Anarhie pură

Încă nu ştim ce e Woody Allen: personaj? Autor? Copia literară a lui Groucho Marx? Geniu la lucru? Ştim doar că nu oboseşte să scrie, să regizeze şi să joace. Recent, el a publicat optsprezece povestiri în care încap toate neroziile clipei. Opt dintre ele apar pentru prima dată în volum şi confirmă o dotare excepţională pentru scris. Multe au titluri şugubeţe (Sam, ai parfumat prea tare pantalonii) şi toate sunt compuse într-o cheie parodică de neimitat.

"ce demon stă la pândă în inimile bărbaţilor? Umbra ştie." După asta se auzea un hohot diabolic, care îmi dădea fiori pe şira spinării în fiecare duminică, pe vremea când eram doar un tânăr care stătea hipnotizat, încolăcit în lângă radio, în lumina crepusculară de iarnă din locuinţa întunecată a strămoşilor mei. Adevărul e că n-am avut nici cea mai vagă idee ce răutăţi zăceau ascunse chiar şi în ventriculele mele, până acum câteva săptămâni, când jumătatea mai bună m-a sunat la biroul meu de la Burke & Hare, pe Wall Street. Vocea de altfel domoală a femeii era acum gâtuită şi sacadată, iar eu mi-am dat seama că se reapucase de fumat.
- Harvey, trebuie să vorbim, m-a anunţat ea, şi cuvintele îi erau înecate în prevestiri de rău augur.
- E totul în regulă cu copiii? am izbucnit, aşteptându-mă să aud în orice moment textul unei cereri de răscumpărare.
- Da, da, dar dădaca noastră... dădaca noastră, un Iuda zâmbitor şi întotdeauna politicos... domnişoara Velveeta Belknap...
- Ce-i cu ea? Nu-mi spune că ameţita a mai spart o cană Toby1.
- Scrie o carte despre noi, a îngăimat vocea de la celălalt capăt al firului, parcă ieşită dintr-o catacombă.
- Despre noi?
- Despre experienţa ei ca dădacă a noastră din Park Avenue, în ultimul an.
- De unde ştii? m-am enervat, măcinat brusc de remuşcări că nu urmasem sfatul avocatului de a introduce o clauză de confidenţialitate în contract.
- Am urcat în camera ei după ce-a plecat să returneze cele două Tic Tac-uri pe care le-am împrumutat înainte de vacanţă, când am dat din întâmplare peste un manuscris. Fireşte că n-am rezistat şi am tras cu ochiul. Dragul meu, e rău şi stânjenitor dincolo de orice imaginaţie. Mai ales părţile despre tine.

Am simţit cum un spasm începe să-şi facă gimnastica aritmică în obrazul meu, iar din sprâncene îmi curgeau broboane de sudoare care cădeau cu zgomot.
- O concediez de cum ajunge acasă, mi-a spus Amorul Nepieritor. Scorpia spune despre mine că sunt o scroafă.
- Nu! N-o concedia. Asta n-o să blocheze cartea, iar pe ea o s-o facă să-şi înmoaie şi mai tare pana în vitriol.
- Şi atunci ce facem, iubiţel? Ştii ce efect or să aibă mărturisirile astea asupra prietenilor noştri fiţoşi? N-o să mai putem călca în nici unul dintre saloanele elegante pe unde ne facem veacul, fără să fim arătaţi cu degetul şi puşi la zid de satira lor ascuţită şi crudă. Velveeta spune despre tine că eşti "pirpiriul noduros care le cumpără nefericitelor lui odrasle locuri în grădiniţele de lux, dar nu e-n stare să-şi facă treaba în budoar".
- Să nu faci nimic până nu ajung acasă, am insistat. În situaţia asta, trebuie să ne punem serios mintea pe moaţe.
- Ar fi bine să te mişti repede, dragule. A ajuns deja la pagina 300.

Spunând asta, lumina ochilor mei a trântit telefonul cu viteza fotonilor, iar în urechile mele a început să bată clopotul blestemat, prevestitor de nenorociri, din poemul lui Donne. Prefăcându-mă lovit de sindromul Whipple, am evadat de la muncă mai devreme, făcând o pauză la colţul clădirii, cât să-mi îmblânzesc nucleii bazali distonanţi şi să analizez succint criza.

Aventurile noastre cu dădacele au fost, în cel mai bun caz, nişte episoade dintr-o plimbare cu un montagne russe. Prima a fost o suedeză care semăna cu Stanley Ketchel. Cu conduita ei severă, a reuşit să instaureze disciplina în rândul micuţilor, care se prezentau la masă foarte manieraţi, dar cu contuzii inexplicabile. Când camera noastră ascunsă a surprins-o săltându-l pe fiu-meu la orizontală, pe după umeri, în stilul cunoscut în wrestling ca Argentine backbreaker, am început s-o iau la întrebări în legătură cu metodele pe care le folosea.

În mod evident neobişnuită cu intervenţia parentală, m-a ridicat din papucii de casă şi m-a ţintuit de tapet, la aproape un metru de podea.
- Ţine-ţi nasul afară din troaca mea, m-a sfătuit ea, asta dacă nu cumva te încântă perspectiva să te înnod cu totul.

Revoltat, am trimis-o chiar din seara aceea să-şi facă bagajele, şi asta cerând ajutorul unei singure echipe SWAT.

Succesoarea ei, o franţuzoaică de 19 ani pe nume Veronique, toată numai o legănare de şolduri şi un gângurit, cu părul blond şi un botic de star porno, cu picioare lungi şi subţiri şi cu nişte dotări care aproape că se cereau escaladate, era de departe genul mai puţin feroce. Felul în care s-a dedicat cauzei noastre a fost, din păcate, lipsit de profunzime, fata preferând să stea tolănită într-un scaun şi să înfulece trufe de ciocolată în timp ce răsfoia revista W. M-am adaptat la stilul creaturii cu ceva mai multă flexibilitate decât nevastă-mea, ba chiar am avut şi nişte tentative de-a o ajuta să se relaxeze cu câte un masaj, dar când m-a prins stăpâna căminului cu urme de Max Factor şi servindu-i micul dejun la pat micuţei franţuzoaice, i-a strecurat înştiinţarea de concediere între faldurile lenjeriei şi i-a aruncat Louis Vuitton-ul pe bordură.

Apoi a venit Velveeta, o femeie domoală, la vreo treizeci de ani, care-i păstorea pe copii şi-şi ştia locul la masă. Mişcat de strabismul ei, am tratat-o mai degrabă ca pe un membru al familiei decât ca pe o servitoare, dar în tot acest timp, în care a acceptat ajutor pentru orice fleac şi a avut acces, în orele libere, la tot confortul, a pus la cale în secret un portret deloc flatant al binefăcătorilor ei.

Când am ajuns acasă şi, în secret, am citit cu mare atenţie naraţiunea ei defăimătoare, am rămas cu gura căscată.

"Un om de nimic şi crud, care îşi asumă meritele pentru munca colegilor lui", scrisese zgripţuroaica. "Un dement dezechilibrat, care acum îşi răsfaţă copiii, acum îi bate cu cureaua pentru cele mai mărunte greşeli." Am frunzărit compilaţia malefică şi m-a mortificat bufetul suedez de blasfemii.


- Harvey Bidnick e un bădăran lipsit de orice sclipire, un proton cu gura ca o moară stricată, care se vrea amuzant, dar îşi plictiseşte de moarte musafirii cu vorbe de duh care n-ar fi fost amuzante nici măcar pentru actoraşii de acum 50 de ani. Felul în care îl imită pe Satchmo pune pe fugă, în ţipete, chiar şi cele mai curajoase suflete din încăpere. Nevasta lui Bidnick nu e nici ea o afacere mai bună. O regină de gheaţă corpolentă, cu coapse de tapioca, incapabilă să proceseze referinţe intelectuale mai complexe decât Manolo Blahnik sau Prada. Cuplul e într-o continuă ceartă şi o dată, când ea a reuşit să producă o factură cu şase cifre pentru un Sutien Minune făcut la comandă, Bidnick a refuzat să plătească. Înfuriată, nevasta i-a smuls peruca din cap, a aruncat-o pe jos şi a tras câteva gloanţe înspre ea, cu un pistol pe care-l au în dotare în caz că-i calcă hoţii. Bidnick se îndoapă cu Viagra, dar dozajul îi dă halucinaţii şi ajunge să se creadă Pliniu cel Bătrân. Nevastă-sa îmbătrâneşte ca în Shangri-La şi şi-a ajustat fiecare bucăţică din corp cu Botox sau cu bisturiul. Subiectul lor de conversaţie preferat e bârfa. Soţii Birdwing sunt nişte "grăsani scârţari care servesc porţii mici, cu carnea, inevitabil, insuficient friptă". Doctorul Divertculinsky şi soţia sa sunt "un duo de veterinari incompetenţi responsabili de moartea a mai mult decât un peştişor de aur". Iar soţii Offal sunt "cuplul de francezi a căror depravare merge până la intimităţi sexuale cu figurinele de la Madame Tussaud".


Am pus jos poliloghia atotturnătoare a Velveetei, m-am îndreptat spre bar, am dat gata câteva pahare zdravene şi m-am hotărât atunci, pe loc, s-o omor.
- Dacă-i ardem paginile, o să producă imediat un alt exemplar, i-am ciripit nevesti-mii, începând să mă relaxez, în vorbire, asemenea unui beţiv dintr-un vodevil. Dacă-i oferim bani ca să tacă, o să includă episodul mitei în memorii sau pur şi simplu o să-i bage în buzunar şi tot o să publice. Nu, nu, am spus, transformându-mă în toţi ticăloşii care populaseră filmele cu care crescusem. Trebuie s-o facem să dispară. Fireşte, trebuie să pară un accident de maşină. Loveşte şi fugi.
- Dar tu nu conduci, ochi albaştri, m-a lămurit ştrengăriţa din faţa mea, tratându-se din propriul pocal cu gin şi vermut. Iar şoferul nostru, Measly, n-ar fi în stare să lovească nici măcar marginea unui hambar, cu un Lincoln de trei ori mai lat decât cel pe care i l-ai dat tu să se învârtă de colo-colo.
- Bine, atunci ce zici de o bombă? am sugerat. Un dispozitiv precis, programat să explodeze exact când se urcă pe StairMaster1.
- Glumeşti, nu? a orăcăit lumina ochilor mei, scufundându-se încă un pic în amestecul lichid. N-ai fi în stare să faci o bombă nici dacă ţi-ar da plutoniu pe mână. Mai ţii minte Anul Nou Chinezesc când ţi-ai scăpat artificiile aprinse în pantaloni?

Femeiuşca a început să râdă răguşit.
- Doamne, în ce fel te-ai ridicat brusc de la sol şi ai trecut peste acoperişul garajului. Ce traiectorie! a urlat ea.
- Atunci o arunc pe geam. Ticluim un bilet de adio sau, şi mai bine, o prostim pe ea să scrie unul, ne folosim de un pretext inteligent.
- Tu, să ridici o dădacă de 70 de kile, s-o duci până la geam şi să-i mai şi ţii piept când se zbate? Cu bicepşii tăi? O să sfârşeşti la urgenţă, cu un infarct miocardic pe lângă care vulcanul Krakatoa o să pară un sughiţ.
- Nu crezi că pot să scap de ea? am spus, marinat în al cincilea Grasshopper şi metamorfozat într-un personaj de Alfred Hitchcock. O să fie liberă să se mişte, dar laţul o să se strângă în jurul ei. O să se simtă din ce în ce mai rău.

Deja vedeam secvenţele din Notorious cu camera îndepărtându-se, dezvăluind publicului perspectiva tot mai slăbită a lui Ingrid Bergman, în timp ce otrava lui Claude Rains îşi lua tributul. Şi perspectiva mea se înmuiase puţin când m-am ridicat şi m-am legănat înspre dulapul de medicamente, unde mi-am încleştat degetele în jurul sticlei cu iod. Ca programată, uşa s-a izbit de perete, iar Velveeta şi-a făcut intrarea.
- Domnule B, sunteţi acasă. V-au concediat? Ha ha.

Rozătoarea a zâmbit la propria obrăznicie.
- Intră, am spus. Ai venit la timp pentru cafea.
- Ştiţi că nu beau cafea, a mârâit ea.
- Voiam să spun ceai, m-am corectat, împleticindu-mă până la bucătărie ca să pun ceainicul pe foc.
- Iar sunteţi trosnit, domnule B? m-a luat la întrebări afurisita.
- Stai aici, i-am ordonat, ignorându-i familiaritatea mojicească.

Soţia mea se prăbuşise deja şi sforăia pe podea.
- Doamna B trebuie să se odihnească mai mult, a chicotit dădaca înfumurată şi mi-a făcut cu ochiul. Oare ce faceţi voi, bieţii plutocraţi, toată noaptea?

Cu viclenia unei minţi de maestru, am aruncat o privire peste umăr, ca să mă asigur că nu se uita, şi am golit resturile de iod în cana Velveetei. Apoi, umplând o farfurie cu prăjiturele apetisante, i-am prezentat aranjamentul.
- Uau, a făcut ea, asta da noutate. N-am avut niciodată politeţuri din astea la 11.30 dimineaţa.
- Grăbeşte-te, am spus, să bem până nu se răceşte.
- Nu e un pic cam închis la culoare pentru muşeţel? s-a plâns turnătoarea perfidă.
- Aiurea, i-am explicat. E un soi rar, tocmai l-am primit din Lashkar Gah. Haide, bea. Mmmm, cât e de aromat şi picant.

E posibil să fi fost stresul din acea dimineaţă, sau poate un şir de evenimente dincolo de controlul meu. Tot ce ştiu e că am reuşit cumva să înghit din greşeală din cana buclucaşă. Instantaneu, m-am îndoit de mijloc şi am început să mă zbat pe podea ca un păstrăv abia prins. M-am întins pe covor, ţinându-mă strâns de burtă şi văicărindu-mă ca Ethel Waters când cântă Stormy Weather, în timp ce dădaca noastră alarmată suna la Salvare.

Îmi amintesc feţele paramedicilor, îmi amintesc de pompa stomacală şi-mi amintesc foarte clar, după ce mi-am revenit, de biletul lăsat de Velveeta. Îmi spunea în demisie că se plictisise să fie dădacă şi că o vreme cochetase cu ideea de a scrie o carte, dar abandonase ideea, pentru că personajele principale erau prea sinistre ca să intereseze orice potenţial cititor cu un IQ normal. Pleca să se mărite cu un milionar care o agăţase într-o zi la statuia lui Alice, acolo unde îi ducea frecvent pe copii. Şi soţii Bidnick? Nu intenţionăm să mai angajăm vreo dădacă, cel puţin nu până când tehnologia nu va face progrese uimitoare în robotică.

Notă: Citiţi o cronică a cărţii aici.