă. Nu te-am auzit."
"Renunţă la grădina aia! În stilul ăsta, dacă trebuie să te chem nu ştiu cât, pot să şi mor. Şi, în primul rând, nu văd unde eşti şi ce faci!"
"În grădină eram! Dar n-o să mai lucrez acolo."

Soţul se linişti.
"Ai auzit cântând sturzul?"

Doar pentru atât o strigase. Între timp, pasărea se auzi din nou în crângul din preajmă, profilat pe cerul roşu strălucitor. Kyōko află astfel cum cântă sturzul.
"Ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea ceva ca un clopoţel, cu care să-mi dai de ştire. Până o să cumpăr unul, ce-ar fi să-ţi pun lângă pernă un obiect pe care să-l arunci?"
"Să arunc de la etaj cu un bol de ceai? Ar fi amuzant!..."

Kyōko putu astfel să-şi continue lucrul în grădina de zarzavat, dar nu-i dădu prin minte să i-o arate cu ajutorul oglinzii decât după ce trecuse iarna aspră de pe platoul înalt şi se instalase primăvara.

Bolnavul se bucură ca şi cum, doar cu o simplă oglindă, lumea vegetală s-ar fi întors la viaţă pentru el. Desigur, nu putea să distingă insectele pe care Kyōko le culegea de pe legume, aşa că ea trebuia să i le aducă la etaj ca să le vadă, dar când ea săpa pământul, "Se zăresc rîmele în oglindă!", exclama el.

Când soarele bătea oblic, lui Kyōko i se întâmpla uneori să fie atinsă pe neaşteptate de o rază de lumină: soţul ei o reflecta cu oglinda. El îi spusese să-şi facă nişte pantaloni de lucru din kimono-ul lui bleumarin din vremea studenţiei şi se pare că îi făcea plăcere să se uite la ea în oglindă, cum muncea în grădină îmbrăcată cu ei.

Kyōko ştia că e privită în oglindă de către soţul ei şi lucra pământul pe jumătate conştientă de asta, pe jumătate uitând-o. Sufletul i se încălzi dându-şi seama cât se schimbase faţă de perioada imediat de după căsătorie, în care se simţea intimidată doar dacă i se dezgolea cotul atunci când, folosind oglinzile, îşi privea ceafa.

Totuşi, deoarece pe atunci erau în plin război, nu folosea niciodată farduri la modul serios. Cum au urmat apoi perioada de îngrijire a bolnavului şi doliul, Kyōko a ajuns să se machieze după cum dorea de abia după a doua căsătorie. Că devenea vizibil mai atractivă, îşi dădea şi singură seama. Soţul de acum îi spusese în prima zi că are un corp frumos, iar ea ajunse în timp să creadă că e adevărat.

Acum nu-i mai era ruşine să-şi privească pielea în oglindă la ieşirea din baie. Îşi putu constata propria frumuseţe. Însă, în frumuseţea din oglindă, lui Kyōko îi fusese sădit de către fostul său soţ sentimentul că diferă de ceilalţi, senzaţie care nici acum nu dispăruse. Nu însemna că nu avea încredere în acea frumuseţe. Era mai degrabă invers, nu se îndoia de faptul că în oglindă există o lume diferită. Totuşi, diferenţa dintre cerul gri de afară şi cel argintiu care strălucea în oglindă nu se regăsea şi între pielea văzută direct şi cea reflectată în panoul mesei de toaletă. Nu era doar o deosebire de distanţă. Se simţea poate influenţa dorinţelor şi aspiraţiilor fostului său soţ, întins permanent în pat. Dar cât de frumoasă îi apărea ea în grădină bărbatului care o privea în oglindă de la etaj, Kyōko nu mai avea cum să afle. Nu ştiuse nici pe vremea când fostul soţ mai trăia.

Mai degrabă decât un regret, Kyōko simţea un dor faţă de propria ei înfăţişare lucrând în grădina de legume, reflectată în oglinda din mâna soţului ei înainte ca el să moară, faţă de tot ce se vedea acolo, indigoul florilor de hotarugusa (Plantă numită şi tsuyukusa (Commelina communis), frecventă şi în România. Se tîrăşte pe sol, are maxim 40-50 de centimetri înălţime şi face flori mici frumoase, albastru-indigo - n.t.) sau albul florilor de crin, cetele de copii din sat zbenguindu-se pe câmp, soarele de dimineaţă urcând pe munţii înzăpeziţi din depărtare, pe scurt faţă de acea lume deosebită pe care o împărţise cu fostul ei bărbat. Din respect pentru actualul ei soţ, Kyōko nu lăsa însă acest sentiment să devină o dorinţă vie şi se străduia să-l considere doar perspectiva îndepărtată asupra unei lumi a zeilor.

Într-o dimineaţă de mai, ea auzi la radio nişte glasuri de păsări sălbatice, transmise de pe un munte din apropierea locului unde stătuse cu primul soţ până la sfârşitul lui. După ce-şi conduse până la poartă actualul bărbat care pleca la serviciu, scoase oglinda de mână din setul mesei de toaletă şi reflectă în ea cerul senin. Îşi privi apoi şi propria faţă. Făcu o descoperire stranie. Nu-ţi poţi zări faţa decât reflectată într-o oglindă. Tu eşti singurul care nu-ţi vezi propria faţă. Îţi atingi zilnic figura convins fiind că imaginea reflectată ar fi cea pe care o vezi direct. Kyōko rămase un timp pe gânduri, întrebându-se ce sens o avea oare faptul că Dumnezeu i-a făcut pe oameni astfel încât să nu-şi poată vedea chipul.
"Oare am înnebuni, dacă ne-am vedea propria faţă? Am ajunge să nu mai putem face nimic?"

Totuşi, probabil omul însuşi evoluase către o formă în care să nu-şi poată percepe propria faţă. Foarte posibil ca libelula sau călugăriţa să fie în stare să-şi vadă chipul, se gândi Kyōko.

Faţa, care îţi aparţine în cea mai mare măsură, părea cumva să fie destinată pentru a fi arătată celorlalţi. O semăna oare asta cu dragostea?

În timp ce punea oglinda la loc în masa de toaletă, observă şi de data asta că lemnul de dud şi Kamakura-bori nu se potriveau deloc. Deoarece oglinda de mână îl urmase pe lumea cealaltă pe fostul soţ, se putea spune că setul mesei de toaletă era văduvul. Dar faptul că, pe lângă acea oglindă, îi dăduse soţului încă una, mai mică, avusese şi părţi bune, şi rele. El îşi putuse privi oricând faţa. Teama continuă produsă de înrăutăţirea bolii, pe care o putea astfel urmări, nu era oare ca şi cum ar fi stat mereu faţă în faţă cu zeul morţii? Dacă s-ar fi putut vorbi de o sinucidere psihologică prin mijlocirea oglinzii, atunci Kyōko ar fi comis o crimă psihologică. Dându-şi seama de răul potenţial, încercase să ia înapoi oglinda, dar soţul său nu mai voise să se despartă de ea.
"Vrei să nu mai pot vedea nimic? Cât timp trăiesc, doresc să iubesc lucrurile pe care le văd", îi spuse el. Poate că, pentru a face să existe lumea din oglindă, soţul său îşi jertfise propria viaţă. Odată, după o ploaie puternică, priviră în oglindă luna reflectată în bălţile din grădină; luna aceea, a cărei imagine nu era decât umbra unei umbre, plutea şi acum vie în sufletul lui Kyōko.
"O dragoste sănătoasă nu sălăşluieşte decât într-un corp sănătos, să ştii!" Când îl auzea pe soţul actual spunând aşa ceva, Kyōko aproba cu timiditate, natural, dar în fundul sufletului nu era cu totul de acord. După moartea primului său soţ se întrebase la ce-i servise acea abstinenţă sexuală totală, dar nu după mult aceasta deveni amintirea unei iubiri inocente, a unei perioade pline de afecţiune, şi ea nu regreta nimic. Bărbatul ei actual nu avea cumva o viziune cam simplistă asupra dragostei femeii?
"Eşti o persoană atât de blândă, cum de te-ai despărţit de soţia ta?", îl întrebă Kyōko. El nu îi dădu nici o explicaţie. Kyōko se căsătorise cu el la insistenţele fratelui mai mare al fostului ei bărbat. Se văzuse cu el ceva mai mult de patru luni. Era cu cincisprezece ani mai mare decât ea.

Când rămase însărcinată, Kyōko se sperie atât de tare, că până şi fizionomia i se schimbă.
"Mi-e frică! Mi-e frică!", se agăţa ea de soţul său. Avea dimineaţa stări foarte proaste şi mintea i se tulbura. Ieşi o dată în grădină în picioarele goale, ca să smulgă ace de pin. Altădată îi dădu fiului vitreg pentru la şcoală două cutii cu mâncare, dar amândouă pline cu orez. Se uita fix la oglinda Kamakura-bori din setul mesei de toaletă, crezând dintr-odată că are proprietăţi de clarviziune. Când se trezea noaptea, stătea în capul oaselor şi privea în jos către faţa soţului ei adormit. Deşi cuprinsă de frică în faţă precarităţii vieţii umane, îşi desfăcu cordonul de la pijama. Era, se pare, pe punctul de a-l strangula. Pe neaşteptate, scoase o exclamaţie şi se prăbuşi plângând. Soţul se trezi şi îi legă cu blândeţe cordonul la loc. Era o noapte din toiul verii, dar ea frisona.
"Kyōko, ai încredere în copilul pe care-l porţi!", o încurajă soţul scuturând-o uşor de umeri.

Doctorul o sfătui să se interneze. Lui Kyōko îi displăcea ideea, dar în final se lăsă convinsă:
"Bine, mă duc la spital, dar înainte de asta lasă-mă să stau două-trei zile cu părinţii mei."

Soţul o conduse până acolo. A doua zi, Kyōko plecă de acasă şi se duse pe platoul înalt unde locuise cu fostul soţ. Era începutul lui septembrie, cu vreo zece zile mai devreme decât atunci când se mutase acolo cu primul ei bărbat. În tren avu greţuri, avu ameţeli, resimţi o anxietate aproape s-o facă să sară din mers, dar când ieşi din gara de munte şi simţi aerul proaspăt şi răcoros, îşi reveni imediat. Se regăsi pe sine, ca şi cum un rău inseparabil ar fi părăsit-o. Se opri în loc, surprinsă de acest gând, şi îşi roti privirile asupra munţilor care înconjurau podişul. Conturul verde al crestelor, bătând puţin în bleumarin, se profila clar pe cer şi Kyōko percepu lumea vie în jurul său. Ştergându-şi ochii umeziţi, o luă pe jos spre fosta locuinţă. Din pădurea care în acea zi plutea pe cerul roz în amurg, şi acum se auzea glasul sturzului.

Casa părea locuită. La ferestrele de la etaj se zăreau nişte perdele albe de dantelă. Kyōko o privi fără să se apropie prea mult.
"Copilul, dacă o să-ţi semene, ce-o să mă fac?" Ea însăşi fu uimită de cuvintele care-i scăpaseră, dar o porni înapoi cu un sentiment cald, de linişte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer