Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Evanghelia după Jimmy


Didier van Cauwelaert, traducere de Daniel Nicolescu, cronică de Andreea Răsuceanu

14.05.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Didier van Cauwelaert
Evanghelia după Jimmy
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Daniel Nicolescu



*****

Intro
Scriitorul francez de origine belgiană Didier van Cauwelaert s-a născut în 1960 la Nisa. Se hotărăşte să devină scriitor la opt ani, când începe să trimită manuscrise editorilor, însă primul roman îi va fi publicat douăzeci de ani mai târziu. În adolescenţă scrie librete de operă şi e pasionat de benzi desenate. Îşi începe studiile de filologie clasică, dar le abandonează şi se întreţine dând lecţii de windsurfing, apoi cochetând cu critica literară. Debutează în 1982 cu romanul Vingt ans et des poussières (Prix Del Duca), căruia îi urmează Poisson d'amour (1984, Prix Roger Nimier), Les Vacances du fantôme (1986; Prix Gutenberg du Livre 1987), L'Orange amère (1988), Un objet en souffrance (1991), Cheyenne (1993), Un aller simple (1994, Prix Goncourt), La vie interdite (1997; Grand Prix des lecteurs du Livre de poche 1999), Corps étranger (1998), La demi-pensionnaire (1999), L'éducation d'une fée (2000), L'Apparition (2001), Rencontre sous X (2002), Amour (2002), Hors de moi (2003), Evanghelia după Jimmy (L'évangile de Jimmy, 2004), Attirances (2005), Le père adopté (2007). Didier van Cauwelaert este de asemenea dramaturg (în 1983, pentru piesa L'Astronome, primeşte Prix du Théâtre de l'Académie Française) şi scenarist pentru micile şi marile ecrane.

*****

Perceval le Simple - varianta 2000
(cronică de Andreea Răsuceanu)
Ce-aţi face dacă într-o zi aţi afla că aveţi în voi ADN-ul lui Iisus Hristos, conţinut în Giulgiul din Torino şi implantat celulei care aţi fost iniţial? V-aţi simţi privilegiaţi, pătrunşi de un fior mistic nemaisimţit înainte, revoltaţi, dezorientaţi? Sau toate acestea, pe rând?

Jocuri de interese după tipic american, crize mistice şi mult umor, cam aşa am putea rezuma romanul lui Didier van Cauwelaert, deţinător al premiului Goncourt pe anul 1994. Un tânăr american din Connecticut descoperă într-o zi, în plină criză existenţială, la vârsta-cheie de treizeci şi doi de ani, că ar putea fi clona lui Hristos. Trecând iniţial prin toate fazele amintite mai sus, Jimmy se va dovedi în final singurul individ lucid şi moral în piesa absurdă care va deveni viaţa sa de când autorităţile americane îl vor căuta pentru a-l recupera astfel pe protagonistul-cheie al unui experiment ce urmează să revoluţioneze întreaga lume. Jimmy, îngrijitor de piscine şi suferind în dragoste, se autodefineşte amar: Un îngrijitor de piscine, un tip din cartierele amărâte care-şi petrece toată ziulica la cei bogaţi ca să le verifice filtrele şi pH-ul şi care se întoarce seara în garsoniera lui de douăzeci de metri pătraţi cu vedere spre zidul din faţă şi cu un pat uriaş ca să uite de toate celelalte. Dar în momentul în care bomba explodează şi află despre potenţiala sa origine divină, se trezeşte în mijlocul unei adevărate nebuloase care implică deopotrivă Biserica, Guvernul american şi societatea. În vreme ce Biserica respinge argumentul ştiinţific şi se arată sceptică, oficialii americani caută să demonstreze încă o dată statutul Statelor Unite de cea dintâi putere mondială (însuşi preşedintele Bush devine personaj, la fel ca şi ex-preşedintele Bill Clinton), cercetătorului ştiinţific oficial al americanilor, Irwin Glassner, alcoolic şi oportunist, i se pare că întrevede o posibilitate de a se reafirma şi a reintra în cea dintâi linie de la Casa Albă, Jimmy se trezeşte în ipostaza de victimă, într-o poziţie căreia nu ştie cum să-i facă faţă dar pe care şi-o asumă cu responsabilitate şi începe să-şi pună întrebări legate de rostul lucrurilor în lume. În miezul tuturor controverselor, aclamat de unii, contestat de ceilalţi, Jimmy caută să descopere sensul unei transcendenţe în care crede cu adevărat, în vreme ce autorităţile americane vor să-l transforme într-un Iisus minune, renăscut, un nou avatar al puterii Statelor Unite: Un Isus-clonă, un Christos de sinteză la dispoziţia noastră, un Mesia made in USA care va predica în întreaga lume vorbele Domnului, care va întruchipa pax americana, care îi va împăca pe evrei şi pe arabi în numele umanităţii sale garantate in vitro - pentru că, Dumnezeule, Isus este recunoscut ca profet şi de Talmud şi de Coran! Convertit într-o figură christică, chinuit de îndoială şi inocent, prototip al idiotului îndumnezeit, Jimmy reuşeşte să resusciteze sensibilitatea adormită a oamenilor, să le trezească conştiinţele, scena flagelării finale constituind climaxul poveşti unui drum al crucii care ţine cititorul cu sufletul la gură prin îndrăzneala sa fără precedent, stârnindu-i deopotrivă revolta şi simpatia.


Romanul urmează a fi ecranizat de regizorul Alexandre Aja.

"Evanghelia după Jimmy este un miracol în sine, o lecţie deschisă despre cum să crezi incredibilul şi cum să iubeşti ceea ce nu poţi cunoaşte. Un roman iconoclast, feroce şi plin de tandreţe!" (Lire)

"În Evanghelia după Jimmy, Didier van Cauwelaert, un fel de deus ex machina în faţa Eternităţii, se amuză copios. Punând laolaltă referinţe biblice, studii ştiinţifice şi analize sociologice, scriitorul obţine un roman plin de suspans şi de omenesc." (L'Express)



Fragment din carte
Când te crezi Dumnezeu, n-ai cum să te-ndoieşti de tine. Cu ochi gravi şi surâs forţat, se scrutează ca în faţa oglinzii. Dacă n-ar fi, în clipa de faţă, cei mai celebri oameni de pe pământ, ar fi greu de stabilit de partea cui este victoria. De altfel, în planul cifrelor, nici acum nu se ştie, chiar dacă, din punct de vedere politic, a fost nevoie, la un moment dat, să fie oprite operaţiunile de renumărare. Doar nu era să rămână ţara fără preşedinte doar pentru câteva mii de voturi lipsă.

Alesul întinde braţul automat, de parcă ar deschide o uşă. După cele cinci secunde protocolare, întrerupe strângerea de mână. Predecesorul i-a predat codurile nucleare, inventarul şi cele câteva secrete de apărare administrate direct de Preşedinţie, care acum stau stivă pe masa de acaju: poate să se ducă pe pustii.

Fostul locatar al Casei Albe îşi închide servieta de piele, cu o figură maliţioasă pe care George W. Bush o cataloghează de îndată ca fiind nelalocul ei. Bill Clinton aruncă o ultimă privire în jur, se întoarce spre uşă. Face trei paşi, se întoarce şi, în timp ce-şi deschide din nou servieta, spune cu un ton voit neutru:
- Ah, de fapt, l-am clonat pe Christos.

Scoate un dosar verde, îl aşază în vârful stivei şi pleacă.


- Cum te cheamă, micuţule?

Îl privesc pe omul în halat, care surâde cu faţa numai riduri. E altul decât adineaori, dar întrebarea-i tot aia. Încerc să vorbesc, dar gâtlejul mă ustură la fel de tare.
- Zi-mi cum te cheamă.

Scutur din cap. Îşi curmă surâsul ca să respire şi repetă ceea ce doctorul de dinainte îmi povestise de trei ori la rând: mergeam de unul singur pe stradă, în toiul nopţii, iar maşina familiei Wood s-a oprit. Dindărătul geamului, cucoana mă atenţionează, iar domnul îmi face cu ochiul. M-au adunat de pe drumuri şi m-au adus aici pentru că nu vorbeam şi pentru că pijamaua şi părul îmi erau arse. Dau din cap ca să-i fac plăcere. Îmi amintesc prea bine. Ba chiar sunt singurele amintiri pe care le am. Înainte de asta - doar vâlvătaia, oameni care strigă, lumina puternică şi cam atât.
- Hai, nu fi rău, zi-mi cum te cheamă!

Nu mai surâde, îşi pierde răbdarea: o să se enerveze şi o să mă pedepsească. Îmi ridic capul de pe pernă şi mişc buzele. Se apleacă spre mine ca să audă. Spun:
- Jimmy.

Îmi cere să repet. Mă doare rău în gât, dar de data asta a priceput. Îşi aşază degetele pe mâna mea şi mă loveşte încet de mai multe ori. Sper că de-acu' o să mă lase în pace. Se uită la iepurele de pe aşternut. Iepurele de pluş pe care mi l-au dat, cel cu un ochi lipsă şi smotocit, pe care l-au strâns la piept alţi copii ca să nu-i mai doară aşa de rău. Lipseşte o parte din "i"-ul de pe morcovul pe care-l ţine în braţe, dar se poate totuşi citi "Jimmy".

Pleacă dintr-odată, fără să-şi ia la revedere. O să vorbească, pe culoar, cu cei doi Wood. Mă privesc, cu degetele lipite de geam. Doamna se întoarce, acoperindu-şi ochii. Domnul surâde, dar nu ca doctorii. Un adevărat surâs din suflet, cu bunătate; un surâs care te întremează. Vrea să mă încurajeze, dar nu mi-e teamă. Ieri, în maşină, mi-au spus că aveau doi fii ce urmau să plece în curând în treaba lor şi că locuinţa avea să rămână cam goală.

Adineaori, când i-au lăsat înăuntru, i-am întrebat dacă nu cumva aveau o piscină. Au răspuns că nu, că e prea scump, şi că o să dea poza mea la ziar, ca să mă recunoască familia şi să vină să mă ia. Atât doar că n-am familie. Asta ştiu sigur. Am tot văzut familii în benzile desenate pe care mi le-au dat odată cu iepurele. Părinţi precum cei doi Wood, cu copii, piscină şi câini. Mi-aş fi amintit. Singura chestie pe care am recunoscut-o aici au fost doctorii.

De pe culoar, doamna Wood îşi aşază vârful degetelor pe buze şi apoi suflă peste ele uitându-se la mine. Nu ştiu ce-nseamnă, dar pare drăguţ, aşa că îi răspund cu acelaşi gest.

O să vină o zi când o să mă cheme Jimmy Wood, când voi merge la şcoală, voi spune bună ziua, tată, mulţumesc, mamă, când voi avea o viaţă de-adevăratelea, ca în benzile desenate, chiar dacă nu avem piscină.


De paisprezece ani încoace, Irwin Glassner se străduia să înlocuiască alcoolul cu religia. Spre deosebire însă de preşedinte, care, potrivit surselor oficiale, nu mai punea strop de băutură în gură, el se îndoia de Dumnezeu în fiecare seară la ora şase şi se pilea sistematic de trei ori pe săptămână. Aşa încât, în ciuda rolului său activ de consilier ştiinţific pe timpul campaniei, fusese îndepărtat cu grijă din primul cerc al Casei Albe. De când se schimbase puterea, nu se mai întorsese la Washington, aşa că a primit cu uimire convocarea la un mic dejun considerat informal. Se aşteptase la o întâlnire în doi, de reconciliere, cu fostul său tovarăş de băutură, dar când colo i-au deschis uşa Biroului Oval, unde o duzină de persoane stăteau de jur împrejurul cafetierei de argint de lângă şemineu.
- Pofteşte înăuntru, Irwin.

Tonul era sec, liniştea apăsătoare, şi nu mai rămăsese decât un singur scaun liber. Irwin Glassner a intrat salutându-l pe preşedinte. Nimeni nu s-a ridicat. Doar jumătate din feţe îi erau cunoscute: colegul său universitar, biologul Andrew McNeal, trei dintre "durii" cabinetului, ca un soi de gardă personală a preşedintelui, un consilier religios şi un obişnuit al Casei Albe, scenaristul Buddy Cupperman.
- Irwin Glassner, specialist în clonare, îl prezentă George W. Bush cu o voce grăbită. Prin urmare? continuă el întorcându-se către pastorul Hunley.
- Prin urmare, poziţia Sfântului Scaun nu s-a schimbat, domnule preşedinte: oficial, giulgiul este considerat o icoană, nu o relicvă.
- Cu toate astea, ştiinţa l-a autentificat, nu?
- Ştiinţa, da... confirmă pastorul Hunley cu un regret mimat.

Tele-evanghelist vedetă, Jonathan Hunley adăuga talentelor sale oratorice un fizic de tenisman, o gândire s-o priceapă tot omul, prietenia familiei conducătoare şi o avere estimată la optzeci de milioane de dolari. Era capul Bisericii Marii Reîntoarceri, curent neomesianic ce pregătea generaţiile din era telecomenzii pentru venirea Judecăţii de Apoi.
- La Simpozionul de la Roma din 1993, sublinie profesorul McNeal, comunitatea ştiinţifică internaţională s-a pronunţat în favoarea autenticităţii. De-a lungul timpului însă, Vaticanul a avut constant rezerve faţă de Sfântul Giulgiu...
- Linţoliu, corectă George Bush iritat. Giulgiul e doar cârpa care se pune pe faţă. Nu-i aşa?

Consilierul religios aprobă. Irwin Glassner privea pe rând cele două postere, fixate pe un paravan, ce înfăţişau pânza de in pe care se întipărea, în mărime naturală, imaginea faţă-verso a schingiuitului: la stânga fotografia pe contrast puternic, la dreapta negativul. Se întreba ce caută acolo. După ştiinţa sa, Statele Unite demonstraseră în anii optzeci că Linţoliul din Torino era o pictură din Evul Mediu. Urmărise însă de la distanţă tot procesul de contestare. Îndrăgostit lulea de o franţuzoaică, director de cercetare la INRA1, îşi petrecuse opt ani împreună cu ea într-o suburbie pariziană, clonând vaci. Pentru el, manipularea fiinţelor vii era mult mai pasionantă decât studiile arheologice asupra unei străvechi pânze sacre. Îi trecu prin cap că George W., ca să sublinieze misiunea divină cu care amesteca mandatul prezidenţial, era ispitit de proiectul de a aşeza imaginea sfântă lângă stelele de pe drapelul american, şi îşi înghiţi un surâs.
- Ce-ar trebui să ştiu despre Linţoliu?

Întrebarea preşedintelui părea limpede, dar apropiaţii ştiau s-o descifreze cum se cuvine: cerea să i se facă o sinteză a ceea ce era capabil să priceapă, în aşa fel încât aceste explicaţii să nu-i obtureze propriul instinct - singura latură a inteligenţei sale care-i inspira încredere.

Profesorul McNeal, director al departamentului de biologie de la Universitatea Princeton, se ridică pe picioarele lui micuţe şi se apropie de cele două postere, cu graba hotărâtă a unui intermediar care speră să izbutească o vânzare. Era una dintre persoanele care petrecuseră cel mai mult timp lângă Linţoliu. Şef de expertiză ştiinţifică în cadrul STURP, s-a dus la Torino în 1978 împreună cu o echipă de patruzeci de cercetători şi şaptezeci şi două de lăzi cu materiale.
- Domnule preşedinte, ne aflăm în prezenţa unei pânze îngălbenite de in, lungă de patru metri treizeci şi şase şi lată de un metru şi zece, reprezentând imaginea unui om biciuit şi crucificat conform relatărilor din Evanghelii. În vârstă de circa treizeci de ani, era tipul de yemenit arhaic, măsura un metru optzeci şi cântărea între şaptezeci şi optzeci de kilograme. La dreapta, pe negativul fotografiei făcute de către Secondo Pia, veţi vedea foarte limpede urmele flagelării şi ale diverselor răni, conforme, din toate punctele de vedere, cu descrierile din Noul Testament - de unde şi numele de "Cea de-a cincea Evanghelie" dat Giulgiului. Ar fi însă mai potrivit să vorbim despre "Prima Evanghelie", fiindcă e singura, dacă mă pot exprima aşa, contemporană cu faptele.

Biologul îşi deplasă degetul, urmând contururile acelei siluete cu braţe încrucişate.
- Imaginea corpului imprimată în fibre este un soi de arsură, monocromă şi superficială: de fapt, este vorba despre o deshidratare a celulozei, de origine necunoscută, pe care am putut-o defini ca fiind rezultatul unei oxidări acide bruşte, care a dat naştere unor cromofori alfadicarbonili.
- Mai concret, ceru preşedintele.
- Culoarea galbenă. De parcă o degajare brutală şi foarte scurtă de lumină - emanând din trup după dispariţia sa, pentru că întipărirea s-a făcut în plan - ar fi ars suprafaţa ţesăturii. Am încercat în zadar să reconstituim fenomenul în laborator. Imaginea nu poate fi reprodusă; prin urmare, poate fi considerată imposibil de falsificat. Aş mai adăuga că nu a îmbătrânit, aşa cum ar fi făcut o pictură, şi că cele trei incendii pe care le-a suferit pânza nu au alterat-o: nici timpul, nici agresiunile exterioare nu o pot atinge. Pe scurt, aş spune că avem sub ochi elementul fondator al religiei creştine, mărturia sa esenţială şi proba sa ştiinţifică.
- Fericit cel ce crede fără să fi văzut, aruncă pastorul Hunley, care propovăduia în direct la televiziune două ore şi jumătate în fiecare duminică.

Preşedintele îi privea alternativ pe cei doi, rapid şi sacadat, cu o mişcare de pasăre. Apoi spuse:
- Nu văd în ce măsură dovada ştiinţifică a Învierii ar putea slăbi fericirea credincioşilor.
- Uneori e nevoie să semeni îndoială ca să poţi aduna credinţă, aminti tele-evanghelistul, care, ca un bun profesionist, ştia să păstreze suspansul pe platoul său de cult, între două calupuri de publicitate. Se cuvine ca Biserica să rămână prudentă în faţa miracolelor.
- Dar nu în exces, obiectă preşedintele. Ştiu bine că Apocalipsa vesteşte dispariţia credinţei înainte de întoarcerea lui Mesia, dar de aici şi până la a-i îndepărta pe credincioşi şi a te mândri cu scăderea numărului lor e o distanţă periculoasă. Nu aşa se guvernează.

Cu o mişcare din bărbie, îi dădu cuvântul profesorului McNeal, care se deplasă către al doilea poster şi atrase atenţia că, pe imaginea pozitivă, aşa cum apărea ea în timpul expunerii publice, se putea constata că urmele de sânge erau de un roşu-aprins, de o surprinzătoare prospeţime, cu toate că, de-a lungul secolelor, degradarea hemoglobinei ar fi trebuit să le facă brune.
- Sigur nu e vopsea? întrebă Irwin Glassner, care, pricepând din ce în ce mai puţin rostul prezenţei sale aici, ţinea morţiş s-o justifice.
- Absolut. Am făcut toate testele posibile: microscop, raze X, ultraviolete, infraroşii, fluorescenţă, reflectometrie, VP8 de la NASA: nu există nici cel mai mărunt pigment în fibre. Iar diferitele analize confirmă că este vorba despre un sânge din grupa AB.

Biologul se întoarse către un bărbat reţinut, îmbrăcat în gri, aşezat pe marginea unui fotoliu amplu, un bărbat care, cu o voce exactă şi domoală, scormonind tăcerea la fiece virgulă, completă concluziile: unghiul şiroaielor de sânge exprima mişcările corpului în timpul respiraţiei, rănile post-mortem se deosebeau de celelalte leziuni şi, contrar iconografiei religioase, plăgile scoteau la iveală faptul că nu palmele, ci încheieturile fuseseră străpunse de cuie, pentru că, altfel, mâinile s-ar fi sfâşiat sub povara trupului. În privinţa împunsăturii de lance, vârful acesteia alunecase pe cea de-a şasea coastă, după care a perforat pericardul, umplut de serozitate, şi auriculul drept, plin de sânge.
- De aici şi fraza din Evanghelia după Ioan, sublinie McNeal: "A ieşit apă şi sânge".
- Şi sângele ăsta, dacă despre sânge e vorba, de ce n-ar fi putut fi adăugat cu pensula?

Toată lumea se întoarse către Buddy Cupperman, cu un amestec de neîncredere şi de interes. Roşcovanul masiv, ciufulit şi şleampăt, era singurul fost colaborator al lui Clinton care fusese păstrat în funcţie.
- Cu neputinţă, îi răspunse biologul. Nu există nici un traseu direcţional. Amprenta sanguină este un decalc: nu poate fi obţinută decât învelind într-o pânză un cadavru de crucificat. Care cadavru a părăsit cearşaful fără să smulgă nici un strop de sânge coagulat şi nici cea mai măruntă fibră din pânză. E vorba despre o IRFC: o imprimare-retragere-fără-contact, cu totul inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific. O dovadă dacă nu a învierii lui Isus, măcar a dematerializării lui.
- Cu toate acestea, în 1988, obiectă Buddy Cupperman, trei laboratoare, între care şi cel al Universităţii din Arizona, au folosit datarea pe bază de carbon, stabilind că pânza a fost ţesută între 1260 şi 1390.

Câteva persoane şi-au dres vocea, s-a auzit un scârţâit de scaun şi sunetul discret al unei ceşti puse înapoi în farfurioară. Pe genunchiul drept al preşedintelui, stiloul cu capacul pus ciocănea nervos în blocnotesul neînceput. Fost autor de succes venit de la Hollywood printre bagajele lui Ronald Reagan, consilierul pentru afaceri externe Buddy Cupperman supravieţuise timp de patru administraţii. I se datorau mai multe strategii în egală măsură controversate şi eficiente, cum ar fi vânzarea clandestină de arme Iranului în schimbul eliberării ostaticilor americani, în acelaşi timp cu finanţarea rebeliunii contraşilor din Nicaragua, încălzirea relaţiilor cu Coreea de Sud via susţinerea sectei Moon, precum şi construirea unor scenarii cu câţiva "răi" de serviciu, precum Muammar Gaddafi şi Saddam Hussein. Dacă cel dintâi personaj nu se potrivise cu rolul încredinţat, de cel de-al doilea Cupperman era destul de mulţumit, fiindcă le făcuse numeroase servicii. Când apăreau probleme interne, atunci când se impunea de urgenţă o diversiune, făcuse din tiranul mustăcios eroul mai multor episoade de suspans, câteva puse în scenă de Bush tatăl şi de Clinton, cu rezultate amestecate. Era însă anevoios să-i reproşezi lui Cupperman o idee: treaba lui fiind să elaboreze situaţii, intrigi şi dezvoltări noi, el sugera cu o nesecătuită imaginaţie totul şi contrariul acestui tot. De fiecare dată, preşedintele era cel care alegea şi care apoi plătea oalele sparte, în general sacrificând pe altarul opiniei publice un consilier mai puţin productiv decât Buddy Cupperman, căruia doar talentul îi justifica influenţa şi longevitatea.

Trecerea sa în câmpul advers liniştise puterile financiare care guvernau ţara sub pavăza alternanţei electorale: Cupperman la Casa Albă era garanţia unei anumite continuităţi în relaţiile internaţionale. Aşa stând lucrurile, George Bush junior, care îi detesta delăsarea de chefliu agnostic, îl repusese în funcţie nu atât pentru a-i folosi ideile, cât pentru a evita să i le ia democraţii.
- De ce o datare cu gaz carbonic? se interesă preşedintele.

O tăcere stânjenită puse în evidenţă clinchetul linguriţelor.
- Carbonul 14, domnule preşedinte, îl corectă cu delicateţe Irwin Glassner, este un atom radioactiv prezent în orice materie vegetală sau animală, într-o manieră infinitezimală şi constantă. La moartea unui organism, C14 se dezintegrează puţin câte puţin, potrivit unei legi matematice imuabile. Aşa încât, cântărindu-l, vechimea acelui organism poate fi stabilită cu exactitate.

Preşedintele îl măsură din cap până-n picioare pe vechiul său prieten din copilărie, tovarăş al anilor de nesiguranţă pe care îl revedea mereu, cu un amestec de stinghereală şi de emulaţie. Glassner, pe care îl invidiase multă vreme pentru dezinvoltură, pentru felul în care ţinea la băutură, pentru cultura şi mediocritatea liniştitoare a părinţilor săi, ajunsese o epavă. Exista totuşi dreptate pe lume!
- După dumneata, Irwin, poate fi considerat fiabil?
- C14 are reputaţia că e infailibil, domnule.
- Cu toate astea, interveni Buddy Cupperman scoţând din buzunar nişte fişe soioase, carbonul vostru a datat nişte cochilii de melci încă vii ca fiind de-acum 24.000 de ani, cele cinci măsurări succesive ale sitului din Jarmo au dat o diferenţă de cinci secole, mumia 1.770 de la Muzeul din Manchester acuză un decalaj de o mie de ani între schelet şi bandaje, iar un laborator din Tucson a datat recent un corn viking ca fiind din 2006, adică proiectând în viitor un obiect vechi de un mileniu şi jumătate... Scuzaţi-mă, dar, în materie de tehnică infailibilă, eu încă prefer pendulul.

Bush îşi încleştă maxilarele şi întrebă de ce Statele Unite nu aplicaseră Giulgiului lui Christos o metodă de expertiză mai edificatoare.
- Cândva, domnule preşedinte, a fost poate convenabil, pentru noi, să validăm ipoteza unui fals medieval.

Omul în gri vorbise cu o voce hotărâtă şi calmă. Ajuns în centrul atenţiei, îşi scoase ochelarii şi îi şterse.
- De ce, mă rog? se iţi preşedintele. Ca să slăbim credinţa în Dumnezeu şi să le dăm o mână de ajutor duşmanilor religiei?
- Ca să ne putem permite să lucrăm în linişte.

Împărţit între slava lui Dumnezeu şi interesul naţional, Bush tăcu o clipă. Apoi intersectă privirea nedumerită a lui Irwin Glassner, spunându-i omului în gri:
- Prezentaţi-vă!
- Dr. Philip Sandersen, hematolog şi genetician. Am participat la studiile STURP de la Torino, în 1978. Analiza probelor pe care le-am prelevat au arătat perfecta conservare a sângelui, datorată probabil acţiunii inhibitoare a smirnei şi aloiei ce impregnau ţesătura. Prezenţa albuminei atestă că e vorba despre sânge uman, iar cea a bilirubinei confirmă faptul că subiectul a fost îndelung torturat.

Se exprima mişcându-şi sprâncenele cu o încetineală elegantă şi cu tonul modulat al celor care se ascultă vorbind, conştienţi de efectul pe care îl stârnesc.
- Am început cercetările asupra ADN-ului, însă îmi era necesar mai mult sânge. Când am fost solicitat de către cardinalul Paznic al Giulgiului să supraveghez prelevările din 21 aprilie 1988, destinate datării cu carbon, am profitat, după ce acestea au fost efectuate, ca să plasez nişte benzi adezive pe cele cinci răni, acolo unde concentraţia sanguină era cea mai intensă.

Nevenindu-i să creadă, Irwin Glassner îl asculta pe colegul său mărturisind, perfect împăcat cu sine, cu un licăr de mândrie patriotică în ochi, că sustrăsese fără ruşine, în interes personal, sângele lui Christos de pe icoana cea mai bine păzită din lume. Uşor aplecat în faţă în fotoliul său din catifea albă, doctorul Sandersen îşi înfăţişa nelegiuirea ca pe o contribuţie la cercetarea ştiinţifică americană, şi tuturor li se părea ceva normal.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer