Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Transgresiuni


Sarah Dunant, traducere de Domnica Drumea, Carmen Ciora, cronică de Andreea Răsuceanu

23.04.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sarah Dunant
Transgresiuni
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Domnica Drumea şi Carmen Ciora



*****

Intro
Romancieră, producătoare şi critic literar, Sarah Dunant este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cât şi în SUA. S-a născut în 1950 în Londra şi a studiat istoria la Newnham College, Cambridge. S-a făcut cunoscută ca actriţă, iar în 1974 a devenit producătoare pentru BBC. În prezent scrie recenzii pentru publicaţii prestigioase precum The Times şi The Observer şi prezintă emisiunea Night Waves la BBC Radio 3. De la debutul literar din 1983 cu Examinating Angels (pe care-l semnează cu pseudonimul Peter Dunant), Sarah Dunant a mai scris încă zece romane şi două cărţi de eseuri. Unul dintre personajele sale emblematice este Hannah Wolfe care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) - câştigător al Crime Writers' Association Macallan Silver Dagger for Fiction - şi Under My Skin (1995). În anii următori publică Transgresiuni (Transgressions, 1997) şi Mapping the Edge (1999) care confirmă pe deplin succesul la public de care se bucură autoarea. Cele mai recente romane ale sale, Naşterea lui Venus (The Birth of Venus, 2003) - bestseller internaţional tradus în peste douăzeci şi şapte de limbi - şi În compania curtezanei (In the Company of the Courtesan, 2006) - intrat imediat după apariţie pe lista de bestselleruri a New York Times şi tradus în treizeci de ţări -, au propulsat-o pe Sarah Dunant în topul celor mai de succes scriitoare de romane istorice.

*****

Erotism macabru şi întorsături spectaculoase de situaţie
(cronică de Andreea Răsuceanu)
Cei care au citit În compania curtezanei şi Naşterea lui Venus, devenind fani ai scriitoarei care a trecut spectaculos de la un gen la altul, cu un succes fulminant, vor face cunoştinţă cu o altă latură a autoarei. Până să ajungă la dantele, mătăsuri şi poveşti romanţioase, se pare că Sarah Dunant se ocupa tot cu un gen de mare succes comercial: Transgresiuni este un thriller noir, plin de un erotism macabru şi de întorsături spectaculoase de situaţie. De o duritate aproape imposibil de îndurat în anumite pasaje, cu o tensiune mai bine strunită decât un thriller de la Hollywood, cartea va fi cu siguranţă pe gustul celor care apreciază ingredientele specifice acestui gen: suspansul, violenţa, grotescul, cu alte cuvinte tot ceea ce declanşează îndeobşte valurile de adrenalină. Una dintre principalele calităţi ale cărţii o constituie extraordinara capacitate de vizualizare a autoarei, romanul constituindu-se dintr-o succesiune filmică de scene recreate printr-o cultivare obstinată a detaliilor care fac astfel încât "cadrele" să i se întipărească cititorului în minte, urmărindu-l şi la zile bune după sfârşitul lecturii.

"Faptele" cu care ne confruntăm sunt următoarele: o casă somptuoasă, în stil victorian, într-unul din cartierele elegante ale Londrei. O femeie proaspăt traumatizată de o despărţire dureroasă, încercând să-şi refacă existenţa. O serie de întâmplări stranii ce se petrec mai ales noaptea, numai într-o anumită aripă a casei. Un criminal în serie, înarmat cu un ciocan, ce bântuie împrejurimile. Elizabeth Skorvecky se izolează complet de lume, refugiindu-se în muzică şi în traducerea unui thriller despre lumea interlopă din Cehia. Bănuindu-se mai întâi de episoade psihotice, apoi temându-se de prezenţa unui spirit malefic în casă, Elizabeth va descoperi că pe urmele sale se află un agresor periculos. Jocul pe care-l iniţiază pentru a-l ademeni pe acesta în capcană devine diabolic şi totul se transformă într-o luptă morbidă, din ce în ce mai sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, de-a lungul căreia victima se converteşte în călău, iar călăul în victimă. Romanul este un thriller despre atracţie şi repulsie, plăcere şi teroare, cu scene de o violenţă extremă şi cu aspecte de horror.

Plasată într-un decor de film horror, acţiunea debutează cu primele semne ce o fac pe Elizabeth să se îngrijoreze, bănuind pe rând că vila somptuoasă a căzut pradă unor prezenţe malefice, că poate singurătatea şi tristeţea cauzată de despărţirea recentă de iubitul ei au făcut-o să-şi piardă minţile, că iubitul gelos pe noua ei viaţă, care de-acum îl exclude, îi joacă o festă murdară. O masă aranjată pentru doi, o muzică ce porneşte din senin, o pasăre moartă lăsată în faţa casei - şi avem cele dintâi cadre care semnalează prezenţa elementului de mister. Pe modelul poveştii-în-poveste, romanul are un al doilea palier narativ, care este cel al cărţii traduse de Elizabeth, un thriller despre lumea interlopă din Cehia. Cele două poveşti sunt la fel de intense şi le uneşte o aceeaşi idee: când anume fascinaţia faţă de violenţă devine morbidă, patologică şi ce se întâmplă atunci când erotismul este dublat de violenţă, care sunt sentimentele contradictorii declanşate de plăcerea resimţită sub ameninţare? Totodată, care este reacţia cea mai justificată vizavi de hărţuire, ameninţare şi violenţă? Poate fiinţa să atingă un asemenea grad de permisivitate faţă de hărţuitor încât să accepte lucruri la care în mod normal nici nu suportă să se gândească? Pentru a nu dezvălui cititorului cheia cărţii, vom mai spune numai că romanul trebuie citit neapărat în preajma unei surse de lumină, şi în nici un caz de către cei care locuiesc în case vechi, în cartiere paşnice, în care nu pare să se întâmple niciodată nimic.

Marea calitate a lui Dunant este că, deşi scrie o literatură pe gustul publicului larg, o face cu mult talent, cu onestitate şi fără nici un aer de superioritate vizavi de personaje, poveste sau cititorii virtuali: povesteşte cu dibăcie, are o viziune microscopică asupra lumii, fără a se pierde în detalii dar reuşind să ocolească schematismul şi lipsa de coerenţă, de credibilitate a plotului, o boală curentă a romanului contemporan. Cărţile ei conving, indiferent de gen, tocmai datorită acestei atitudini corecte faţă de actul de a scrie - autoarea scrie pentru cititor, nu pentru a-şi demonstra anumite calităţi literare, nici pentru a-şi dovedi erudiţia ori a-şi face cu tot dinadinsul simţită prezenţa în carte. Literatura ei e fără fasoane şi se adresează cu simplitate cititorului, antrenându-l fie într-o cursă nebunească, într-un joc crunt de-a victima şi torţionarul - ca în Transgresiuni - fie în complicate intrigi şi mistere renascentiste - precum în Naşterea lui Venus ori în celălalt roman istoric al său, În compania curtezanei. Un exemplu că literatura se poate şi trăi, nu numai citi.


Un thriller plin de suspans care te ţine cu sufletul la gură până la sfârşit. (The Express on Sunday)

Dunant îţi confiscă întreaga atenţie... reuşind să orchestreze cu măiestrie tensiunea cărţii, atât cea sexuală cât şi cea psihologică. (Literary Review)

O carte extrem de apăsătoare, ca un pumn în stomac sau o cursă nebunească a cărei viteză face să ţi se oprească inima. (The Irish Times)

Un thriller înspăimântător, plin de tensiune, care-ţi va îngheţa sângele în vine. (The Times)



Fragment din carte
Odată intrată în casă, fu înconjurată de întuneric şi linişte. "Oare ţi-am lipsit?" se întrebă.

Îşi scoase haina şi o lăsă să cadă pe podea, mulţumită că era acasă, dar oarecum enervată de liniştea deplină. Capul şi stomacul ei cereau atenţie. Somn. De asta avea nevoie. Dar mai întâi apă. Cât mai multă apă.

Ieşi în coridor şi se îndreptă spre scările care duceau la bucătărie. Atunci receptă sunetul, prelingându-se pe sub uşă: o voce mai dulce decât orice instrument, cu publicul de pe fundal manifestându-şi entuziasmul. Van Morrison cântând cu sufletul în San Francisco şi în bucătăria ei. O, minunat, se gândi, uşor ameţită cum era, ce piesă minunată. Apoi realitatea o trezi ca un pumn în stomac.

Încremeni lângă uşă, cu mâna pe clanţă. O fâşie luminoasă pătrundea pe dedesubt, dar de multe ori lăsa chiar ea lumina aprinsă din raţiuni de securitate. La fel cum de obicei încuia uşa. Răsuci cheia în broască şi împinse uşa. Nu se întâmplă nimic. Împinse din nou. Nimic. Abia acum era încuiată. Oare sigur nu o lăsase descuiată când plecase? Fusese în întârziere şi se grăbise. Răsuci din nou cheia. Nu reuşea să îşi aducă aminte. Trase aer în piept, deschise uşa şi pătrunse în încăpere.

Dincolo de uşă camera strălucea goală, aşa cum o lăsase. Nimeni înăuntru. Absolut nimeni. Păşi uşor pe podea, îndreptându-se spre raftul unde se afla sistemul stereo, ale cărui luminiţe verzi dănţuiau în ritmul vocii lui Morrison. Dar sigur oprise muzica. Asta cel puţin îşi amintea cu siguranţă; se revedea făcând-o; degetul ei atinsese butonul, iar ea privise cum luminiţele se sting.

Când ajunse lângă aparat, piesa luă sfârşit, lăsând în loc o tăcere imensă. Apoi, numărul mic şi incandescent sări de la unu la doi şi în cameră se revărsă clar şi în forţă sunetul unei viori. Ceasul digital al combinei, care înregistra lungimea fiecărei piese, sări de la patru minute şi douăzeci şi şapte de secunde înapoi la zero şi începu să cronometreze din nou secundele. Patru minute douăzeci şi şapte de secunde... prima piesă.

Se concentră asupra unei posibile explicaţii: acum patru minute şi douăzeci şi şapte de secunde, cineva a stat în faţa aparatului şi a apăsat tasta start. Nu. Imposibil. Dar în acelaşi moment îşi dădu seama că era foarte posibil. Dintr-odată simţi cum i se pune un nod în gât şi urechile începură să îi vâjâie. Patru minute şi douăzeci şi şapte de secunde. Ceea ce însemna că oricine ar fi făcut-o se afla acum în apropiere. Poate chiar era încă în casă.

Şocul provocat de acest gând dădu drumul unui flux de adrenalină care şterse orice urmă de beţie. Se trezi brusc, cu toate simţurile în alertă. Se îndreptă spre uşa de la terasă şi o încercă. Era perfect închisă. Încercă fereastra. La fel. Nimeni nu ar fi putut intra pe acolo. Se gândi la geamul mic de la toaleta de la parter, la care nu ajunsese niciodată să pună gratii. Porni într-acolo în grabă, cât încă nu-i pierise curajul, dar încăperea era goală, fereastra intactă, închisă, fără nici o urmă de forţare. Oricum, ar fi trebuit să fii minuscul ca să încapi pe acolo. Patru minute douăzeci şi şapte de secunde.... Derulă în minte tot ce făcuse în tot timpul ăsta. Era în taxi venind pe sens unic şi, când intrase pe stradă, un Mustang albastru tocmai pornea în direcţia opusă. Mustangul. Fusese parcat în faţa casei. Cu siguranţă. Mustang. Cum de nu îşi dăduse seama? Aflat în aşteptare în maşina parcată, cu ochii pe ceasul de bord care îi arăta cât mai durează albumul.

Ce simplu. Dacă nu ar fi văzut maşina, nu l-ar fi suspectat în veci. Mai ales că îi înapoiase cheia chiar în aceeaşi zi. Cheia? Dar era un Ingersol. Un Ingersol nu poate fi copiat, nu? Nu aşa spuneau cei de la pază şi protecţie? Dar ea ştia mai bine. Tom ar fi putut. Tom putea să facă orice şi-ar fi pus în minte. Un ticălos.

Dar cum de a ştiut că nu va fi acasă? Că tocmai în seara asta ieşise? Foarte simplu. Sunase mai devreme şi nu îi răspunsese nimeni. Dar, dacă el ar fi aşteptat, ar fi trebuit să îi vadă maşina parcată pe stradă. Nu era când ieşise după el. Cu siguranţă că ar fi observat-o.

Nu, era şi mai simplu. Nu avea de ce să aştepte pentru că ştia că va ieşi mai târziu. Ştia de petrecere. Patrick îi spusese de ea când luaseră prânzul împreună. Cu siguranţă. Ştia că ea va fi cea invitată, şi nu el.

Aşa că a plecat, a aşteptat un pic, după care ce-a făcut? S-a întors, a intrat, a dat drumul la CD-player şi a aşteptat afară, având grijă să se strecoare înapoi la fiecare cincizeci de minute şi să îl pună de la capăt până când...

Dar de ce să fi făcut aşa ceva? Era un gest de o cruzime greu de conceput. Doar ştia prea bine cât de speriată ar fi fost. Oare cât de mult trebuie să urăşti pe cineva ca să sfârşeşti astfel un lucru care şi aşa se terminase, la distrugerea căruia puseseşi chiar tu umărul? Dar dintr-odată se lumină. Îşi aminti un incident dintr-o vacanţă pe care o petrecuseră în prima lor iarnă împreună: stupid, dar elocvent.

Se duseseră în Corfu când încă turiştii nu începuseră să vină, iar vremea era prea rece pentru plajă şi, ca să nu se plictisească, vizitaseră câteva peşteri din partea de nord a insulei.

Împreună cu încă o pereche de nemţi luaseră un ghid numai pentru ei, dar prestaţia acestuia fusese atât de jalnică, încât se hotărâseră să renunţe la el undeva pe la jumătatea traseului, croindu-şi singuri drum prin peisajul virgin şi tăcerea densă.

Erau în subteran cam de o jumătate de oră, colindând prin partea cea mai adâncă a peşterilor, unde suprafaţa era brăzdată de crevase şi lacuri subterane, când pe neaşteptate se stinseră luminile. Se făcu dintr-odată o beznă totală, neagră ca moartea. În acel moment el era chiar lângă ea, dar când întinse mâna să îl atingă, dispăruse. La început o luă în glumă şi continuă să i se adreseze în şoaptă în întuneric, când deodată auzi un strigăt înfiorător undeva în dreapta ei, ca şi cum cineva s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut într-una din prăpăstii. Orbecăi spre locul de unde venise sunetul, strigându-l pe nume, când o mână rece o luă de după gât. Groaza o făcu să sară în sus.
- Hai, Lizzie, n-a fost decât o glumă, îi spusese mai târziu, pe când o ţinea strâns la piept şi încerca să îi potolească hohotele de plâns.
- Măcar acum ştiu cât de tare mi-ai simţi lipsa. La asta lacrimile ei se transformaseră în furie. Cearta care urmase durase zile întregi, până când soarele de primăvară timpurie, ca şi pocăinţa lui de băieţel o făcuseră să îl ierte. Dar nu să şi uite.

Luă o sticlă de apă din frigider şi o goli pe jumătate. Se auzea acum piesa cu numărul cinci. Mai aşteptă două minute şi puse mâna pe mobil.

Abia la al şaselea apel îl prinse.
- Alo?

Îşi luă receptorul de la ureche şi îl puse în dreptul boxelor, după care dădu volumul la maxim. Pentru un tip căruia nu îi plăcea Van Morrison era o experienţă dureroasă. Nu suficient de dureroasă. Îl duse din nou la ureche.
- Bună, Tom, îl salută ţeapăn.
- Lizzie? Tu erai? Doamne, mi-ai spart timpanul. Ăă... era albumul cu pricina? Părea zdruncinat de-a dreptul.
- Mda. Van cel Neam. Tu l-ai ales.

El îi răspunse cu un râs uşor.
- Păi, ştii care este părerea mea despre el. Dar tipul de la magazinul ăla din Vancouver zicea că e bun. Piesă de colecţie, zicea. Am sunat la sonerie, dar nu erai acasă.
- Asta când?
- Poftim?
- La prima sau la a doua vizită?
- Păă... Nu ştiu. M-am oprit în drum spre casă. Trebuie că era...
- Nu minţi, Tom! Şi tonul ei o luă până şi pe ea prin surprindere. Măcar atât. Eşti un nemernic. Tu chiar ai o plăcere sadică să mă sperii în halul ăsta? Ce naiba ai de nu mă laşi în pace? Ne-am despărţit de comun acord, nu? A fost o hotărâre comună, sau poate că ai uitat? Sau a fost din nou doar una din măgăriile tale?
- Hei, hei! Ce te-a apucat? răspunse el pe un ton la fel de ridicat. Am adus cheia înapoi. Ca să mă ierţi că am adus-o abia acum, ţi-am cumpărat un album, iar tu mă iei la trei-păzeşte. Cred că...
- Mă doare în cot de ce crezi tu. Nu vreau decât să încetezi imediat. Ai înţeles? Încetează sau o să... o să chem poliţia. Şi îşi auzi vocea cum i se curmă.
- Stai aşa, interveni el mai potolit, dintr-odată atent. Cu ce să încetez? Despre ce vorbeşti?
- Despre cum ai venit aici astă-seară şi ai dat drumul la CD-player, ca să îl găsesc la întoarcere mergând. Asta este casa mea şi nimeni, nimeni nu o să mă facă să nu mai stau în ea, ai priceput?
- Dar...
- Şi să n-audnu-i aşa. Ştiu că tu ai fost. Clar? Te-am văzut. Ţi-am văzut maşina. Era în faţa casei.
- Care maşină?
- Rahatul ăla de Mustang.

La celălalt capăt al liniei se lăsă brusc tăcerea. Cineva sau ceva făcea gălăgie în fundal. El îi răspunse cuiva şi reveni la telefon.
- Ascultă, Lizzie, habar n-am despre ce vorbeşti. Nu mai am nici un Mustang. L-am vândut acum două luni unui tip din Stoke Newington. Pot să-ţi dau numărul lui dacă nu mă crezi. Am acum un Ford Capri roşu şi nu am ieşit din casă toată seara.
- Îhî, şi sunt sigură că poţi s-o şi dovedeşti.
- Ca să spun drept, chiar pot.

Apoi, ceva din vocea lui o făcu să tacă. El oftă. Vocea din fundal spunea ceva. El acoperi microfonul cu mâna. După care îl auzi din nou.
- Iartă-mă, mai eşti acolo?
- Da, îi răspunse, şi vocea ei se împuţină dintr-odată.
- Ascultă-mă, nu am fost la tine în seara asta, înţelegi? Dar mai bine mi-ai spune ce s-a întâmplat.
- Sigur nu ai fost tu? întrebă ea cu voce slabă. Nu ţi-ai făcut o copie după cheie şi nu te-ai întors în lipsa mea?
- Nu. De ce-aş face aşa ceva? Doamne, Lizzie, drept cine mă iei?

Drept un iubit părăsit, se gândi, dar chiar în acel moment ştiu cu certitudine că nu o minţea. Deci maşina de afară nu avea nimic de-a face cu el. Şi, dacă nu a fost el, atunci cine...? Patru minute şi douăzeci şi şapte de secunde. Şi unde...? Până atunci stătuse cu spatele la uşa deschisă a bucătăriei. Se întoarse. Dincolo de uşă, casa se ridica pe trei niveluri în noapte. Trei etaje şi o grămadă de locuri în care te puteai ascunde.
- Vrei să spui că ai impresia că a fost cineva în casă? Că a intrat cu forţa?
- Ăă... ă... nu ştiu. Când m-am întors, muzica mergea. De patru minute şi jumătate.
- Poate că l-ai lăsat pe continuu?
- Nu, aproape că strigă în receptor. Nu are autorevers. Şi l-am oprit înainte să plec. Sunt sigură.
- Păi, cu siguranţă există o explicaţie. Poate că Millie a atins butonul din greşeală.

Millie? Oare? Nu, imposibil. O lăsase sus, dormind pe pat, cu uşa de la bucătărie închisă. Doar dacă nu ieşise din casă prin altă parte şi se întorsese în bucătărie pe uşiţa pentru pisici.
- Scuze, mă...

El oftă.
- Nu-i nimic. Zău. Uite, ştiu că nu sunt pentru tine decât un rahat şi ştiu că toate bileţelele alea pe care ţi le-am trimis au fost cam nesimţite. Dar nu sunt duşmanul tău. Sau cel puţin nu mai sunt. Aşa că, dacă ai necazuri...

Şi, cel puţin atunci, pe loc, ea nu ştiu ce să îi răspundă. Grija lui neaşteptată îi făcu poftă să plângă. Dar imediat frica se cuibări în ea şi nu se mai simţi deloc în largul ei.
- Eşti sigură că ai oprit aparatul? Nu vreau să te superi, dar pari un pic băută.
- Am fost, dar nu mai sunt. Şi da. Sunt sigură. Sunt sigură, Tom. L-am oprit.

Urmă o pauză.
- Mai eşti speriată?
- Nu, îngăimă ea, dar amândoi ştiură că minţea.
- Vrei să vin până acolo?
- Nu, nu e nevoie. Mulţumesc. Sunt bine.
- Eu n-aş zice. Şi, pentru orice eventualitate, ai aruncat o privire prin casă?
- Nu, îi răspunse cu o voce pierită.
- Vrei să rămân la telefon până o faci?

Da, rosti în gând. Oh, da, te rog. Oare ce se spune despre diavol?
- Dar... musafirul tău?
- E în regulă. Este o prietenă. Poate să aştepte.

Nu se putu abţine să nu simtă ceva în adâncul ei, ceva care nu era frică.
- Bine. Hai să începem cu pivniţa. Să scăpăm de ce-i mai greu.

Şi aşa, împreună, făcură fără grabă turul casei. În fiecare cameră controlă ferestrele, sub pat, după uşă şi chiar - fără să îi spună - şi în dulapuri. Nu găsi nimic nicăieri. Nici măcar pe Millie. Un singur lucru ar fi putut constitui un motiv de îngrijorare - în dormitorul mic de la etaj nu era pus zăvorul la geam. Dar era atât de sus, că ai fi avut nevoie de o scară să ajungi la el. Îl închise acum şi strânse zăvorul atât de tare, că o durură degetele.

El rămase cu telefonul la ureche, fără să se bage, dar mereu acolo. Turul şi prezenţa lui o liniştiră. Când ajunseră la pod el spuse:
- Dar uşa aia mică de la debaraua cea mare?
- Nu cred...
- Mai bine verifică. Şi simţi că el se amuza puţin pe seama ei. Dar nu se supără. Deschise uşa şi aprinse lumina. Privirea i se opri pe un morman de saci negri şi de cutii, rămăşiţe ale unei vieţi şi ale unei relaţii terminate.
- Nimic, rosti, doar colecţia pe şapte ani din Classical Music şi The London Review of Books. Parcă spuneai că ţi-ai luat toate lucrurile.
- Vezi, te-ai prins de ce am intrat prin efracţie. De data asta se amuzară împreună. O să vin şi o să le iau într-o zi. Dar va trebui să îmi dai voie să intru.
- Bine.

Când au ajuns din nou la bucătărie, toată groaza şi panica dispăruseră. În sinea ei ştiuse tot timpul că nu vor găsi nimic. De fapt, chiar şi atunci când căuta, cu inima tresărindu-i de câte ori aprindea o lumină, casa nu o înspăimânta deloc. Chiar deloc. Curios.
- Asta este. Înseamnă că totuşi a fost pisica, îi spuse. Oricum, mulţumesc.
- Por nada. Dar, te rog, tu fă cum zic eu, bine? Mâine cheamă poliţia să se uite şi ei şi să îţi dea nişte sfaturi. După aia poţi să îi suni dacă se mai întâmplă ceva. Şi o să-ţi trimită un agent macho care să te ţină de mână în toiul nopţii.
- Aşa o să fac.
- Şi, Lizzie...
- Hm?
- Poate... Vreau să zic că ar trebui să ieşi mai des. Să te obişnuieşti să te întorci într-o casă goală.
- De unde ştii că nu ies? îl întrebă calm, nu dorea să se enerveze din nou, dar simţea că, în ciuda acestui fapt, era gata să o facă.
- Bine. Bine. Nu te enerva. Patrick mi-a zis ceva despre tendinţa ta de a te izola, asta-i tot. Eu... ă... Mă rog, dacă tu zici că eşti OK, eu sunt mulţumit.
- Sigur, răspunse hotărât. Sunt bine. Sunt până peste cap într-o traducere şi nu vreau să fiu deranjată.
- OK. Voiam numai să fiu sigur.
- Bine, acum eşti. E târziu. Mai bine te las, îi spuse, ca imediat să regrete tonul tăios. Ascultă, îmi pare rău că am sărit la tine. Sunt obosită. Am lucrat prea mult. Şi... îmi pare rău că nu ai primit postul.
- Care post?
- Cel din Canada. Sal mi-a spus că nu l-ai primit.
- Aha. Ca să vezi cum le ştie regina bârfitoarelor pe toate. Din contră, chiar acum stai de vorbă cu noul profesor asociat de istorie europeană al universităţii Simon Fraser. Semnat, sigilat şi livrat.
- Oh! Asta chiar că-i o veste bună. Şi, în timp ce rostea cuvintele, simţi că era într-adevăr bucuroasă. Felicitări. Poate că de asta se schimbase el în bine de la ultima conversaţie. De-aici îi veneau simţul umorului şi liniştea.
- Şi când vei pleca?
- Semestrul următor. Imaginează-ţi: eu şi cinci sute de nubile fecioare de pe coasta de vest, dornice să se adape la fântâna cunoştinţelor mele.

Izbucni în râs. La fel şi altcineva aflat tot la capătul celălalt al firului. Râsul era unul subţire şi feminin. Era clar că Tom se producea acum în faţa publicului. Era timpul să închidă.
- Nu uita că în ziua de azi sunt toate foarte serioase.
- Asta pentru că nu m-au întâlnit încă pe mine.

Oare ce spusese mama ei după ce îl întâlnise pentru prima oară. "Farmecă păsările direct în copac." Dumnezeu să le ajute pe păsărele. Oriunde s-ar afla.
- Sigur, dar nu-ţi imagina c-o să vin să pun chezăşie pentru virtuţile tale când te-or da în judecată pentru hărţuire sexuală.
- Ştiu şi eu, aş putea oricând invoca acea noapte în care te-am salvat de maniacul cu CD-ul.

O pufni râsul fără să vrea.
- Deci ce zici, Lizzie, poate bem un pahar înainte să plec? De dragul vremurilor de demult? o întrebă pe un ton foarte nesigur.
- Da, tot ce se poate.
- O să te sun. Şi nu uita, cheamă poliţia.

Închise telefonul şi se aşeză, ca să poată digera mai bine ultimul schimb de cuvinte. Cumva, între panica declanşată de CD şi toate hărţuielile lor, ea şi Tom reuşiseră să ajungă la un fel de consens. După atâta timp, aproape că nu îi venea să creadă. Poate că o va lua şi pe prietena lui la Vancouver. Un loc splendid, Vancouver. Orizonturi largi, curenţi calzi, şansa de a lua totul de la capăt... perfect pentru un bărbat ca Tom.

Aici însă mai avea de lucru. În aparat Van Morrison culegea ultimele aplauze. Albumul se termină, iar butonul de pornire clipea în linişte în colţul lui. Rămase aşezată, uitându-se la el, după care se ridică şi se îndreptă spre etajeră.

Trecu uşor cu dosul palmei peste tastatură şi apăsă pe butonul de play. Nu se întâmplă nimic. Apăsă mai cu putere, frecând degetul de buton. Şi mai tare. Lumina se aprinse şi CD-ul alunecă la loc. Posibil.

Apoi închise combina de la butonul de pornire. Încă o dată jucă rolul pisicii, folosind palma pe post de laterală a animalului. Dar, de data asta, butonul era prea aproape de perete. Ca să îl pornească, Millie ar fi trebuit să îşi folosească lăbuţa ca pe un deget. Cu siguranţă imposibil. Dar oare putea să jure că oprise combina când plecase?

O făcu şi de data asta, asigurându-se de două ori şi scoţând-o din priză. Asta însemna că mâine trebuia să o programeze din nou, dar un somn bun merita acest sacrificiu. Mai verifică o dată toate uşile şi ferestrele. Încă nu era nici urmă de pisică. Luă o cutie cu biscuiţi pentru pisici din bufet şi o scutură cu zgomot lângă fereastră. Când era vorba de mâncare, urechile lui Millie rivalizau cu radarul unui submarin nuclear. Aşteptă, dar pisica nu apăru. Goli o mână de biscuiţi în castronaş pentru orice eventualitate şi, scoţând telefonul din furcă, urcă la etaj şi încuie uşa în urma ei.

Abia apucase să se îndepărteze, când uşiţa pentru pisici se deschise cu un pocnet, după care se închise la loc. Dar era deja prea departe ca să o mai audă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer