Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Mantia de stele


Milorad Pavić, traducere de Mariana Ştefănescu, cronică de Andreea Răsuceanu

07.05.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Milorad Pavić
Mantia de stele
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Mariana Ştefănescu



*****

Intro
Prozator, poet, traducător şi reputat istoric literar, Milorad Pavić s-a născut în 1929 la Belgrad, într-o familie de scriitori şi erudiţi sârbi. Absolvă în 1954 Facultatea de Filozofie a Universităţii din Belgrad şi îşi dă doctoratul în literatură comparată la Zagreb. Îşi începe în 1963 cariera academică la Sorbonna, apoi conferenţiază la Viena, Freiburg, Moscova şi Padova. Predă literatură la universităţile din Novi Sad şi Belgrad, pentru a se dedica apoi în exclusivitate scrisului. Debutează în 1967, cu un volum de poezii, Palimpsesti (Palimpseste), urmat de o serie de culegeri de nuvele, printre care Konji svetoga Marka (Caii Sfântului Marcu, 1976). Consacrarea literară internaţională îi este adusă de Dicţionarul khazar. Roman-lexicon în 100.000 de cuvinte (Hazarski recnik. Roman-leksikon u 100.000 reci, 1984). Publică apoi povestiri, cum ar fi Izvrnuta rukavika (Mănuşa întoarsă, 1989), dar mai ales romane: Peisaj pictat în ceai (Predeo slikan cajem, 1988), Partea lăuntrică a vântului. Roman despre Hero şi Leandru (Unutrasnja strana vetra ili roman o Heri i Leandru, 1991), Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit (Poslednja ljubav u Carigradu. Prirucnik za gatanje, 1994), Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit (Zvezdani plast. Astroloski vodic za neupcene, 2000), şi Teatru pe hârtie (Pozorište od hartije, 2007). A publicat studii monografice despre barocul sârb şi simbolism. Scrierile sale sunt traduse în peste 80 de limbi. Din 1991 este membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte.

*****

Milorad Pavić - romanul-horoscop şi alchimia naraţiunii
(cronică de Andreea Răsuceanu)
După Dicţionarul khazar, roman scris sub forma unui lexicon şi Ultima iubire la Ţarigrad, un îndreptar de ghicit în cărţile de tarot, ori romanul-clepsidră Partea lăuntrică a vântului, excentricul scriitor sârb, deopotrivă autor al unor valoroase studii de literatură comparată, traduceri şi versuri, propune o nouă formulă literară - care presupune reconstituirea unei hărţi astrale, a unui horoscop care, interpretat în mod corect, va da la iveală misterioase corespondenţe menite să recreeze povestea personajului central. Pentru cei familiarizaţi cu "misterele" lui Pavić, care vor desluşi fără întârziere mecanismele de citire a cărţii, romanul va însemna încă o enigmă literară rezolvată, o mostră de hiperliteratură de cea mai bună calitate şi o reîntâlnire cu un soi de scriere criptică, încifrată, a cărei rezolvare nu suportă amânare. Pentru ceilalţi, atenţie: Pavić este pentru connaisseuri, pentru cei dispuşi să se iniţieze în cărţile lui ca într-un mister, pentru pasionaţii de cifruri secrete, de hermeneutici diverse, de infinite şi subtile trimiteri culturale. Romanele lui se citesc şi se recitesc şi, cel mai important, aşa cum spune şi autorul, fiecare cititor îşi află propria rezolvare a misterului, căci fiecare cititor are o proprie cheie de decriptare a sa. Într-un interviu, Pavić amintea că despre scriitori se vorbeşte inutil de mult, le sunt lăudate inteligenţa şi talentul, în vreme ce nimeni nu vorbeşte şi despre cititori şi despre inteligenţa şi talentul lor: cărţile lui sunt scrise pentru aceşti cititori, dotaţi cu inteligenţă şi talent, care încetează să mai fie nişte instanţe abstracte, ori concepte, devenind parte din scrierea însăşi, un soi de naratori omniprezenţi, aflaţi într-un permanent dialog cu naratorul.

Şi acum, despre roman. O tânără pariziancă se trezeşte într-o dimineaţă într-un alt pat, într-o altă ţară, într-un alt secol: tânăra misterioasă, tunsă chilug, care foloseşte parfumul Black Bvlgari unisex şi locuieşte în arondismentul XVIII în Paris devine teribila Filipa, femeia-Scorpion a cărei muşcătură otrăvită poate ucide, care trăieşte în prag de secol XV în Serbia medievală. Organizată sub forma a şase poveşti de iubire, ce au în centru şase perechi zodiacale, cartea urmăreşte de fapt întrupările fetei al cărei nume trebuie aflat de cititor la sfârşit pentru a-i ajuta pe ea şi pe iubitul ei, Minotaurul, să-şi împlinească povestea de iubire. Ascuns într-o anagramă, numele are o mulţime de rezonanţe, trimiţând cu subtilitate la diferite personaje şi poveşti mitice, camuflate cu dibăcie în text sub identităţile personajelor. În prima poveste, cheia o constituie un seif achiziţionat de la un anticar, în care personajul Leu descoperă trei obiecte: un inel de rubin, o cărticică ferecată într-un acoperământ lucrat în sideful carapacei de broască ţestoasă, în care stă scris cu litere stacojii un descântec străvechi şi o plăcuţă metalică, pe care sunt notate caracteristicile zodiei Leului şi este desenată o harta astrală. Obiectele, sau avatarii lor, se vor regăsi strecurate cu subtilitate şi în alte părţi ale romanului, şi vor constitui semnele de la care pleacă schema de rezolvare a enigmei. Din secolul XXI, naraţiunea ne va purta către secolul al XV-lea, unde Filipa Avranezoviş (Scorpion) ameninţă viaţa voievodului Jeremija, dar va sfârşi prin a-şi ucide accidental propriul iubit, un frumos Vărsător. Pe urmele aventurilor metempsihotice ale misterioasei parizience ne vom trezi într-o nouă întrupare a sa, în cadrul unei poveşti unde un Capricorn născut sub o stea nenorocoasă se va însura cu o misterioasă necunoscută, într-un vis pe care i-l prezic întâmplări petrecute în realitate consemnate de către narator într-un pistic, un fel de oracol, un bucvariu menit să decripteze - aflăm astfel că, dacă cel care visează intră în realitate într-o pădure unde vede două păsări, una ciugulind un fruct de anul acesta şi cealaltă unul de anul viitor, a doua (şi cea care nu cântă) va fi visată de către cel care se căsătoreşte în vis iar ea va opri cu privirea ceasul de la mâna mirelui, aşa cum se face înaintea cununiei. Un ceas vechi, care nu mai măsoară timpul, poartă la gât şi femeia din prima poveste, dar el mai apare şi în alte momente-cheie ale naraţiunii. Iar dacă în următoarea poveste Teodora (născută în zodia Peştilor) va descoperi că timpul îi este furat de kir Spiridon, un negustor (Săgetător) din veacul al XVIII-lea care aduce "mătăsuri de culoarea viermelui" de peste Bosfor, din Ţarigrad, în cea de-a cincea istorie Arhondula (Fecioară) află taina casei inexistente pe care i-o lăsase moştenire bunicul ei, iar aflarea tainei este dublată de întâlnirea cu perechea ei astrală, un Geamăn. Ultima poveste conţine şi cheia întregii naraţiuni - în dezlegarea enigmei legate de numele unei femei misterioase, iubită a Minotaurului, cel care urăşte viitorul şi îşi uită iubirea, cufundat într-un vis care nu-i aparţine... Trimiterile la anabază, catabasă, la urcarea şi coborârea gamelor, la aşa-numita "scară a diavolului" care, odată coborâtă, eliberează fiinţa de frica de iubire, la cititul "în cruciş" constituie diversele modalităţi de citire şi descifrare a romanului. De asemenea, invocarea imaginii lui Henri al II-lea, împăratul roman canonizat, a cărui mantie înstelată se află într-adevăr în Muzeul Diocezei din Bamberg, reprezintă un indiciu, mai ales că singura carte pe care o mai citeşte Leul este Mantia de stele a împăratului Henri II...

Alte indicii pentru cititor - cea de-a treisprezecea zodie, învăluită în mister ca şi cea de-a treisprezece limbă a Babelului, mantia de stele a lui Henri al II-lea, autentică, dăruită acestuia de către un conte italian, pe care apar o hartă astrală, dar şi unele figuri mitice misterioase şi câteva ipostaze ale lui Hristos, ori poate chiar şi mantia de stele a Cunigundei, cucernica sa soţie, înfăptuitoare de miracole. De asemenea, imaginea atotstăpânitoarei Venera, cea care guvernează întâmplările din întreaga carte, ori figura lui Dionisie Areopagitul, naratorul pretins al poveştilor.

Fie că veţi alcătui harta conjuncturilor astrale despre care se vorbeşte în carte, fie că veţi urca şi coborî gamele ori veţi pune pe hârtie schema semnelor din carte, labirintul vă va duce cu siguranţă undeva - iar scopul autorului este ca acest "undeva" să fie o altă treaptă a înţelegerii personale.

De reţinut ar fi o altă afirmaţie a lui Milorad Pavić, care spune că scriitorul este acela care găseşte puntea, locul în care lumea reală se întâlneşte cu cea fantastică - mai exact, cel care descoperă că lumea noastră şi cea de dincolo sunt unul şi acelaşi lucru... Prin urmare, cum literatura lui Pavić este însăşi viaţa, iar lumea din carte chiar lumea noastră, exerciţiul de inteligenţă la care ne provoacă capătă însăşi miza unei confruntări cu limita, din care am putea înţelege că spaţiile pe care aceasta le desparte sunt, de fapt, unul şi acelaşi...


Notă: O altă carte a lui Milorad Pavić - Teatru pe hârtie (Pozoriste od hartije) - se află în curs de traducere la editura Humanitas Fiction.



Precuvântare
Într-o dimineaţă m-a trezit simţământul că am devenit nepoata sufletului meu. Semnul zodiacal în care mă născusem nu mai era acelaşi. Mai mult, m-am trezit într-un aşternut absolut necunoscut şi într-o limbă străină aducând cu rusa. Limbă în care şi scriu aceste cuvinte. Eu de fapt trăiesc în arondismentul XVIII din Paris, sunt tunsă chilug şi folosesc parfumul unisex Black Bvlgari. Franceza este limba mea maternă, sunt născută în zodia Racului. Am dormit la un hotel parizian împreună cu iubitul meu şi am visat un fel de apă deasupra mea. M-am trezit în secolul al XV-lea nemaiştiind nici o iotă în franceză. Acum vorbesc o limbă ciudată de care se slujesc pescarii de pe un fluviu mare. Numele meu este Filipa Avranezoviş, am cincisprezece ani şi mă pregătesc să ucid pe cineva. Nu mai sunt în zodia Racului, ci a Scorpionului, iubitul meu nu mai este cel din Paris, care era Leu - acum sunt îndrăgostit până peste urechi de un băiat care e Vărsător. Care poartă pe falus un ditamai inelul cu pecete şi cu care mi-am pierdut pentru a doua oară fecioria...

Nu cutez să mai adorm, fiindcă mi-e teamă unde mă voi trezi a doua zi de dimineaţă... Consemnez toate astea ca măcar ceva din viaţa mea de până acum să stea mărturie, fiindcă eu nu-mi mai amintesc nimic din numele meu franţuzesc. Măcar că ştiu că e primul şi cel adevărat. Poate că o fi cineva la Paris care îşi vede mai departe de viaţa mea de acolo, care continuă să poarte acest nume născut sub semnul Racului, în vreme ce eu mă canonesc aici.

*
Mai devreme sau mai târziu, tot o să adorm. De ce mă tem, de aia o să adorm. Şi nu numai o dată. Dar acum ştiu pe ce mă bazez. M-am afundat în visele mele care stau unele în altele precum păpuşile ruseşti. Şi încetişor încep să mă ivesc. Dintr-un vis mititel într-altul măricel. Mă strecor anevoie din păpuşa roşie în cea albastră, din cea albastră în cea galbenă. Din nepoată ajung strănepoata sufletului meu.

A doua trezire m-a aruncat taman la sfârşitul secolului trecut, al XX-lea, în toiul unui război. Şi primul meu gând a fost: oare nu cumva îmi doresc ca după fiecare trezire să-mi pierd nevinovăţia? Dar n-a fost aşa. De data asta m-am trezit parte bărbătească, Capricorn. Am fost îndrăgostită (sau mai bine zis îndrăgostit) de o femeie cu privirea verde pe nume Dalona. Conduceam maşina înconjurat de o droaie de ţigani trubaci. Dalona era Berbec. Ochii ei ca două băşici ale fierii... Am dezvirginat-o folosind experienţa iubitului ei din "păpuşa" precedentă.

După a treia trezire am fost iarăşi femeie, azvârlită din nou în secolul XX. Purtam mănuşi cu ceas încorporat. Răspundeam la numele de Teodora, care se întreba dacă pe la şase amurgul îmi poartă sufletul, ori eu îl port pe el. Născută în zodia Peştilor, le scriam foştilor mei profesori, dar nu erau scrisori de dragoste. Am avut un potrivnic în secolul al XVIII-lea născut în zodia Săgetătorului.

A patra trezire m-a instalat într-o nouă limbă - greaca, iar din copilărie ştiam ceva ivrit. Eram născută în zodia Fecioarei, numele meu era Arhondula Nehama, ştiam să cânt la pian, ceea ce nu mă prea încânta. Eram iarăşi virgo intacta şi am făcut dragoste pentru prima oară pe un vapor cu un bărbat născut în Gemeni.

Ultima (până acum) trezire mi-a dat-o naşterea în zodia Balanţei, o iubire neîmpărtăşită şi vrăji cu duiumul, dar care n-au avut nici un spor. Iubitul meu (născut în semnul Taurului) nu ştia nici cum mă cheamă. În copilărie m-au învăţat să sărut pâinea care cade pe jos. Mă numeam Dionisia şi puţin mi-a lipsit să nu mor de vreo bombă...

*
Nu mai ştiu cine sunt ori dacă peste această ultimă trezire ar mai exista şi altele. Oare în câte "păpuşi ruseşti" mă mai aflu şi în câte alte limbi sunt închisă? Oare sub câte alte semne zodiacale m-am născut? Şi ce se află în afara ultimei "păpuşi"? Mai există oare şi alte constelaţii zodiacale în afara celor pe care le cunoaştem? Nu ştiu, dar din toate aceste treziri am învăţat ceva. Că oricâte lumi ar exista, un singur lucru este veşnic. Bucuria...

Acesta este un ghid astrologic pentru neiniţiaţi, aşa cum am fost şi eu înaintea primei "treziri". Un soi de ghid al vieţii mele de până acum. Autobiografia mea corală.

LEU ŞI RAC

LEU

- În viaţă totul se reduce la faptul dacă ai sau nu ai o lingură de aur acasă, îi plăcea să zică unui coleg de şcoală.

Eu vă voi spune că nu e chiar aşa. Viaţa şi banul se retrag de la mine precum valul de ţărm, deşi sunt născut în zodia Leului, deşi soarele îmi guvernează destinul, deşi în modesta noastră familie de profesori s-a moştenit o asemenea lingură de aur. Aparţinuse bunicului meu Nikola, purtându-i iniţialele, apoi unuia din unchii mei şi în fine mie. Nu semăna cu lingura din expresia rusească despre mâncatul caviarului cu lingura. Era ascuţită, marginea ei era atât de tăioasă că în caz de nevoie putea fi folosită în loc de cuţit. Avea şi un etui din piele cu un bumb de aramă, precum pipa din spumă de mare. Şi zăcuse zeci de ani într-un sertar.

Înaintea acestui război, când giuvaiergiii erau încă la mare căutare, i-am arătat-o unui bijutier belgrădean. Monograma se muruise şi trebuia curăţită. Ajunsă ca nouă, n-am mai pus-o în etui. Am hotărât să mă folosesc de ea. De fapt, probabil că am presimţit sărăcia lucie care avea să ne cuprindă pe toţi, şi atunci involuntar am decis să port cu mine lingura de aur. Într-un buzunar ţineam cutia cu pipa, iar în celălalt cutiuţa cu lingura de aur. De care mă foloseam la restaurant spre mirarea generală a chelnerilor şi clienţilor. De altfel atunci m-am şi rătăcit într-un soi de hăţiş al vieţii, cum zic ruşii "cu cât mai adânc în pădure, cu atât mai mulţi copaci". În anul acela aveam douăzeci şi şase de ani şi încetasem să mai citesc cărţi. În afara uneia singure. Tipărită la 1892 în germană şi având titlul Mantia de stele a împăratului Henric II...

Dar să mă întorc la povestea mea. Când am fost la acel bijutier care mi-a restaurat lingura am văzut o minunăţie de casă de bani de fabricaţie vieneză de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avea cam o tonă şi era de culoare ivorie. Broasca îi funcţiona încă impecabil. L-am întrebat de unde o are şi el mi-a spus că are bucuria colecţionării şi samsarlâcului de seifuri vechi. I-am făcut o vizită la una din somptuoasele vile din Senjak unde mi-a arătat trei seifuri de diverse stiluri şi dimensiuni. Două erau deschise şi se vedea interiorul capitonat cu pluş, al treilea era închis. Avea pe uşă un impresionant soare de aur.
- Ce e în al treilea? am întrebat.
- Nimeni nu ştie. E încuiat.
- De ce nu-l descuiaţi?

El descrise cu paşii o cruce pe pământ strunjind-o un pic când să-şi tragă piciorul şi zise:
- Glumiţi? Seiful ăsta e cumpărat fără cheie şi tot fără cheie se şi vinde.
- Cât face?
- La fel ca şi celelalte.
- Oare nu e prea mult pentru un seif fără cheie? îl întrebai, la care el se răsti:
- Deloc - îmi zise - gândiţi-vă un pic. Ce se ascunde de obicei într-un seif? Deci odată cu seiful dobândiţi şi o taină. Şi cine ştie ce încă altceva în taină...
- Îl cumpăr! am strigat, şi imediat am plătit şi am luat seiful. Am făcut rost de dinamită, am amorsat broasca şi încuietoarea a cedat. Înăuntru era un ineluş de aur cu rubin şi încă două lucruri care într-un fel mi-au schimbat destinul...

Pe lângă inel, în seif am găsit o plăcuţă metalică şi o carte minusculă cu coperte legate în carapace de ţestoasă albă. Pe plăcuţă era încrustată o bucată de cer cu constelaţiile Leului şi Racului. Pe fiecare stea era inscripţionat un cuvânt în scriere greacă. Dar denumirile stelelor nu erau cele arhicunoscute, pe care şi eu le învăţasem de demult. Se pare că acele nume de stele în greacă erau tainica lor alternativă.

Cartea legată în carapace de ţestoasă era un vechi manuscris bisericesc ornamentat cu scriere roşie...

Am îndesat inelul de damă în pipă, am pus cartea în bibliotecă, iar plăcuţa am luat-o cu mine. O priveam uneori în timp ce fumam.
- Oare o avea un mesaj? mă întrebam eu.

După câteva zile m-am luminat la gândul că poate numele stelelor trebuie înţelese aidoma cuvintelor în propoziţie. Şi că cerul e un soi de abecedar care se cere buchisit şi tălmăcit ca o lecţie ticluită din nume de stele. Dar cum anume? Eram total neabeţedat în alfabetul ceresc.

Mi-am amintit degrabă ce însemna Leu, a cărui constelaţie era prezentată pe o parte a plăcuţei.

Leul este al cincilea semn zodiacal iar eu sunt născut sub această zodie. Corespunde lunii de vară: între 22 iulie şi 23 august. Soarele guvernează această constelaţie. Leul este semn de foc, masculin, pozitiv şi activ şi nu este labil. Steaua dominantă a constelaţiei sale este Regulus, steaua albă regală, de două ori mai mare decât soarele... Mesajul acestei constelaţii sună astfel: "Oare cine te îndrumă şi-ţi dă să vezi cerul, mersul soarelui, să iscodeşti spuzeala stelelor aidoma unui mănunchi de flori şi în bună rânduială? Iar tu, ca un becisnic, îţi arunci mrejele asupra mea".

Având în minte această zicere zic eu criptică, m-am întrebat cum şi din ce colţ al cerului să încep cu buchiseala. Oare Leul înghite numele stelei? Am început să buchisesc slujindu-mă de dicţionarul de limbă greacă clasică. N-a mers. Atunci am procedat invers, de la steaua care astăzi se numeşte Phegda şi se află în coada Leului. Pe plăcuţă, numele ei tainic în greacă era Epimanika, care înseamnă "mănuşi preoţeşti". Dar nici de aici nu a ieşit nimic.

Atunci m-am întors la carte. N-am fost în stare să citesc textul, pentru că era într-o limbă literară veche care astăzi nu se mai vorbeşte, scris în chirilică bisericească. Abia am reuşit să pricep trei însemnări de pe marginile albe ale cărţii rămase de la foştii posesori. Cea mai recentă suna: "Citit în cruciş Milivoje Iliş fevrar întâi 1892". A doua însemnare era de mâna unei femei: "Răscitit în cruce 28 august 862. Evangelina Isid, chivuţă". A treia însemnare era mai bogată: "Recitit de două ori în cruce şi dinspre miazănoapte şi am dat de toate crucile sublocotenent Alexa Vujiş la Dumnezeiasca Arătare 67".

Neînţelegând nimic, i-am dus cartea unui prieten arhivar. După o primă vedere a cumpănit că este duplicatul unei scrieri timpurii aparţinând despotului Stefan Lazareviş (mort în 1427). În acea cărţulie se găsea, pe lângă poemul despotului Iubire de slovă, ceva ca un decalog. Manuscrisul se încheia cu o traducere din greacă.
- Dar ce se spune în acele însemnări?

El se amuză şi mă lămuri că există diverse moduri de a citi o carte. Unele sunt criptice. "Răscititul" sau cititul "cruciş" (uneori se zice şi "în stihuire") sunt de soiul ăsta. O carte care arată ca oricare alta uneori poate ascunde un mesaj tainic care se desluşeşte printr-o răscitire în cruciş. Asta înseamnă că trebuie citit cuvântul din mijloc, din susul şi din josul paginii, apoi primul şi ultimul din rândul din mijloc al paginii. Aşa încât se obţine crucea. În felul acesta iniţiaţii pot parcurge foarte uşor o carte. Când faci o cruce cu ochii pe fiecare pagină, poţi obţine mesajul ei tainic, dacă scriitorul l-a pus în carte. Dacă l-a luat cu el în mormânt, trebuie căutat mai departe, până ce dai de un alt mesaj tainic într-o altă carte...

La aceste cuvinte cunoştinţa mea începu să râdă, iar eu cumpănii în sinea mea:
- O s-o fac eu, dacă tu nu vrei.

Am luat treaba în serios şi atunci ghemul a început să se deşire. Stăteam şi citeam cartea în cruce alegând vorbele. Am obţinut următorul text:
Cel cu mănuşi (preoţeşti) ştie că între visele oamenilor există Visul mai presus decât oricare altul de până acum şi încă de acum încolo şi care este încă visul cel de nevisat pe Pământ. Acest Proto-vis se numeşte "Al optulea pod". Este un morman de pietre, câţiva buşteni prăvăliţi şi în preajmă un pârâu...

Cam atât se putea desluşi din prima parte a manuscrisului. Partea a doua (cea despre minereuri) venea cu următorul mesaj:
Nu pietrele şi buştenii ţin în aer Pământul, ci gravitaţia cerească. Ei plutesc în aer, şi poţi să-i mişti din loc, fără ca şi alţii să se prăvale. Pe sub pârâu poţi trece ca pe sub un pod. Acesta este de fapt "Al optulea pod" care leagă Cerul cu Pământul. Şi care a fost distrus de mult, rămânând doar în visele oamenilor.
Mai încolo pârâul se deschide în cascadă, doar că şuvoiul cade în sus, către Cer şi stele. Pe această apă poţi trece ca pe un pod de la Cer la Pământ. Cine are un asemenea vis să întindă mâna, cu care să prindă apa din vis şi să o soarbă. Şi aşa va putea coborî. Se va putea întoarce din Cer pe Pământ.

În fine, traducerea în greacă la o citire "în cruce" se tâlcuia astfel:
Puţini sunt aceia cărora le e dat să viseze Visul viselor, Visul mai presus de vise, dar nu înainte de a li se da un semn.

Zile şi săptămâni după aceea nu mi-au mai ieşit din cap acele tainice însemnări. Nu mai visasem niciodată "Visul mai presus de vise" descris în carte şi scris în stele, dar îmi închipuiam că l-aş putea visa. În schimb am visat de două ori acelaşi parc de după un portic din fier forjat unde pe o bancă albă stătea o fată cheală parfumată cu Black Bvlgari unisex.
"Aşadar, nimic până acum", am cumpănit eu.

Şi totuşi am început să trăiesc cu luare-aminte, urmărind dacă nu cumva se arată vreun semn care să mă înştiinţeze de venirea Visului. Ori dacă mi se arată printr-un gest sau atitudine care să mă prevină asupra Visului. Într-o zi am trecut pe la cârciuma "Trei pălării". Mi-am ales locul preferat de lângă fereastră care dă înspre caldarâmul Skadarlijei, mi-am scos pipa şi lingura de aur aşezându-le lângă farfurie. Am comandat fasole cu costiţă şi salată dreasă cu ceai. Şi m-am uitat instinctiv pe fereastra cârciumii. La fel de instinctiv, m-am simţit de parcă nu mai eram la Belgrad şi că mâncam din fasolea aia undeva la Šabac. Mă holbam pe fereastră şi puteam să jur că prin perdeluţă văd piaţa din faţa bisericii. De câte ori am privit prin geam, am văzut acelaşi lucru - nici pomeneală de Skadarlija, unde mă aflam, de caldarâmul ei, ci de minunăţia de piaţă din faţa bisericii din Šabac scăldată în soare. Când totul s-a aşezat la loc, m-am ridicat, am ieşit şi am coborât panta caldarâmului îndreptându-mă spre casă. Seara, când să mă culc, m-am gândit la întâmplare şi am ascultat cum bătăile ceasului de pe perete rămân în urma bătăilor inimii mele.
- Aici se vede treaba că e un drăcuşor la mijloc - m-am gândit a doua zi dimineaţă - trebuie să iau în mâinile mele chestiunea. M-am urcat în maşină şi-am pornit spre Šabac. În cârciuma din piaţă am cerut la prânz fasole cu costiţă şi salată dreasă cu ceai. Am scos lingura de aur şi am început să înfulec. În timpul mesei am aruncat o privire pe fereastră şi am înlemnit. Afară, unde trebuia să fie piaţa din Šabac, curgea o apă, iar în locul bisericii era un pod. Se vedea bine podul. Mi-era cunoscut de undeva. Iar în preajma lui, firesc, semne de circulaţie. Numai că, semnele acelea nu erau în sârbă, ci în germană. Şi atunci brusc m-am luminat.
- E cel de la Heidelberg! Aici am trăit o vreme la studii!

Nici în ziua de azi nu mai ştiu cum am ajuns de la Šabac acasă, la Belgrad şi cum şi când m-am hotărât să plec la Heidelberg. Pe atunci avioanele zburau, nu era ca acum, când ţi se răspunde de câte ori întrebi: "ce mai faci?" că e o întrebare deplasată. Dacă nu ţi-o trântesc în faţă:
- Azi mai bine decât mâine!


La Heidelberg aveam o prietenă şi am căutat-o. Am stabilit o întâlnire la cârciuma "La pod". Am ajuns cu mult mai devreme, ea avea să mi se alăture abia după cină. M-am aşezat lângă faimoasa fereastră prin care nu mai ştiu care profesor universitar de la Heidelberg, pare-mi-se un rus, Cijevski, îl văzuse pe diavol. Îl vedea neîncetat prin aceeaşi fereastră, atenţionându-şi colegii din preajma sa, numai că ei nu l-au văzut niciodată pe diavol în fereastră. Am scos pipa, lingura de aur şi am deschis meniul. Am aprins pipa, a clinchenit ca un clopoţel ineluşul cu rubin.
- Parcă-s la o cursă de cai, mi-am zis. Şi numai ce-am început să aleg calul pe care să pariez. Nu mă hotăram dacă să încep cu linte la terină, care aici se găteşte excelent. Dar eu evident am ales tot fasole cu costiţă şi salată dreasă cu ceai. De-aia şi venisem. Cinam în tihnă şi priveam pe fereastră. Doar că afară se vedea mai departe podul de piatră din Heidelberg iar eu înţelegeam că o zbârcisem.
- Acum ce-o mai fi şi cu minunea asta pe dos? îmi ziceam eu. Geaba am bătut drumul până la Heidelberg. M-a scos cam scump fasolea asta.

Atunci în fereastră în locul diavolului numai ce apăru prietena mea care se aşeză lângă mine gâfâind, cu un dram de zâmbet pe buze şi cu o pală de vânt în lacrimi. De gât îi atârna un superb ceas de buzunar bărbătesc.
- Frumos ceas, i-am zis.
- Îl vrei? întrebă ea, deschise capacul şi-şi pudră nasul. Era o pudrieră care semăna c-un ceas.
- E frumos inelul din pipa ta, mai adăugă ea.
- Îl vrei?
- Nu. Dacă ai fi avut de gând să mi-l dăruieşti, nu ai fi aşteptat să-ţi spun eu ceea ce am zis.

M-a sărutat cu buze mirosind a fum, am cerut câte o bere şi i-am zis păsul cu ferestrele. Dar am trecut sub tăcere cartea. Şi după ce i-am desenat tot drumul meu de la bijutier la Skadarlija, de la Skadarlija la Šabac, de la Šabac la Heidelberg, am constatat:
- Toate întâmplările cu ferestrele n-au nici o noimă.

Ea chicoti şi zise:
- Toate cele întâmplate ţie se explică pur şi simplu prin Serbische Bohnensuppe. Haide să luăm aminte la teologie. Diavolul e trecutul şi, evident, prezentul omenirii. Doar în viitor nu dai de el. Acolo e doar Dumnezeu. În viitor diavolul e purtat de om, pas cu pas. Dacă prin acea fereastră l-ai putea vedea pe diavol, oare de ce în anume împrejurări nu s-ar putea vedea chiar şi viitorul? Eu cred că prin acele ferestre de care pomeneşti tu-ţi vezi viitorul. Iar dacă e să vorbim de noimă, tu chiar eşti atât de prost să-ţi închipui că viitorul tău ar putea avea vreo noimă? Mai bine haide de-aici...

În noaptea aceea, culcat lângă prietena mea, am visat iarăşi parcul de după porticurile din fier forjat unde pe acea bancă albă se afla fata cheală mirosind a parfum unisex Black Bvlgari.

A doua zi, în vreme ce prietena mea era la serviciu, m-am preumblat prin Heidelberg, aşteptând vremea ca să iau trenul de întoarcere acasă. Am urcat până la castel, apoi am coborât ca să iau prânzul la cârciuma "La pod".

Şi atunci s-a petrecut ceva ca o minune. Mi-am amintit că atât la Belgrad cât şi la Šabac la masa de prânz am cerut fasole, iar nu la cină. Aşa că am cerut iarăşi fasole cu costiţă şi salată dreasă cu ceai. Înadins, la fel ca la începutul drumului, ca la "Trei pălării". De cum am început să înfulec, din fereastră a dispărut podul, s-a pierdut râul, am simţit că fasolea din gura mea nu se mai numeşte Serbische Bohnensuppe, ci "la faseole", că nu mănânc la Heidelberg, ci undeva în Franţa. Prin fereastră se vedea limpede parcul de după porticurile din fier forjat dat cu bronz. Şi unde mai pui că, în trezie, dacă se poate numi aşa, am recunoscut imediat parcul şi unde se afla el. Era parcul Monceau din arondismentul XVIII din Paris.

N-am mai avut timp să-mi salut prietena, căci cum puteam şti ritmul în care bătea acel timp în hrana ce alimentează combustia viitorului? De aceea m-am grăbit. Şi de aceea am trecut pe la magazinul cu figurine de cristal, de unde am cumpărat un leu din sticlă cu ochi verzi, un indian cu pene în păr, un bivol transparent şi doi Eroşi înaripaţi. Aflate toate într-o punguţă de iută şi pe care am lăsat-o în apartamentul prietenei mele. Dacă figurinele erau dispuse în ordinea corectă, sticlăriile îi puteau transmite un mesaj de dragoste în limba ei: Liebe.


O zi mai târziu mă aflam la Paris în arondismentul XVIII, unde am închiriat o cameră tapetată în albastru cu trandafiri aurii. După ce m-am instalat, am dat fuga până în parcul Monceau aflat în preajmă, numai că în ziua aceea era închis. Trebuia să mai vin o dată. N-am căzut în greşeala ca în bistroul din apropiere să cer fasole la cină, ci la masa de prânz de a doua zi. Stăteam la Paris lângă parcul Monceau, mâncam cu lingura de aur, moştenire de familie, fasole şi salată dreasă cu ceai şi mă uitam înfrigurat pe fereastră. Dar acolo se afla în continuare pomenitul parc, iar de jur împrejur se întindea scăldat în soare arondismentul XVIII din Paris. Şi abia când în sfârşit am intrat în parc şi am luat-o pe aleea principală, am priceput brusc că de fapt acţiunea mea luase o întorsătură nedemnă. În parcul Monceau nu s-a întâmplat nimic. Nici atunci, nici în ziua următoare. Absolut nimic din ce-ar fi putut aduce a semn, a înştiinţare ori indiciu, sau măcar a avertisment despre "Visul mai presus de vise". Câteva zile am stat în cârciuma din preajmă şi am comandat fasole şi salată dreasă cu ceai, şi încă multe altele care se găseau în meniu. Nimic n-a ajutat. Prin fereastra cârciumii se vedea aidoma realităţii de după fereastră, adică acelaşi parc.

Descurajat şi fără un ban, mi-am vândut lingura de aur moştenire de familie, am intrat în blestemăţia aia de parc şi m-am aşezat pe o bancă albă neştiind încotro s-o mai iau. Drumul meu se sfârşea într-o fundătură. Totul părea a fi o aberaţie. Mi-am sprijinit coatele de genunchi, mi-am lipit palmele în dreptul feţei a rugă şi mi-am vârât arătătoarele în nas. Toate astea să mi se fi năzărit?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer